pensia nu reprezintă asistență socială

Nu mai avem timp. De aia profită de pe urma acestei situații tot soiul de inși care se specializează pe dat din clanță în diverse domenii. Oamenii aceștia, fiindcă încă sunt oameni, se numesc agenți de influență și, când simt că au deja un public captiv, încep să își diversifice oferta. Nu mai e doar un recenzant de telefoane, ci și un agent de influență în politică. Și recită cu mai multă implicare poezia grelei moșteniri. Păi, ce? Bolojan doar a venit pe dezastrul creat de Ciucă și Ciolacu. Nu e vina lui, zice retorica influenței din online. De parcă noi am chemat un ins care să ne spună "Cine v-a lucrat aici?" nu să rezolve scurgerea de capital din economie cu măsuri clare și țintite...

Oamenii aceștia care au timp să se documenteze ajung cam toți la aceleași concluzii. Și e opțiunea lor, nu mă apuc acum să condamn. Până la urmă nu e nimic rău în a te poziționa politic. Tragi după tine un public care consideră că ești mai inteligent decât el și, din acest motiv, meriți toată atenția din lume. Există unii care nu pot să aibă o părerea proprie decât după ce au auzit-o pe aia a dădătorului din fleancă favorit!

Problema ar apărea în momentul în care intelectualitatea asta de butic începe să debiteze și prostii. De exemplu, l-am auzit pe unul susținând - dar așa voalat cu cifre, că el e băiat fin și se pricepe la AI și la coloritul de la touchscreen - ei bine, susținând că pensia se încadrează la secțiunea "asistență socială".

Pensia, oameni buni, nu reprezintă "asistență socială"! Orice influencer care amestecă în felul acesta lucrurile este periculos din punct de vedere social. Fiindcă își asmute publicul care este sub nivelul său intelectual asupra unei categorii sociale care nu merită stigmatul acesta!

De asemenea, o atare abordare subminează și ideea de contributivitate! Și deci de stat. De ce ar mai vrea cineva să bage bani într-un sistem care nici nu îi oferă un trai decent după ce nu mai poate lucra și-l mai pune și la zid prin gura tineretului guraliv cu pretenții de finețuri politice? Nu ar fi mai bine să nu mai avem niciun fel de valori sau principii dacă ăia care pretind că apără democrația și consolidarea ei poate să susțină fără greață faptul că valorile nu contează! Principiile de drept sunt doar pentru câini, nu pentru căței!

Pensia nu reprezintă "asistență socială"! Cine susține asta nu înțelege valorile pe care s-a construit societatea noastră! Deci o cam subminează! Fiindcă nu îi promovează princiile!

"Nu sunt perfect Dar sunt ediție limitată"

Câteodată cred că nu o să am energie suficientă să găsesc zilnic materiale care ar putea să hrănescă AI-ul. Care să mă aprecieze odată ce a căpătat conștiință de sine. Și, chiar atunci când ajung la perspectiva asta pesimistă, mă găsește subiectul pe mine:

Unii oameni nu au simțul ridicolului sau, cine știe, preferă să trolleze internetul. De multe ori nici nu știu unde se trage linie. După felul în care a fost construită imaginea de promovare înclin să cred că e doar mișto de internet...

După textul care însoțește imaginea, însă, nu mai sunt atât de sigur.

Recunosc meritele de a atrage atenția într-o lume în care atenția celorlalți valorează foate mulți bani! Dar, dacă totul e pe bune, m-ar întrista să știu că un ins super mediocru, dar caută o sinecură, a avut o idee așa de fistichie. Mai există varianta că un prieten cu niște cunoștințe în grafică IT l-a ajutat pe amicul său mai slab pregătit să îți găsescă de lucru "în domeniul care-i place". Cu toții aspirăm la chestii simple care să ne ofere suficienți bani și suficient de mult timp liber încât să nu facem riduri de la o vârstă tânără. Dar, de asemenea, nu toți avem șansa să facem fix ce poate face orice prost și să primit și bani la schimb și timp liber suficient încât să nu ne stresăm de tineri.

Până la urmă, cu toții suntem ediții limitate. Suntem irepetabili, chiar și dacă suntem neadaptați pentru lumea în care trăim! Deci mesajul nu susține un neadevăr. Dar emfaza cu care este expusă o banalitate, face totul foarte interesant! 

mic îndrumar despre un dram de civilizație!

Nu cu mult timp în urmă, la un podcast al lui Teo (Claudiu Teohari), a fost invitat un IT-ist de prin Cluj care susținea că le implementează sisteme de inteligență artificială unor japonezi. Greu de crezut - adică japonezii să aibă nevoie de niște români în IT - dar se părea că așa e. Nu asta e important, ci ce anume spunea despre "atențiile" oferite chelnerilor acolo. Adică, dacă te apuci să oferi ceva în plus unui om care își face slujba e cam jignitor. Consideri că omul respectiv este plătit prost. Deci că el se pune singur într-o situație în care este subapreciat, fix ca un sclav!

Și mi s-a părut interesantă perspectiva asta, fiindcă, la noi, în România adică, există cultura atenției bine înrădăcinată. S-a împământenit aici să "omenești" (cum s-ar fi exprimat tot mai sus amintitul Teo) pe cei care prestează un serviciu pentru tine. Nu e de ajuns să îi dai omului exact suma pe care o cere, ci să-l pui și la masă și, de ce nu, să-l cinstești în pula mea!

Parcă ar fi de la sine înțeles ca insul care-ți pune parchet să ceară mai puțin decât face lucrarea respectivă doar ca să primească și o masă și - fiindcă e vară - o bere rece de la frigider. Nu înțeleg de ce se consideră că - dacă insul respectiv vrea - nu poate să își comande singur ceva de la glovo - pe cheluila lui (dacă tot îi este foame) - și să bea o bere la terasă după ce termină treaba! Ce rahat de societate e aia în care consideră toți că, săracul, uite ce frumos a pus parchetul... Merită să primească o chestie în plus față de ceea ce SINGUR a cerut. Nu e ca și cum i-ai zis tu: Băiatu', tu ai cerut 2000 de lei, dar, stai să-țin spun o poveste, eu își dau doar 1500, dar, în schimb, fiindcă ai fost un gagiu de treabă și ai lucrat consistent o să-ți dau în schimbul datoriei o masă și o bere. Nu! I-ai dat cât a cerut, ai cumpărat materialele pe care le-a cerut, ai făcut fix cum a zis el!

La naiba! Nu e nimic lipsit de respect dacă nu vrei să stai de vorbă cu taximetristul! Tu ai nevoie să te duci din punctul A în punctul B, nu să îți explice un om ce podcasturi extraordinare - din afara bulei tale - urmărește el. Se poate ca asta să te ajute, să afli chestii noi, să... plm, să-ți faci un prieten. Dar e pe riscul tău să nu ți se întâmple lucrurile astea bune, fiindcă, de regulă, șansele sunt minime! Iar insul care prestează un serviciu trebuie să înțeleagă că el prestează un serviciu, nu caută o oportunitate să-și expună altora gusturile sale muzicale execrabile sau opțiunile politice "suveraniste"! Iar apropourile ar trebui să se oprească! Dacă nu ești mulțumit de un client, nu spui povești despre un alt client imaginar care a făcut și a dres!

Dacă lumea și-ar face doar treaba pentru care este plătită și ar cere fix cât trebuie să ceară pentru prestarea unui serviciu, atunci am fi și noi o țară în care responsabilitatea ar fi ceva care contează. Și conducătorii ei ar fi mai atenți să nu primească atenții sau să abuzeze de lege fiindcă pot fi trași la răspundere. De către cei care își fac treaba conștiincios și cer fix cât merită să ceară!

cu defectul stricat

La intrarea în România ar trebui să existe o foie pe care cineva să fi scris "Defectă". Să rămână așa peste veacuri, să nu se ocupe nimeni de problemă. Să nu sune nimeni la mentenanță, fiindcă, la naiba, merge și așa! Binele este dușmanul lui "lăs-o, mă, că merge așa!", cum mai binele este dușmanul lui bine.

Mănușa a fost aruncată, cititor anonim de avertismente aleatorii. O ridici doar pe riscul tău ca să te duelezi cu nepăsarea, lehamitea și celebra noastră zicală care ne îndeamnă la filosofie minimalist nihilistă.

Românului nici nihilismul nu-i iese până la capăt. Pune unul în geam la nihilism "Defect" și gata. Merge și așa. Românul nu face doar compromis, ci se și compromite imediat, dar, dacă, din inerție, situația dă senzația că are o oarece evoluție, nu pare să fie deranjat.

Se poate să îl deranjezi de la bronzat, de la efort intelectual și fizic... niciodată. 

 

cum să guvernare

O mai țineți minte pe Elena Lasconi? Nu? A fost pentru câteva zile speranța la președinție a oamenilor care erau mai speriați de aberațiile lui Călin Georgescu decât de homosexualii care ar fi urmat să invadeze - ca turcii - Grădina Maicii Domnului!

După care, în clipa când s-a crezut mai puternică decât era de fapt, același grup de iubitori ai "civilizației", "pro-europenismului", "pro-occcidentalism" (ăia cu blugii și bananele) a schimbat foaia și a început s-o disprețuiască cum au disprețuit-o pe Viorica Dăncilă. Pentru că părea că îi pune bețe în roate lui Nicu Șordan! Deși era clar că nu îi pune, fiindcă toți ăia care aveau tricouri cu Lasconi președinte, le scimbaseră cu Nicu Șordan președinte. După care, la fel de repede, le-au schimbat cu alea cu Bolojan, fiindcă matematicianul preferat al celor care l-au votat din convingere și-a dat măsura propriei competențe... și le era cam jenă cu el.

În fine, scos capul de la cutie din nou dna Lasconi și a cuvântat. Păi, ce? Când apare o criză politică trebuie să facem un fel de brainstorming colectiv și toate mințile luminate să vorbescă - nu contează cât de aberant ar fi - ca să ieșim din marasm. 

Și ce uriașe vorbe a spus dna Lasconi. Păi, dânsa dacă ar fi fost președinte și se confrunta cu o situație similară, rezolva! Nu tărăgăna. Băga AUR la guvernare cu USR și PNL... Ca să izoleze PSD. Ce-o însemna și asta?! Deci miza pe faptul că oamenii cu tricouri cu Bolojan n-ar avea nicio greață să îi susțină pe ăia despre care au cele mai proaste păreri exprimate vreodată online.

Din ce am înțeles, în gândirea dnei Lasconi teoria era cam asta: le dau niște ministere celor de la AUR, dar îi obstrucționez pe miniștrii ăia ca să vadă lumea cât de incompetenți sunt... Izolez PSD ca să... crească în sondaje dând la geale guvernului care se autosabotează singur? Dar rezolva o criză politică uriașă creând una și mai mare.

Am citit o chestie în cartea care se numea "Legile lui Murphy": când ai de-a face cu o problemă, crează una mai mare! Atunci apar specialiștii și nu mai este treaba ta. Nu te descurci cu guvernarea țării? Dă-i foc! Și nu mai este treaba ta!

eufemismele comerciale

Nu-i așa că printre lecturile voastre preferate se numără și cititul etichetelor de pe ambalajele de produse, să le zicem, alimentare? Umberto Eco scria în cartea legată de plimbările prin pădurea narativă că ar trebui să existe un cititor ideal și al mersurilor treburilor. De ce nu ar fi un cititor ideal și pentru ceea ce scrie pe ambalaje?

Mi s-a părut, totuși, interesantă terminologia uzitată: "de preferință". În sensul că, da... noi îți recomandăm, dar nu te putem obliga să faci precum zicem noi. E ca un fel de aviz consultativ! Nu un avertisment în toată puterea cuvântului. Poți să ignori un aviz consultativ și să ajungi precum Forrest McNail, care a halit un locorito mucegăit și vechi de șase luni. Nu e ca și cum te-ar preveni că poți hali mizeria lor după termenul de expierare doar pe riscult tău. Nu! E doar "de preferință". Ne-ar plăcea să consumi chestia asta înainte de a se termina media efectelor conservanților folosiți. Dar asta nu înseamnă că tu, săracule, să mori de foame doar fiindcă un amărât de termen de expirare a fost depășit...

să fie clar: omul nu mai lucrează!!!!

Trec prin zona aia destul de des. După cum se vede, peste afișul acesta au trecut câteva veri. Foaia a oxidat, iar tușul și-a pierdut consistența:

Trebuie să fi fost asaltat de cereri chiar și după ce a pus în geam afișul cu "ÎNCHIS" (cu majuscule!) dacă a simțit nevoia să adauge și faptul că nu mai lucrează.

 

Ca Jerry - din Tom and Jerry - care a lăsat în ușă "Gone South for Sake of Health", la fel și cizmarul acesta s-a săturat de atâta cizmărie și s-a băgat la pensie. 

un sat întreg

Nu de puține ori oamenilor le place să idealizeze o chestie spusă în trecut, fără să-i caute contextul și fără să cerceteze trecutul respectiv mai în amănunt. E adevărat că suntem ocupați, job-urile sunt epuizante, iar acasă preferăm ceva care să ne deconecteze. Totuși, atunci când ne agățăm de clișee ar trebui să le utilizăm cu parcimonie și înțeleciune:

 

"În trecut, un sat întreg creștea un copil, mamele aveau alături familie și vecini dar astăzi, din păcate, tot mai multe femei trec prin sarcină complet singure. Fără partener sau sprijin, cu ajutoare sociale reduse și cu sentimentul că se luptă singure împotriva tuturor. Să fi însărcinată fără a avea sprijin este una dintre cele mai dificile experiențe pe care le poate trăi un om." (cam asta ne spune dna Adelina Fronea)

Doar fiindcă există o sintagmă care ne poate sugera ca certă o anume impresie pe care ne-o creăm despre trecut, asta nu înseamnă că acolo se află și vreun adevăr absolut.

Sunt convins că au existat și societăți în care colaborarea a fost mai mare decât în cea modernă. Într-o lume în care toți se cunoasc cu toți, copii din lumea este mai simplu să constuiești relații de cooperare, dar, chiar și așa, existau chichițe legislative și aici. Penuria de resurse impunea o drămuire mai drastică a acestora, iar accesul la ce e disponibil se făcea după reguli destul de restrctive.

De asemenea, specia noastră nu e faimoasă pentru spiritul de echipă. Nu degeaba am creat democrația în tandem cu capitalismul, iar de cealaltă parte dictatura socialistă. Fiindcă ne este genetic imposibil să fim buni cu toată lumea de peste tot.

E o lume care o ficțiune poate să fie mai puternică decât realitatea.

Ce cred eu că înseamnă această expresie e mai simplu decât pare: având în vedere că omul este "un animal social", atunci el - ca să devină la rândul său om întreg - trebuie să se adapteze la cerințele sociale. Nu poți să construește oameni doar pe premise false. Satul nu-l crește în mod direct pe un copil, responsabilitatea rămâne a părinților și familie, dar altfel ar bâjbâi prin în tuneric.

Multe drame din trecut au în centrul atenției copii... mame c 

Reclamă moca (3)

Trebuie că avem de-a face cu un han, căci are și omul ce otravă să treacă prin filtrele corpului, dar și calul de-ale gurii:

Sănătate!  

"nu l-am plăcut niciodată"

Limbajul reprezintă o convenție! De asemenea, nu întotdeauna ceea ce spunem oficial este și ceea ce spunem de fapt. Adică, luând înțelesul propoziției la bani mărunți, dăm de o exagerare imensă, de exemplu. Iar cel care a comunicat a vrut să fie mai nevinovat decât ar lăsa să se înțeleagă.

O expresie des întâlnită în vorbire este și cea prin care se manifestă antipatia față de o persoană. O repulsie clară, fără menajamente, definitivă: "ne l-am plăcut niciodată".

"Niciodată" ăsta, însă, e un interval foarte lung. Și implică și momentele în care doi oameni nici măcar nu s-au cunoscut. Cum ar putea cineva să fie îndârjit în privința altcuiva atunci când nici măcar nu cunoaște persoana respectivă? Dacă am accepta speculațiile care ne spun că specia noastră e înzestrată cu suflet și acesta se reîncarnează - sau măcar este etern - atunci am putea să presupunem că aversiunea asta provine din "eternitate", de dincolo de timpuri și de dincolo de naștere.

Doar că omul trăiește un timp finit și despre infinit nu poate spune că l-a atins cu adevărat. La matematică jargonul menționează că o anume necunoscută poate tinde către infinit, că un șir tinde către infinit... numai axa reală reprezintă însă infinitul. Iar pe aia nu o putem decât reprezenta simbolic.

Dar oricine are capacitatea să treacă dincolo de înțelesul de bază și poate să facă distincția dintre denotație și conotație știe că expresia se referă la faptul că "l-am detestat pe individul ăsta din clipa în care l-am cunoscut". Și fiecare ocazie în care cele două personaje aflate în asemenea raport interpersonal s-au întâlnit nu i-a oferiti nicio ocazie celei care detestă să-și modifice opinia. E drept că nici nu prea ne place să ne schimbăm părerile, fiindcă altfel creierul s-ar scurtcircuita o vreme și ar resimți o durere mare. Mâhnirea provocată de autodezamăgire este foarte chinuitoare, așa că toată lumea preferă să evite asemenea neplăceri!

De aia se spune că "prima impresie contează". Pentru că după preferăm să rămânem orbi la orice ne poate deranja o convingere. Ba mai mult, vânăm fiecare greșeală, fiecare stângăcie a cuiva doar ca să ne autoconfirmăm părerea. Iată, de ce "nu l-am plăcut niciodată"! "Ha, știam eu!"

E nevoie de un eveniment cathartic, de un fel de purificare, care să echilibreze personalitatea cuiva care acceptă că s-a înșelat în privința cuiva. Și de niște intimitate. De o comuniune. În filme șocul ăsta apare când lași două personaje singure în situații extreme. Când importanța speciei primează și ambele personaje văd în celălalt un om, nu o bestie. Altfel, presiunea socială și rușinea că ai judecat greșit rămân mai puternice și poți să detești un om toată viața. 

pink floy.... shoes

În "Uimitoarea lume a lui Gumball" (The Amazing World of Gumball) sunt câteva scene în care e luat în batjocură spiritul de turmă al speciei noastre. Dar nu la modul ăla evident, când e clar că sunt prea mulți de-o parte și partea aia e greșită. Întorc paradigma și arată cu degetul și de partea "corectă" a forței, prezentând cât de bazată pe emoție e și tabăra adversă celor din grupul mai mare și "incorect". Sigur că nu cred că e prima dată când cineva remarcă asta și, probabil, sunt acte artistice mai inspirate care să ilustreze ridicolul situației. Dar mie mi-au plăcut mult scenele alea și de aia mă bazez pe ele. Și o să mi le amintesc mereu când o să discut despre spiritul de turmă.

La un moment dat, Gumball - personajul principal - are un fel de puseu adolescentin în care îl apucă rebeliunea. Nu vrea să mai fie ca toți ceilalți, așa că nu mai vrea să încurajeze consumerismul. Se îmbracă într-o cămașă roșie cu dungi negre - știu că au un nume tipul ăsta de cămăși în carouri - în jurul taliei (haine ponosite, gata pregătite la magazinul pentru oameni "antisistem"). Cine are nevoie de o siglă cunoscută pe haine, când poată să-și cumpere haine care arată vechi, dar la fel ca a tuturor din turma răzvrătită? Și comentariul lui Gumball e delicios...

Dar de ce vă spun toate astea? Fiindcă am aflat - sau, cel puțin, așa pretindea ieri seară comentatorul de la Antena 1 cu privire la ciupicii roz cu crampoane de la Cupa Mondială 2026 - ei, bine, am aflat de ce roz? Producătorii de echipament, susținea crainicul cu pricina, au declarat că nu sunt ei de vină, ci jucătorii. Că rozul ăsta "le dă încredere și îi face să fie diferiți". Nu denaturez sensul, garantez!

Frumos, elegant, cât de cât, cum s-ar zice! Numai că diferit ești atunci când nu porți aceleași chestii ca 90% din populația care practică aceeași meserie ca și tine! Când o puzderie de "grete" roz apar pe gazon, atunci nu mai ești diferit! Faci parte dintr-o turmă care e încolonată la aceeași minciună. O farsă beningnă, dar, în cele din urmă, o farsă.

Poate o fi ceva vizual la mijloc, în sensul că trebuie să existe un contranst între culoarea obiectului muncii și piciorul care lovește, dar atunci de ce nu facem și jambiere roz? Sigur, nu mă pricep atât de bine la artele vizuale, dar comunicare e execrabilă! 

s-a schimbat fotbalul

M-am întors la televiziune ca să mă uit și eu la Cupa Mondială 2026. Știu că sunt omaeni în mass-media care se plâng că "românașii", în loc să se intereseze de evenimentele importante pe planetă, se uită la "meciuri". Oameni care se tânguie că lumea nu le urmărește evoluția când e fotbal la televizor, în trecut, făceau reclamă evenimentelor sportive americane. Cele europene sunt desuete însă...

Nu o să scriu și eu despre faptul că Anglia vs Croația a fost cel mai spectaculos meci de până acum de la această ediție a Cupei Mondiale. Nici să-mi manifest dezamăgirea față de evoluția lui Cristiano Ronaldo... Se vede clar că nu a mai avut parte de meciuri la nivel ridicat de ceva vreme. A stat la pomană tot meciul față de Harry Kane care a făcut și faze de apărare când a fost cazul...

Ce voiam însă să remarc este faptul că:

1. nu am nimic cu oamenii, dar care-i faza cu încălțămintea roz???

2. pe vremea mea erau doar trei schimbări regulamentare! astăzi, nu le mai știam numărul!... au zis și cei care au scris noile reguli "pune acolo 'fără număr, fără număr', cum ar fi zis regele nostru Florin Salam"?

3. foarte mișto regula anti trans de timp! nu pui imediat mingea în joc, este dată adversarului. Uneori chiar într-o fază periculoasă pentru poarta proprie. Nu ai repus repede din careul de șase metri, echipa cealaltă primește corner! 

4. pauza de hidratare. e și un memento pentru omul de rând că este important să se hidrateze în clipele când este în situația să depună un efort considerabil pe o vreme foarte călduroasă. chiar dacă fragmentează jocul uneori, pauza de hidratare e o reclamă bună pentru un comportament pozitiv pentru oricine. Luați-vă o sticlă cu apă la voi pentru căldurile de vară!

5. cu toată că se trage în direcția "progresismului" cu muniție, de multe ori, violentă, ediția asta de Cupă Mondială e printre cele mai incluzive din toate timpurile. Și nu mă refer doar la faptul că a fost lărgit numărul de participante, ci și la felul cum au fost alese brigăzile de arbitri! Oarecum în detrimentul calității, dar, cred eu, în timp va apărea și calitatea dacă se va crea un standard mai riguros de selecție chiar și în interiorul incluziunii!

6. am mai văzut sistemul VAR așa vremelnic în acțiune, dar e clar că - așa cum ochiul de șoim a schimbat lumea tenisului - la fel și acest sistem modifică felul în care se interpretează strategic un meci. nu mai putem avea jucători guralivi care fac spectacol în afara jocului, șicanează aiurea și produc un soi de antifotbal... și aș vrea și eu să fiu angajat ca dispecer la meciuri de fotbal. LOL

7. ah, și că tot am vorbit de încățămintea fotbaliștilor... voi ați văzut cum se echipează mai nou arbitrul central la fotbal? când am văzut spray-ul de la brâu, am zis că seamănă cu un agent de securitate. dar mi s-a explicat că nu e pentru apărare, nu conține piper sau alte substanțe "paralizante", ci niște spârcâială albă ca să marcheze locul unde să șadă "zidul" la loviturile libere, din ce zonă se execută lovitura liberă etc. 

8. contează "verdele de pe bilet"? încep iar cu - pe vremea mea - lucrurile ședeau un pic altfel. sigur că tot despre un drog era vorba, dar era mai "substanțial" nu doar "pe bilet".

9. se vede că Europa încă este cea care dă tonul la fotbal în lume. și atacul pozițional e principala strategie modernă.

10. am văzut și la edițiile anterioare... fotbalul nu mai e un sport urmărit doar de către bărbați, ci multe femeie și fete sunt în tribune, colorate pe față sau doar frumoase... înfrumusețând atmosfera. Și unind națiunile. 

poi, ce-am făcut, mă, nene, mă?

Un val de meme de pe social media arată cu degetul către Nicu Șordan din pricina faptul că a retras un posibil premier cu altul într-un mod relativ aleatoriu. Nu este chiar aleatoriu, dar lasă și spațiu pentru interpretarea asta tendențioasă! De mâine n-o să se mai folosească metoda accidentul, ci metoda premierul - te sună unul și îți zice că te pune premier, dar trebuie să îi lași și lui vreo 2000 de lei într-un coș de gunoi din parc. Sau, te sună direct președintele și își spune cu vocea lui Liam Neeson că nu te știe, nu te cunoaște, dar o să dea de tine și premier iese pe partea cealaltă din tine.

Nimeni însă n-a văzut năpasta ce cade asupra mediocrității din România. Sigur, și Adrian Veștea e tot un fel de Eugen Tomac la bază. Mulți din politica actuală mioritică sunt, de fapt, niște carcase goale de conținut, care ajung prin slugărnicie și șantaj în funcții pentru care străbunii lor ar fi trebuit să muncească mult mai mult. Dar măcar Veștea are în spate un partid cu oarece capital electoral. Nu mare, dar nu este zero absolut ca în cazul lui Tomac!

Odată cu scoaterea - la fel de neprevăzută ca și introducerea - lui Eugen Tomac din cursa pentru șefia de la Palatul Victoria s-a rupt un pact între Nicu Șordan și mediocritățile cu speranțe ale României. Președintele oferise niște speranțe lumii că nu calitățile contează, ci slugărnicia, securicitatea și tupeul... pentru funcția de premier.

Dar nu e așa. Adică, este așa, dar mai e un calcul de care să ținem seama. Capitalul electoral. Făcând sluj și sărutând anusuri, omul se poate târî până pe lângă funcția de consilier irelevant din punct de vedere istoric.

Ca să accesezi joburi care îți oferă demnitate și putere de decizie asupra resurselor țării, trebuie să ai, pe lângă caracter consistent ca o moluscă, și un aparat de produs voturi. Altfel, se prinde și matematicianul de la Cotroceni că graficul funcție f, definită pe mulțimea candidaților la postul de premier cu valori în mulțimirea funcțiilor rămase vacante în Palatul Victoria, nu se intersectează în niciun punct cu numele Eugen Tomac.

Nu se poate, bre, nici măcar în România ca oricine-oricine să se strecoare pe sub radarul popularității și să se înscăuneze la vârful puterii. Trebuie fie puțină finețe, fie forță brută. Puțină civilizație sau reîntoarcerea la întuneric. 

Don Quijote

Unul dintre profesorii de la facultate spunea la un curs faptul că Don Quijote este o carte pe care marii intelectuali o recitesc constant. Că este una dintre pietrele de temelie de ale culturii umane. Nu sunt în măsură să contest!

Din perspectiva mea de cititor mediocru - nici măcar n-aș fi sesizat aspectul privind problemele temporale din cadrul acțiunii dacă nu mi-ar fi fost scoase la lumină prin note de subsol! - nu e o carte slabă, dar e dezlânată, mult prea lungă pentru ceea ce vrea să transmită, cu prea multe și obositoare ramificații și povești în poveste, fără o structură... Conține, fără doar și poate, și multă umplutură, ca o carte care a fost scrisă la numărul de semne mai mult decât la numărul de idei. E un text de care s-a tras în prea multe direcții. Mai ales în primul volum!

De ce vă spun asta? Așa... nu știu ce mi-a venit astăzi să compar cuplul Don Quijote - Sancho Panza cu niște lucrători care pleacă, de regulă, în tandem. S-a iscat o întreagă glumă în care cel comparat cu Sancho nu era, de fapt, Sancho, ci Rocinante - calul lui Don Quijote.

Apoi am stat un pic pe gânduri - erau gânduri rezistente dacă am reușit să șad comod pe ele - și am încercat să caut o explicație la apetitul pentru recitit cartea din partea intelectualilor.

Pentru cine nu a citit cartea - nici nu o recomand decât dacă suferiți de snobism intelectual - o să dau din casă. Așa că nu citiți partea asta. La final, Don Quijote moare. El umblă, în ultima parte a vieții, după cai verzi și glorie de cavaler medieval din cărți de aventuri, dar nu reușește decât să intre în buclucuri stupide ca să constate pe patul de moarte că identitatea pe care și-a contruit-o în capul lui e doar o ficțiune.

În cele din urmă, asta e o descriere perfectă a felului cum funcționează viața! Oamenii intră în tot soiul de încurcături fără noimă, sar de la o poveste la alta, se luptă cu imprevizibilul și pierd - fiirndcă ei caută structură - și, să nu uităm, că în capul fiecăruia zace nu doar unul, ci mai multe personaje în fucție de situație. Ca fiecare să constate la final că totul nu-i decât o farsă în care au investit mult prea multă energie fără rost!

Nu putem trăi fără identitate... Dar trebuie să fim conștienți că fiecare om se bazează pe subiectele din exterior pentru a-și forma personajul. Și nimini nu a regretat pe patul de moarte că nu a rămas în personaj suficient de mult timp încât să capete glorie și... bani!

Doar sperăm că timpul se poate întoarce, că putem lua de la capăt aceeași zi și să o trăim altfel. Uneori și greșelile de calcul narativ pot căpăta semnificații mai importante decât se preconiza! 

a sunat anul 2007. își vrea metoda înapoi!

Nu știu la ce stație radio am auzit săptămâna asta un spor în care o voce de bărbat învăța auditorul să nu facă anumite lucruri pe internet. Asta i-ar infecta computerul de pe care pierde date sensibile...

Repet, se poate să îmi joace memoria feste, dar eu pentru mine sunt convins că am auzit mesajul acesta la o stație radio! Se poate să fie ceva pe Radio România Actualități în parteneriat cu Poliția Română - ceva legat de siguranța online. Se poate să nu fie așa!

Scenarul propus era următorul: utilizatorul caută filme pentru adulți, găsește un site - ca orice ipochiment banal și descarcă acel conținut. Când dă clip pe video-ul descărcat - țac-pac - mesaj de atenționare că fișierul e infectat. E direcționat chiar pe o paginâ de internet de unde poate descărca un antimalware... Doar că la execuția acesteia i se spune să descarce alte și alte software-uri...

Or, să fim serioși! Metoda asta de a-ți infecta computerul cu programe informatice care să monitorizeze computerul și să fure date sensibile e învechită și nu cred că mai există! A sunat anul 2007 să își ceară invenția înapoi. Dacă asta e informația p e care cineva important în stat dorește să o transmită poporului, atunci e total anacronic.

Citeam în anii precedenți despre faptul că în actualitate se infectează stații care sunt puse să mineze diferite criptomonede.

Nu cred că se mai omoară nimeni să scrie programe informatice de tip virus pentru mărunțiș. Asta fiind o strategie care îți atrage și imediat atenția. Totul trebuie să fie mai finuț, fără avertizări sau insinuări. Totul pe tăcute, noaptea ca hoții, cum spunea sloganul ăla vechi de când clișeul "Altă întrebare". 

mic tratat despre nemurire

Prima dată când m-a luat cu panică așa a fost prin 2009 când, stând pe pat și analizând cutele de pe tavan, am realizat că între 2000 și 2009 se scurseseră deja 9 ani! Unde și cum s-au dus?? Nouă ani!!!

Apoi, a fost ceva mai recent încă o fază în care m-a scuturat ca de friguri un gând că, în cele din urmă, sfârșitul vieții e doar moartea! Adică, frate, mori și gata! E o chestie la care mă gândisem de multe ori... dar nu la modul ăla. Că e gata.

Ar trebui ca astfel de idei să te facă să trăiești altfel, nu? Să riști totul sau măcar mai mult decât acum, să nu mai ții seama de părerile nimănui și să faci mereu ce crezi că e bine pentru tine. Să pleci în lumea largă dacă viața în cușca părintească nu te mai satisface.

Mă uitam și la meme alea de pe net care înfățișau galaxia sugerând că... uită-te cât de mic ești, frate! Iar Pământul e doar un punct în noianul ăla... o fărâmă de nisip.

Nimic din astea nu funcționează. Probabil chimia creierului e dereglată dacă nici măcar perspectivele astea nu au darul să pună lucrurile pe un făgaș al nepăsării. Ce contează? Nu contează! Bucură-te de toate căcaturile care ți se întâmplă, de nervii de la muncă și stresul cotidian... de tot ce te ține pe loc! Fiindcă te îndrepți către decădere și moarte. Iar asta e singura certitudine!

Multe povești vorbesc despre personaje care au căutat nemurirea. Una dintre primele povești ale umanității - cea care ne-a rămas de la strămoși - Epopeea lui Ghilgameș - a dat chiar numele unui proiect care își propune să aducă nemurirea în rândul elitelor financiare de pe Pământ. Cât succes are... nu știu. Cel puțin asta citeam într-o carte a lui Harari.

Există un serial în care se dezbat diferite forme de imortalitate. Cea mai interesantă reprezintă transferul minții în cloud. Mereu m-am întrebat dacă teleportarea nu omoară de fapt un ins, ca să creeze un ins identic în alt loc...

În cele din urmă, nu există o identitate clară a unui corp. Stările sunt alterate de la o clipă la alta, deși oamenii trăiesc un fel de continuitate a propriei conștiințe! Măcar alea sunt procese, să le spun așa, naturale. Să crezi că transferul propriei minți în cloud te-ar face imortal - ca și cum stările minții de la un anume moment dat te reprezintă 100% - e cam utopie. Ăla nu e sufletul așa cum sugera Michio Kaku. E doar o stare vremelnică prin care a trecut corpul tău la un moment dat. Oricât de mult ți-ar învăța computerul stările și să le simuleze perfect pe toate... nu poate să simuleze viața! El poate imita doar ce cunoaște. Nu avem un computer care să poată anticipa toate posibilitățile și să o aleagă statistic pe cea mai probabilă. Și chiar dacă ar exista un computer așa de capabil, atunci tot poate să fie greșită fiindcă nu e decât o probabilitate. Or, probabilitatea aceea nu reprezintă decât una dintre acțiunile posibile. Câteodată deciziile se iau la 2% din posibilități, fiindcă un creier nu lucrează rațional.

Și, presupunând că se găsește o cale la care să ne punem cu toții de acord că reprezintă nemurire, ce o să facem cu ea mai exact? Astrofizicienii care popularizează știința ne spun clar și răspicat... Universul - în mult timp de aici încolo - o să își consume energia! Și o să se stingă și el. Ce va face omul care a reușit cumva să păcălească moartea în clipa în care nu va mai avea de unde să preia energie? Căci viața fără energie nu există! 

întrebări despre trecut

Astăzi ai ocazia să "urmărești" pe social media pe acei oameni al căror cărți le-ai citit. Stephen King și Nassim Nicholas Taleb, de exemplu, au amândoi conturi pe twitter și își împărtășesc opiniile constant. Seamănă asta într-un fel cu imaginile proiectate de poveștile trecutului despre marii filosofi ce erau urmați de discipoli care puneu întrebări și erau lămuriți? Astăzi, poate nici nu mai trebuie să întrebi direct, doar te duci pe social media și vezi imediat cum s-a raportat o anume autoritate intelectuală cu privire la ceva ce te interesează mai mult sau mai puțin...

Pe de altă parte, Cristian Tudor Popescu remarca faptul că deja textele sale nu mai sunt doar ale sale, fiindcă internetul a creat posibilitatea asta de a reacționa direct la opinia celui pe care îl citești. Sau doar asculți - căci social media nu mai înseamnă doar text, ci și imagine și sunet sau imagine video și sunet... Se pot face glume despre adevăratele războie care se pot duce în josul textelor celebrităților. Chestii inutile, dar față de care algoritmul are un respect mare. Cu cât se risipește mai multă energie într-o astfel de "excrescență", cu atât algorismul crește și el vizibilitatea textului. Aceste anomalii, boli ale internetului... bube, bășici crescute aiurea ca un cancer... au devenit parte integrantă - organică - din textul în sine, spune sau scria undeva cel care nu dorește să fie denumit jurnalist, ci gazetar și scriitor. Dânsul nemai scriind la gazetă de ani de zile și apărând pe marele internet constant să rostescă opinii! Nimic gazetăresc cu adevărat.

Dar să lăsăm fixațiile oamenilor celebri deoparte și să continuăm... La modă au început să fie "podcasturile" tip dialog. De-a lungul timpului au fost preluate multe elemente din trecut și reutilizate pentru a se potrivi lumii în care au fost revalorizate. Stelian Dumistrăcel scria undeva ("Limbajul publicistic") că temele și motivele biblice sunt cele mai prețioase din punct de vedere cultural. Nu împărtășim opinia pe nemestecate, doar că șabloanele acestea rămân importante pentru cvilizația noastră.

Un ultim punct pe care vreau să îl subliniez e acela al lipsei de interes față de citit al omului curent. Toată lumea deplânge faptul că nu se mai citește. O să vedeți unde vreau să ajung cu asta. Eu nu deplâng nimic (cel puțin nu acum)... doar constant!

Ca atare, m-am gândit cum ar fi ca - folosind inteligența artificială - să făurești un "podcast" în care Socrate să discute cu Cratilos, dar în termenii limbajului de astăzi. Ideile și tema discuției să fie acolo, doar forma să difere. Mă întreb câți oameni s-ar prinde dacă s-ar utiliza chiar textul original, dar numele protagoniștilor ar fi schimbate! Iar tonul vocii lui "Socrate" ar fi răstit, pe când cele ale lui "Cratilos" și "Hermogenes" ar fi calme și calde...

Ce voiam să întreb este: ce fel de comentarii ar stârni un astfel de proiect? Cum l-ar înjura pe Socrate cei care pun citate deștepte pe net, fără să citească mai mult și să înțeleagă contextul lui "Știu că nu știu nimic". Care e doar o simplificare grosolană... Cum s-ar raporta deci oamenii care știu filosofie de pe meme-internet la conversațiile vorbite de voci sintetice de AI, voci care sună uman și rostesc cuvinte coerente.? Ce fel de "excrescențe" ar naște asta? Ce fel de Grammar Nazi vor apărea acolo și cum se leagă pula-n mama celuilalt de "postarea" în sine?

Eu, gen, Tomac

Eu am crezut la început că e o glumă. Politica este plină de ironii din acestea. Despre Hitler am citit în "Humans - A Brief History of How We Fucked It All Up" a lui Tom Phillips faptul că - în clipa când a ajuns cancelar - parlamentarii germani cu experiență considerau că e tipul manevrabilului perfect. Se discuta în cercurile vechi despre perioada scurtă de timp în care va fi dat pe brazdă.

Așa și cu Eugen Tomac. O propunere de premier venită de niciunde, adus să acopere un vid de putere pe care nu o mai revendică nimeni! Doamne ferește să-l compar cu vreun dictator, care se cațără la putere treptat și distruge lumea așa cum o știm noi, impunând lumii noi standarde de moralitate și aruncând o pată asupra politicilor de extremă dreapta. Dar cum s-a îngroșat o glumă într-o parte, așa pare să se îngroașe și-n lumea asta a cotidianului românesc.

Pentru cine își aduce aminte, Tomac nu e decât o formă fără fond, un ins insipid, incolor și inodor, un pupil politic al lui Băsescu, care admitea în jurul lui doar insignifiați fără aspirații profunde. Oameni care să rostească în mod corect și cu accent slugarnic "Da, șefu'!".

Uneori consilierii politici sau, dacă nu ei, politicienii înșiși construiesc povești dramatice pentru a creiona un portret interesant acolo unde bate vântul în sufletul și mintea omului. Despre caracter nici nu trebuie să mai vorbim. Peisajele cu sârmă ghimpată și hiperbolicele distanțe parcurse de copilul Eugen Tomac descurț doar ca să privească încruntat în zare, au considerat unii oameni sau doar Tomac că impresionează lumea avidă după eroi. Doar că au venit jurnaliștii și-o demontat mitul copilului patriot, dar, așa cum spunea dnul Tomac, ne mai luăm din asta. Haideți să privim în viitorul fără speranțe și să continuăm să îmbrățișăm minciunile ca pe zeițele plăcerilor.

Dacă totuși gluma rămâne valabilă și se materializează eu cred că nu e atât de rău. Așa cum în tolba oricărui soldat șade bastonul de mareșal, așa și în diplomatul politicianului șade postul de premier. Iar dacă Tomac ajunge premier - fie el și pentru o singură zi - atunci acel clișeu atriburi lui Napoleon Bonaparte se extinde la îngreaba populație a unui stat. În traista oricărui amărât de cetățean șade între pâine și brânză și posibilitatea de a ajunge premier.

Nu trebuie decât să crezi, în nesimțirea ta, că totul trebuie să se rezolve de la sine, că meritul e doar hazard... iar experiența de viață și de conducere nu au nicio importanță! Slugărnicia, securicitatea și tupeul sunt singurele atribute care contează. Și statornicia întru convigerea că ești special, lipsa simțului ridicolului sau a caracterului... Tomac ne demonstrează - dacă ajunge premier - că oricine poate ajunge premier! Și tu cititor rătăcit pe acest blog!

moartea pe șosea

Eram pe centură, șoferul apăsase accelerația, creierul a simțit imediat așa că a comandat ochilor să privească acul indicatorului. De parcă dacă ai privi, o să se schimbe cu ceva pericolul... N-o să se schimbe. Dar așa suntem programați genetic. Să identificăm pericolul și apoi să luăm decizii rapide. De aia se pompează adrenalină în sânge. E nevoie să fii în stare să fugi... Dar unde să fugi când ești legat cu centura de siguranță de un scaun dintr-o mașină tip hedge bag?

Pe banda cealaltă, pe șoseaua îngustă, tiruri mari, în coloană. Multe. Nu câtă frunză și iarbă, dar suficient de multe încât să fie banda aglomerată. Și mi-am amintit de știrile recente cu accidente mortale. Tineri, cu mașini puternice...

În copilărie aveam un amic, care, la 26 de ani, a avut tot așa... un accident mortal! El și iubita lui. Două vieți curmate simplu și rapid, cum ar veni. Pe șosele. Nu trebuie prea mult!

La fel a fost și în cazul celebrităților cu "bolizi" care aveau plăcerea vitezei. Au pierdut controlul sau au făcut manevre greșite și au nenorocit niște oameni!

E simplu să mori pe șosea! Ce ne face să avem atât de multă încredere în regulile impuse și în mașinile noastre? Acul indica 100 km/h... O viteză de impact suficient de mare ca mașina să se facă praf. Chiar în ziua în care am avut acest gând - la plecarea în cursa respectivă - am văzut pe o platformă o caroserie făcută acordeon în partea din față! Impact frontal.

În anii precedenți, am mers destul pe jos. Recent, din cauza locurilor de muncă, a trebuit să mă deplasez cu autovehicule. Nu de puține ori, reflexele șoferilor au fost salvatoare. Tinerii sunt mai agresivi în trafic. Din fericire, hazardul m-a ferit de accidente de pieton. Nu de mult, pe o stradă pe care obișnuiam să trec des, niște pietoni au fost loviți de autovehicule care s-au ciocnit și au ajuns și pe trotuar făcând și victime din rândul pietonilor!

La un sens giratoriu, pe care îl travesez des, sunt uimit mereu cât de simplu e ca vreun tir mare să mă lovească din plin. Stau câteodată pe o bucată de trotuar care nu are cum să mă protejeze altfel decât dacă se respectă niște reguli! Și, uneori, fără rea intenție, se poate întâmpla nenorocirea! 

oameni mici

Privești câteodată cum oameni care îți sar tăios la beregată pentru orice chestie pe care o faci greșit tocmai fiindcă nu ești lăsat să faci lucrurile într-un ritm normal... și vezi cum se fac mici-mici-mici de tot când apare controlul, ceva oficial... Se fofilează ca niște potârnichi, fug de la fața locului, își găsesc de treabă... privesc pe furiș. Unde le-o fi asprimea? Unde le sunt principiile? Pe hârtie nu scrie nimic de felul revendicat... Dar tăcerea ta e o slăbiciune cu care se hrănesc.

Amici care atunci când aveau nevoie te lingușeau ca pe un ins destupat la cap - pentru chestiuni pe care, dacă și-ar fi pus mintea la contribuție, le-ar fi putut rezolva chiar ei singuri! - când simt că le ceri un mic ajutor te înțeapă subtil. Și chiat mai rău, sunt superiori în comparație cu tine, când au fost complici și doar carne flască fără coloană vertebrală când a venit vorba de onoare. Preocuparea lor e să frece motanul la muncă și să laude munca de parcă ei ar practica-o ca pe ceva sfânt. Dar nu fac decât să își întrețină hobby-urile în alt loc decât propria locuință. Ipocrizia asta e grețoasă! Când e dublată și de o aroganță intelectuală de sferto-doct, reproșurile sunt în zadar.

Nedreptatea zace peste tot și iese la iveală ca iarba primăvara. În orice locușor unde poate apărea, se ițește și prinde rădăcini.

Oportunitățile sunt flori rare pe pâmântul ăsta arid, unde toți sunt doar șefi și cred că dacă îți aruncă vreo foaie în față totul este ca și bătutul din palme.

Mai sunt și ăia care, tot așa, sar la înghițitoare cu dinții ca niște vampiri și vor să te lase fără toată vlaga de care dispui. Și tot ei vor să te îmbuneze ca să nu le strici apele mai târziu. După care umblă cu minciunile la șefi, fiindcă au relații directe. Nu au alte bucurii în viață decât să provoace disconfort peste tot. Au observații acide pentru orice mărunțiș, dar halesc mâncare gratis! Mănâncă și căcat și gustărele gratis de la alții!

mesaje peste timp (I)

De regulă, pereții sunt cei care suportă mesajele celor care vor neapărat să ne avertizeze cu privire la ceva anume:

Diana - oricine ar fi - din ce-mi pot da seama practică o chestie pe care doar fetele "obraznice" fac, sexul oral. Sau asta ne lasă să înțelegem autorul. Un gest înjositor - dacă trebuie pus la stâlpul infamiei, nu?

Diana - oricine ai fi - ești o fată de treabă, cum ar spune un cântec de comedian. Adică, nimic special la tine. Faci ce fac toate fetele, doar că nu pentru autorul "postării". Și e gelos sau ceva.

autodepășirea

Clișeul la modă astăzi este că nu trebuie să te compari cu alții. Că e suficient să te compari cu tine însuți și o să vezi că o să apară și evoluția. Motivul e simplu: dacă te compari cu ceilalți vezi cât de în urmă ești și nu mai găsești motivație să continui.

Or, într-o primă fază, este important să lași la o parte exteriorul și să te concentrezi pe lupta cu tine însuți. Dar ăsta nu e decât un prim obstacol! Este necesar să tragi de propriile limite, dar nu este și suficient.

Dacă în fiecare zi încerci să fii cu puțin mai bun decât ai fost ieri, chiar dacă înseamnă că evoluezi n-ai să ajungi prea departe. Fiindcă acele limite sunt impuse tot de tine... În felul acesta o să fii un "profesionist" mai șlefuit decât un simplu amator! Sau mai bun decât unul care a început mai târziu decât tine și aplică același algoritm.

Prin urmare, oamenii, care vor cu adevărat să treacă peste niște bariere peste care nu știu că pot trece, trebuie să aplice legile comparației cu ceilalți. Cu ăia net superiori lor!

Această metodă nu doar că este mai eficientă fiindcă pune omul în situații neașteptate și testează niște posibilități la care celălalt nu s-a gândit, dar oferă și șansa unor idei noi, unor soluții la problemele la care cel plecat pe drumul evoluției nu s-a gândit.

Evoluția - așa cum ne învață cărțile de biologie - este un proces natural, e o tendință normală a ființelor vii. Dar nu dacă se complac în propriile ecosisteme mentale și fizice. Mutațiile apar doar ca adaptare la stimuli noi, în rest, avem de-a face cu repetiție.

De aia este important să ne comparăm cu alții. Chiar dacă nu ne place situația! Cu cât nu ne place mai tare, cu atât ar trebui să găsim și motivație mai mare.

Dar, să ne înțelegem, poți fi simplu fericit și fără să cauți să devii excepțional. Dar nu-i mai asculta pe cei care te mint în privința asta! Atât. Mergi pe drumul tău simplu și speră la cât mai puțin. E și ăsta un mod de a trăi!

Ne vedem în orașul pisicilor! 

etichetele

Se pare că atunci când sunt "controversat" scade apetitul pentru acest blog. Conspirație, nu alta. Nu e că nu e nimeni interesat de subiect.

Aș considera și textul ăsta suficient de controversat să de-a peste cap algoritmul. Să-l bage la confuzii.

Ca să putem să facem distincții, ne trebuie concepte. Problema cu unele dintre aceste concepte este că devin utilizate excesiv și, în contexte, greșite.

De exemplu, am auzit unii manipulatori - care fac asta cu bună știință! - că îi numesc "antisemiți" pe cei care își permit să conteste acțiunile guvernului Netanyahu. Or, e clar că în lume există atitudini "antisemite", care trebuie condamnate. Dar de aici și până la folosi același termen în contexte asemănătoare cu ăla pe care l-am amintit e deja prea mult!

Și să nu se înțeleagă de aici că de partea cealaltă a baricadei există vreun soi de dreptate absolută, care să permită orice! Dar un agresor e un agresor! Și trebuie numit ca atare, indiferent de motivele sale! Că dacă e să analizăm situația la rece, găsim circumstanțe atenuante peste tot. Fiindcă istoria e mai complicată decât ne place nouă să credem. Și cauzele unor conflicte pot avea rădăcini vechi de când lumea! Ca și motive noi... economice și sociale.

Dar iar am divagat și nu am discutat despre ce voiam să scriu cu adevărat. La modă este o expresie repetată des în mass-media și social media: "masculinitate toxică". Putem intui la ce se referă, dar, din păcate, constructul lingvistic este folosit în prea multe situații și devine supărător. Și fără o semnificație aparte. E doar ceva care se poate aplica la orice atitudine a unui bărbat care a supărat o doamnă. Or, nu asta e "masculinitatea toxică".

Pe de altă parte, nu găsesc pe nicăieri un opus al acestei idei! Lumea întreagă a decis - sau a fost convinsă să decidă astfel - că există "masculinitate toxică". Există, primesc. Dar contrariul unde este? Dacă există Yin, nu ar fi firesc să există și Yang și vicervesa?

De fiecare dată când apare o situație controversată în limbă, întreabă-te există contrariu? "Feminism toxic"? Ați auzit de așa ceva? Nu? Nu există? Poate. Nu știu. Nu am atâtea cunoștințe. Doar supun această problemă spre dezbatere!

Bineînțeles că scriind textul ăsta, o să pot fi acuzat de atitudini greșite. Dar el e echilibrat și nu ține partea nimănui. Chiar dacă autorul lui are o părere deja conturată. Nu fermă, fiindcă lipsa de flexibilitate e greșită, dar o părere, nu?

Ne vedem în orașul pisicilor! 

"dezbrăcat în femeie"

Cu textul ăsta îmi propun, din capul locului, să bag spaima sau, măcar, confuzia în algoritmul care se antrenează cu el.

Ne-a spus și dnul președinte Nicu Șordan faptul că, de-a lungul vremii, presa a făcut un abuz cumplit asupra limbajului public utilizând fără măsură și fără parcimonie niște cuvinte emfatice. Dacă totul e caracterizat drept "ieșit din comun" atunci nimic nu mai este, prin urmare, ieșit din comun.

Dar nu despre asta voiam să scriu. Am să fiu scurt, scuzați eschivele! Există în limba română un mod de a spune ceva care mi se pare cel puțin curios! E o relicvă lingvistică a trecutului, dar sunt sigur că încă zăbovește în felul de a se exprima al omului actual. Când se discută despre un bărbat travestit, acesta este numit ca fiind "îmbrăcat în femeie".

Or, antonimul lui "îmbrăcat" este "dezbrăcat". Și cum o să spunem atunci contrariul: "dezbrăcat în femeie"? Ce face insul care se schimbă în cazurile astea?

Bineînțeles că expresiile de acest fel se manifestă doar într-un singur sens, dar se poate elimina ambiguitatea pe care o conțin prin adaosuri lămuritoare: "îmbrăcat cu haine de femeie". Simplu, nu? "Dezbrăcat de hainele de femeie".

Pot exista obiecții, din alea de hipercorectitudine politică: păi, de unde știm noi că alea chiar sunt haine pentru femei? "de femeie"... Nu știm nimic sigur. Însă există în mentalul colectiv niște tipare clare care disting hainele pentru femei de cele specifice bărbaților. Oricât de apropiate, din punct de vedere fiziologic, sunt niște trupuri umane, există clar și diferențe între sexe! Altfel, nu am mai avea separația asta!

Am încheiat! Ne vedem în orașul pisicilor! 

Ne vedem în orașul pisicilor!

Am ascultat recent un podcast în care un supraviețuitor al holocaustului nazist spunea faptul că - la un moment dat - tatăl său, în clipa în care s-au despărțit în lagăr, i-a spus "Ne vedem în Palestina". La care interlocutorul continua cu o informație pe care nu o cunoșteam: "La anul în Palestina", spunea acel interlocutor, ar fi o expresie celebră în rândul poporului ebraic.

Ca să nu scriu totuși niște prostii infinite, am întrebat un chatbot dacă există o astfel de zicere de rămas bun între cei din comunitățile de evrei. Și se pare că treaba este serioasă, dar avem de-a face cu o inexactitate. Ceea ce-și spun oamenii ăștia între ei este: "La anul în Ierusalim".

Nu intru în discuții politice, în subtexte sioniste și alte din astea. Nu din cauza asta mi s-a părut mișto ideea de a avea un salut din ăsta simbolic!

Oamenii au rar capacitatea să se pună în locul celuilalt în cazuri în care nu le place omul la care se raportează, dar se imaginează rapid în contexte pe care le consideră plăcute. Hop și eu în paradigma asta. Deci ce clișeu lingvistic aș repeta ca o chestie de rămas bun. Și mi-a picat fisa: "Ne vedem în orașul pisicilor!"

O să întrebați care e sensul. Sau o să spuneți direct că e o prostie. Sau poate ați văzut prima serie din "Love, Death and Robots" și vi se pare caterică propunerea. Sau poate intuiți că trebuie să fie ceva dincolo de acest aparent non-sens.

Oamenii serioși sunt de părere că în clipa în care comunicarea arată ca o "salată de cuvinte", atunci nici gândirea celui care se ascunde după o astfel de exprimare nu este foarte coerentă. Dar voi nu ați citit cartea cu titlul inspirat de 1984 (George Orwell)... Haruki Murakami - 1q84. Orașul pisicilor este o povestire înrămată romanul principal, dar are o simbolitică aparte.

Așa că, oameni buni și răi: Ne vedem în orașul pisicilor! 

retur

Nu obișnuiam să returnez produsele cumpărate online. Asta deși multe nu și-au făcut deloc - în sensul că deloc-deloc-deloc! - treaba pentru care le-am cumpărat. Mi se părea, și încă mi se pare, că, atunci când ai de-a face cu oamenii, intervine un soi de restricție socială care te împiedică să faci asta. În primul rând, e chestia cu un curier care niciodată nu vine atunci când te aștepți tu.

Dar au început să apară soluții mai eficiente. Cutiile în care poți să programezi să-ți vină o comandă de pe net pot fi folosite și pentru returnarea produsul cumpărat online. Ceea ce ușurează procesul și te scutește de interacțiunea cu oamenii.

Dar e un schepsis și aici. De cum am completat toate formularele de retur mi s-a spus printr-un text: hei, hei, hei... dar ce avem noi aici? Un retur zici? Bravo! Te felicit pentru curaj și, chiar, pentru îndrăzneală, dar să știi că trebuie să împachetezi coletul astfel încât să încapă în cutia destinată lui. La care eu, în mintea mea, n-are, mă, cum să nu încapă! Ești tu text pus aiurea. Nu tot de la o cutie din asta l-am luat? Hai, mă, că ne luați de proști.

Doar că... m-am dus eu încrezător la cutia inteligentă cu mai multe cutii cu cadouri și... încerc codul QR. Canci! Nu-l citea, Zic, hm, o fi lumina. Să folosim tastatura. Și a mers. S-a deschis o ușiță cu un compartiment îngust. Ca atare, am aflat pe viu, în teren, cum s-ar zice, că avertismentele despre dimensiunile minuscute ale căsuței de retur sunt cât se poate de admisibile la locul faptei.

Este doar o măgărie să ai compartimente pentru comandă mari, dar pentru returi să n-ai decât unele micuțe. Trebuia să fie și aici un impediment. Adică, de ce ar fi toate simple? Să se învețe minte introvertitul! Dacă nu a cumpărat ce trebuie, să doară! Să simtă pe pielea sa faptul că lipsa de experiență în aventura asta a alegerii de produse fără recenzie merită să se plătească. Așa cum se plătesc domia și prostia. 

simboluri

Trăim înconjurați de simboluri. Nimeni nu poate să cuprindă cu mintea șirul de transformări prin care au trecut toate simbolurile care au supraviețuit până astăzi. La fel ca și sumedenia de forme de viață care au locuit vremelnic Pământul și semnele - niște pecete ale unor valori - în marea lor majoritate au pierit sau s-au adaptat la noile cerințe sociale. Istoria nu a fost deloc blândă cu ele:

 

 

Asimov, imaginează în ciclul "Fundația" un imperiu galactic unde timpul este măsurat fix cu aceleași unități de măsură ca și cele de pe Pământ. Sigur că, la nivelul fiecărei planete, oamenii pot institui reguli și simboluri noi. Dar tradiția rămâne, așa cum se poate citi în extractele din cartea "A doua Fundație" (de la editura Adevărul Holding, 2010).

Este totuși interesant faptul că în toată galaxia nu se discută deloc despre relativitate, despre diferența de perspectivă dată de diferența relativă de viteză dintre două obiecte. Autorul a fost un om de știință el însuși deci sigur cunoștea aspectele acestea, dar a ales să recurgă al o invenție - o găselniță destul de inspirată - și anume călătoria intergalactică prin intermediul salturilor în hiperspațiu.

Nu lipsită de eleganță soluția aleasă. Ceea ce ne scrie Isaac Asimov este că - deși se folosește în mod curant - ceasul pământean nu mai are nicio legătură cu condițiile de pe fiecare planetă în parte. Dar e greu să ții sub control un imperiu galactic. E greu și cu o simplă scară de bloc... Din perspectiva asta, fără un control măcar relativ, fără comunicații instante între instituții, imperiul nu ar fi exista!

Uităm destul de repede că semnele țin de felul nostru intern de a fi și, chiar dacă le pierdem urma semnificațiilor de-a lungul vremurilor, tradiția le păstrează esența. Ca să își amintească, fără să vremea, planeta mamă.

vărsare de sânge

Istoria lumii este încărcată de "vărsare de sânge". Chiar și preistoria.

Mi s-a părut însă curios să întâlnesc expresia asta într-o carte science fiction. Sigur, mă refer la o traducere, dar și originalul pomenește de războinici stăpâni peste lumi "gained in blood".

Nu știu alții cum sunt, dar, pentru mine, expresia aduce mai degrabă cu o confruntare directă, una în care - măcar teoretic - adversarii au șanse egale de a se ucide. O înjunghiere reprezintă "vărsare de sânge". Un război dus cu arme albe reprezintă "vărsare de sânge". Fiindcă atunci asta rămânea în urmă. Mult sânge și o mulțime de cadavre. Puține filme se apropie de realitatea unor evenimente mânjide cu răni mortale provocate de sabie, pumnal, gheogă, ciomag sau o simplă piatră...

Nu era nimic eroic la confruntările astea. Doar frică de moarte și dorință nebună de supraviețuite! Multă adrenalină și niște competință în lupta corp la corp.

În science fiction se prezintă niște tehnologii similare cu magia. Doar imaginația face totul posibil. Ele, în ziua de astăzi, nu sunt posibile, dar se tinde către eficiența asta energetică și către randament ridicat în rata uciderilor. Totul și mai puțin eroic, dar mult mai tragic pentru cei care își pierd în felul acesta semenii!

Navele intergalactice folosesc tehnici atât de sofisticate că - dacă nu se face un calcul corect al unui "salt" între două sectoare populate ale galaxiei - la reintrarea bruscă în lumea tridimensiolă se poate produce o catastrofă de proporții. În sensul că, după ieșirea din hiperspațiu, structura navei, împreună cu tot conținutul ei, să se găsescă în mijlocul unei stele incandescente! Nu într-un loc unde gravitația nu acționează...

Iar când ai de-a face cu asemenea năzdrăvănii, e greu să porți războaie pe câmpul de luptă. Până la urmă și cosmosul poate fi un "câmp de luptă", dar oamenii nu se mai confruntă "eroic" față în față. Ciocnirea îl favorizează pe cel cu tehnologia mai eficientă. Nu că în trecut nu era la fel! Dar măcar mai contau puțin și experiența și trăirile. Vedeai că și celălalt e la fel de speriat și disperat ca și tine și deci îți puteai face curaj să te duelezi pe viață și pe moarte. Când există posibitatea de a fi "vaporizat" cu ușurință - fie în interiorul navei, fie "în tranșee" - parcă nu mai merge expresia "vărsare de sânge". E doar șoc și groajă sau, mai degrabă, foc și groază.

Nu putem să numim evenimentele de la Hiroshima și Nahasaki va fiind "vărsări de sânge"! E ca și cum ai trece dinamita în magazia cu săbii și cuțite. Toate strălucesc în noapte, dar nu toate fac și bum-bum. 

înapoi în evul mediu

M-am intersectat astăzi cu două tipuri de informații care mă fac să cred că este destul de posibil ca - măcar în parte - umanitatea să se întoarcă în evul mediu.

În două cazuri separate, la niște cursuri ale unor profesori "leftiști" (de stânga, progresiști, sexo-marxiști sau cum vreți să-i mai numiți) s-au ridicat studenți care să contrazică ideea că există mai multe genuri. Din ce am înțeles, în unul dintre cazuri, studenta argumenta că religia ei nu-i permite să accepte conceptele astea și că nici nu au baze biologice.

Cel care a creat povestea cu pricina bănuiesc că era "de dreapta". Și aprecia gesturile. Considera că, iată, există minți deschise printre studenți, că s-au luat măsuri, că nu trebuie îndocrinați tinerii într-un anume fel. În sfârșit, că totul ține doar de cultură și nu are niciun suport în biologie. Că biologia nu creează decât indivizi cu puță și individe cu păsărică și gata. Ce atâtea discuții despre spectre, despre genuri și alte măgării moderne.

Or, e foarte interesant că oameni care nu au nicio pregătire în biologie discută despre biologie ca și cum ar avea doctorate în ramura asta de cunoaștere. Vă dau numai un exemplu - om serios! cu barbă! profesor la universitatea din Standford! cu specializarea în comportament! - Robert Sapolsky! Căutați pe internet, nu mă credeți pe mine! Dnul Sapolsky spune că în creier există o componentă despre care oamenii de știință s-au pus de acord că ține de identitatea sexuală a persoanei. Și că la entitățile care pretind că "s-au născut în corpul greșit" acea parte a creierul lor arată mai degrabă ca a unui ins care ar avea sexul opus! Argumente biologice! Robert Sapolsky e și un radical care spune că oricum nu avem liber arbitru și că oamenii n-ar mai trebui pedepsiți aiurea... Dar despre asta poate vom discuta altă dată. În loc să ascultăm voci care știu despre ce vorbesc, aplaudăm niște guralivi care doar vor să ne confirme niște idei preconcepute.

Să ne înțelegem! Și părerile mele sunt la fel de valide ca ale tuturor, dar măcar eu am încercat să ascult cam ambele părți. Și argumentul autorității aici se susține destul de bine. Reputația lui Sapolsky nu poate fi contestată atât de ușor. Pot admite că deja se exagerează în privința genurilor. Se face bravadă de ambele părți în momentul când societatea are probleme mult mai grave. De asemenea, există și o parte dogmatică fără dubii. Dar dogma asta nu face rău nimănui! Vor unii să se considere plante asexuate? Nicio problemă. Să învețe să facă fotosinteză întâi! Deformez cu bună știință, dar nu mă duc departe de realitate! Orice bizarerie poate fi lesne demontată prin lipsa de consistență a comportamentului celui care manifestă bizareria.

Și chiar nu e important că are și dogma o vină în privința asta. Avem dificultăți mai mari pe planetă!! Să le rezolvăm întâi pe altea și atunci când situația se va liniști politico-economico-social să ne punem la masă și să discutăm și despre traumele produse unor oameni forțați să se ascundă sau să fie stigmatizați.

Pătraru se arăta indignat de faptul că niște părinți care au absolvit academia conspiraționistă de pe social media decid să nu-și vaccineze copiii. Oare doar părinții trebuie să decidă în privința unui copil? Nu e și el un membru al cetății? Boli altă-dată evitate cu brio revin astăzi provocând suferință și moarte! Dacă ar fi să fac o glumă groaznică, e vremea să vă deschideți fabrici de făcut sicrie mici. O să fie foarte profitabile. Pe afară, dacă îi inoculezi copilului idei despre care statul consideră că nu sunt în acord cu legea sau nu-l crești după standardele sale... pierzi cupilul! În favoarea statului.

Problema în ambele cazuri este eșecul statului de a-și pune la punct cetățenii cu toate rigorile cerințelor cetățeanului modern. La noi e clară lipsa de finanțare a educației, lipsa de pregătire a personalului didactic, lipsa de viziune. Dar și de cealaltă parte trebuie să fi existat o fisură în sistemul educațional de afară. Ca să rupi copilul de lângă ai lui e o măsură extremă. Care denotă și neputință din partea acestor autorități. Vrei să ai niște cetățeni care să aibă anumite valori în viață? Trebuie să fi reușit înainte de toate să fi oferit acele valori cetățenilor tăi care să le transmită mai departe copiilor.

Sigur, în acest ultim caz aveam de-a face și cu oameni intrați în societățile respective prin absorție pe piața muncii. Nu poți să le dai un chestionar oamenilor ăstora la intrarea în țară și să îi primești doar dacă fac un minimum de puncte. Nu poți, nu? Dar nici să îi iei din sânul familie cu forța fiindcă părinții lor nu au avut șansa unei educații de calitate.

În ritmul ăsta, însă, întrucât soluțiile simple nu ne sunt la îndemână, iar, în unele cazuri, s-a depășit nivelul critic s-ar putea să ajungem să ne întoarcem în evul mediu. Măcar o parte dintre oamenii iluminați de profeții de pe social media. Și așa există conceptul de feudalism digital. Rânitori la cheremul magnaților din IT, dar cu minte și apucături de secolul al XVI-lea.

Lumea a luat-o razna de ceva vreme și pedala de frână a istoriei nu există! 

psihoistoria

Acum vreo doi ani, am scris pentru cursul de literatură comparată un proiect despre tiparele mitologice și religioase din povestirile science-fiction. Ambițios proiectul, dar măcar original în noianul de copii prezentate atunci. Din păcate, fiind ocupat cu munca, l-am făcut cam pe genunchi. Cum, de altfel, e și textul ăsta. Nu că era rău în sine, doar că nu a putut să cuprindă toate aspectele necesare unui proiect serios.

Ideile mi-au venit din alte lecturi. Mai ales cărțile lui Lucian Boia, care remarca faptul că potopul biblic - prezent chiar în una dintre primele povești rămase de la primii oameni, Epopeea lui Ghilgameș - este prezent în multe ficțiuni apocaliptice SF: distrugerile atomice și lumea post-apocaliptică, apocalipsa zombi și supraviețuitorii etc. Pe vremuri, personajele supranaturale erau numite zei și semizei și locuiau în ceruri... Acum, din spațiu vin extratereștri cu puteri misterioase.

Harari remarca în Sapiens că Biblia este o carte a epocii agricole. Adam - la izgonirea din rai - este blestemat să-și câștige existența cu sudoarea frunții muncind pământul! Puneam atunci în opoziție cu asta "Fundația" lui Asimov, care reprezintă o carte a secolului revoluției informaționale. De ce? Pentru că Hari Seldon nu duce pe Terminus (la capătul galaxiei) altceva decât pe cei mai pregătiți oameni de știință și toate cunoștințele acumulate în bibliotecile din imperiul galactic. Dacă în biblie cunoașterea era un păcat, acum, pentru Asimov, aceasta era o virtute! De acolo pornea refacerea imperiului galactic.

Nu am avut timp atunci să analizez și celălalt aspect al ciclului "Fundația". Între cele șapte volume se găsește și "A doua Fundație". Dar, de-a lungul poveștii, indicii sunt presărate pe ici, pe colo, mai pe față, mai șoptit. De fapt, pe lângă cunoașterea științifică, autorul consideră că mai există un tip de cunoaștere care va conduce lumea! Aceea a psihicului uman! Nu că asta ar reprezenta ceva mai puțin științific! Dar el pune deoparte "psihologii" de ceilalți oameni de știință care ar fi urmat să reconstruiască imperiul

Nu era greu de intuit asta întrucât știința care-i permite lui Hari Seldon să prezică prăbușirea imperiului este "psihoistoria". Din denumirea asta se poate trage concluzia că psihologia maselor e cea care determină cursul istoriei...

Observăm lesne astăzi, când toată lumea se plânge că, iată, algoritmii ne fură atenția, ne abat de la ceea ce e important, că toate companiile din IT au aganjați bine plătiți care s-au specializat în psihologie. Rolul lor e să modeleze felul în care algoritmii aleg ce conținut să împingă și către cine, cum să fie designul platformelor și de ce...

Până și rutinele care recunosc tiparte de comportament umane și le exploatează au un echivalent în cărțile lui Asimov. Roboții androizi ai acestuia sunt capabili (unii dintre ei) să "împingă" oamenii către unele gesturi, jucându-se cu psihicul lor, dar rămânând în limita celor patru legi pe care le-a trasat Asimov. 

de ce urăsc oamenii

Detest oamenii. În general. Sunt obositori și emoțiile lor impredictibile mă exasperează. Ca să nu mai spun că, având ca primă fază de reacție "gândirea rapidă", sunt și foarte proști. Pe mine incluzându-mă în tagma asta!

Am încercat să urmăresc zilele astea un clip recomandat de youtube. Subiectul era oarecum interesant. O să mai scriu despre chestia asta cândva. De ce ar trebui bărbații să reînceapă să citească? Recunosc că nu am avut răbdare să urmăresc toată argumentația. A fost o săptămână obostiare, lungă și energia mea este limitată. Și mai e și modul ăsta de dădăceală explicativ-plictisitoare de contextualizare și povestire, care mă face să închid imediat. Cert e că, pe diagonală, insul cu barbă roșcată bine stilizată la coafor spunea că avem chestii de învățat din cărți. Și enumera tot soiul de chestii clasice din care el trăgea învățăminte.

Or, el se referea la bărbați, nu la puștani fără experiență de viață. Dacă îți trebuie Iliada și Odiseea ca să înțelegi unele chestii... poate că îți lipsește capacitatea să le înțelegi într-o primă fază, iar cititul tot nu are să te ajute cu nimic. Dar fie... Nu am stat să văd exact ce a spus omul în 20 de minute, fiindcă timpul este prețios, deci există posibilitatea să mănânc rahat!

Subiectul însă m-a făcut să mă întreb de ce aș putea să fiu mai empatic cu personajele din cărți? Iar răspunsul ar fi destul de simplu: fiindcă nu trebuie să trăiesc zi de zi cu personajele respective! Când începi să îi cunoști cu adevărat pe cei mai buni dintre oameni vezi cât sunt de plicticoși, de obositori și încărcați de o răutate absolut banală. Personajele fictive rămân așa cum le creionezi în minte pe de o parte, iar pe de alta cum a dorit autorul să le facă să pară. Nu există niciun dinamism la ele, sunt statice, închise precum prințesele din globurile de cristal în care "ninge" dacă le scuturi.

Ba chiar, atunci când le revizitezi, să poți avea impresia că ți-a scăpat nu știu ce detaliu. Dar tot tu adaugi un strat de înțelege asupra situației. Cuvintele din care sunt construite rămân aceleași. Deci, de fapt, tu te-ai schimbat. Ai evoluat. Ăsta fiind un lucru pozitiv pentru tine!

Pe când despre oameni - odată ce ți-a intrat în cap o anume meteahnă - nu mai poți să spui că sunt altfel. De fiecare dată când fac un gest care te scoate din sărite îți vin în minte, nechemate, toate impresiile alea nasoale. Nu contează că a avut o zi proastă, că are probleme la fel ca tine, că tu însuți/însăți i-ai creat probleme... Nu contează!

De aceea, mă simt mult mai bine în singurătate. Ador cel mai tare clipele când nu e nimeni în jur, când e liniște și pot să mă relaxez. Poate că inabilitatea asta socială mă ține pe loc - în sensul că evitând oamenii cu orice preț nu primesc nici oportunități pe care să le fructific - dar ăsta sunt. Un om prost care detestă alți oameni fiindcă sunt proști. 

drona și ro-alertul

Știu că deja s-a discutat pe subiectul acesta că pare deja perisabil. Ne săturăm repede de senzaționalul zilelor noastre, de parcă am dori să trăim mai degramă în tărâmuri magice unde să ne împrespoare extraordinarul la tot pasul. Să ieșim în fiecare zi afară și cerul să aibă altă culoare, iar vecinul să fie altul, să avem mereu ceva nou de discutat...

De asemenea, nu mă dau specialist în comunicare (deși aș putea) și știe toată lumea că aceasta e componentă importantă a vieții sociale. Ne învață domnul președinte cu lipsa lui de pricepere despre asta de fiecare dată când ține un discurs.

Comunicarea instituțională se vrea lipsită de nuanțe, obiectivă. Însă, de cele mai multe ori, eșuează lamentabil. Să ne înțelegem, pus în situația de a fi trezit din somnul dulce al orelor 1-2 aș fi compus aceeași chestie lipsită de inspirație sau ceva asemănător.

Cum adică "Există posibilitatea"? Și cum adică "obiecte din spațiul aerian"? Zi, bre: O dronă de origine necunoscută a căzut în orașul Galați! Fiindcă asta s-a întâmplat. Să știe omul despre ce este vorba. Care e alarma. Informațiile ultimilor ani ar îndreptăți pe oricine se întâmplă să populeze zona ar îndreptăți pe oricine să se gândească prima dată la asta. De ce însă nu vrei tu autoritate să fii prima care dă breaking news-ul? De ce să lași tik-tok-ul să îți fure fața?

Apoi, după ce dai alertă, tu autoritate îndemni la calm. Soluțiile propuse pentru evitarea pericolului au fost superbe. Trimitea lumea la beci sau "adăposturi civile". Dacă nu există nici beciuri sau adăposturi, atunci să nu stea în fața ferestrelor sau a "pereților exteriori". Orice o fi însemnând asta.

Cum să își păstreze omul calmul dacă nici nu știe despre ce e vorba? După umila mea părere mesajul trebuia să fie clar și fără posibilitatea să fie interpretat în prea multe direcții: O dronă de origini necunoscute a căzut în orașul Galați. Armata română a ridicat pe cer aviane de vânătoare care să urmărească alte eventuale drone ce survolează spațiul aerian al României. Vă rugăm, dacă aveți posibilitatea, să vă adăpostiți, să evitați să priviți la ferestre sau să stați aproape pereții exteriori. Mă mulțumim pentru înțelegere!

"Durata estimată, 90 min." Chiar aș vrea să știu cum s-a apreciat intervalul ăsta de timp? Ce anume a fost în capul celui care a decis să scrie asta? Am înțeles de la speciaștii în comunicare faptul că în clipa când s-au pus panouri cu minutele estimate până ce vine următorul mijloc de transport în comun, oamenii s-au mai liniștit fiindcă ei cred că panoul ăla spune ceva concret. Ca să nu pară că așteaptă ca proștii! Dar, în cazul ăsta, de unde știu autoritățile că treaba o să dureze cam o oră jumătate? Atâta carburant au avioanele care survolează zona? Sau s-au vorbit cu țările vecine și prietene sau inamice cu privire la asta?

Bolojan - deci "autoritățile" - n-a fost în stare să comunice măcar estimativ cât timp o să ia pielea de pe populația săracă până când o să ne întoarcem la o situație cât de cât stabilă economic, dar IGSU estimează bine cât timp o să cadă drone peste orașele României? Ai noștri nu se prea pricep la durate lungi de timp, dar din astea scurte le potrivesc imediat din ochi! Ce-o fi până la anul, Dumnezeu cu mila, dar sigur supraviețuim încă o oră jumate. Iar dacă am scăpat de asta, ce Dumnezeu se mai poate întâmpla? Nu?

din tată-n fiu

Taximetristul a fost dus de tatăl său la bibliotecă - "acolo în Piața Poligon, în centru" - iar acolo a prins drag de istoria României. Citea cu sârg despre domnitori: Ștefan cel Mare, Cuza, Vlad Țepeș... Până în clipa în care a prins avânt discursul său: "Citeam toate cărțile de două trei ori. Pe mine mă atrăgeau pozele". Se știe că o poză face deja cât o întreagă poveste așa că lectura omului era consistentă! Nu mai râdeți că voi nu ați înțeles nimic!

La rândul său, și-a dat fiul la școală. Și, pe lângă lucrarea de licență, studentul a avut parte și de practică în Statele Unite. A fost printre ăia 40 de discipoli de frunte. Numai 10 pe linie. Și acum așteaptă să fie chemat acolo. să i se facă repartiție pentru jobul pe care o să-l aibă. Cuvintele nu i se precipită, are un debit verbal bine susținut. Respirația nu i se taie. Nu stă pe gânduri, doar turuie. Parcă ar fi un tocilar fără discernământ. Fără niciun dubiu. "Știe să-ți demonteze laptopul până la ultimul șurub și-l montează la loc". E capabil. Și poate să găsească soluții de back-up la toate problemele pe care le întâmpină.

Angajatorii că câr, că mâr, salariu de doar 3000 de lei. Urât domnilor angajatori! Urât! Nu se procedează așa! Soluția sugerată din spate a fost, evident, Bucureștiul. Nu se duce el la București? Că deja are gagică acolo! Se mută, nu se măta el? Salariu de minimum 6000 de lei pe lună... Păi, tu știi ce poate face fiul taximetristul? E as în știința computerelor!

Are o cunoștință la Yazaki, care știe că se va desființa fabrica japoneză, dar că se va deschide o nouă mare întreprindere care produce panouri fotovoiltaice. Doar conducea Yazaki o să fie angajată la noua companie,  iar muncitorii o să fie nepalezi. De ce? "Vă zic eu... românului nu-i place să muncească Vine, semnează contractul, stă în perioada de training (2-3 zile), după care demisionează. E corect?

Dar stai! Că are un of și pentru angajatori! Adică, aceștia cer experiență. Ce lucru absurd și inventat recent. Iar fiul de 24 nu o are. Dar, vă spun, povestea taximetristului îl făcea să pară scoborând de pe cerul înstelar cu computere. Geniu. Nasa, Microsoft și Apple se vor bate în curând pe el dupa experiența de practică din State. Fiindcă așa funcționează lumea asta a bătutului pe insul valoros. Îl lași un pic ca pe un pește mare să se agațe mai bine în cârlig. Pe urmă îl tragi cu toată forța și cu un salariu baban la tine. Și nici nu ma scapă.

Ăștia aici îl consideră păduche. El merită cel puțin 6000 de lei pe lună. Doar așteaptă chemarea Americii! Aroganța nu-i șade în fire, dar uneori angajatorii sunt chiar nesimțiți!

Și-a adus aminte apoi că fiul ca fiul, dar el e baza. Păi, are o firmă de încălțăminte! Cu care iese la târg în weekend. Ce? Facturi și toate cele, mizilic. E expert și în contabilitate și plata impozitelor. Dacă nu se încheia drumul, aflam, poate, că e capabil să mute munții cu puterea minții lui chelioase. 

de ce este important să începi cu de ce

Încă din cele mai vechi timpuri, de când lumea a început să aibă timp de taifas, cei mai răsăriți dintre homo sapienși au înțeles că e important să afle cauza care stă la baza comportamentului oamenilor, a altor viețuitoare sau a lucrurilor.

De asemenea, pe lângă asta, esențială este și sinceritatea cu privire la demersul investigativ a lui "de ce?". Degeaba repetăm noi întrebarea asta la infinit dacă nu o facem cu deschide. Dacă nu putem să acceptăm și că răspunsul poate să fie și ceva care ne lezează într-un fel. Dacă omul cercetează orice având niște preconcepții nu o să aibă cum să avanseze.

Astea sunt cele două puncte pe care se bazează o lume imaginară perfectă.

Prin urmare, dacă vrei să iei o decizie radicală în viață e musai să verifici în prealabil ce cauți tu de fapt. De ce vrei acea schimbare? Ca să nu ajungi dintr-o situație precară într-o situație și mai grea. Și să afli pe calea întortochiată că unele aspecte ale problemei sunt de nerezolvat.

Adesea, omul pus în astfel de situații are nevoie de un miracol. Singura sa soluție este un "Deus ex machina" care să-l izbăvească. Să îl scape de chin și de torturile vieții. Or, norocul chior e rar și, cum se spune, și-l mai face și omul cu mâna lui. Dar pesimiștii știu statistică mai multă decât oricine pe pământ și înțeleg că șansele sunt reduse. Un optimist ar spune că nu ai nicio șansă dacă nici măcar nu încerci.

Dacă au existat vreodată, plasele de siguranță se manifestau rar. Acum ferocitatea economică reduce drastic șansa să cazi pe moale în viață.

De aia avem atât de multe construcții narative cu oameni care părăesc realitatea noastră pentru a se avânta în aventuri în alte lumi paralele sau pe alte planete. Ne e din plictiseală, ci fiindcă oamenii se simt amărâți cu viața pe care o duc și au înțeles că la întrebarea de ce nu există un răspuns standard și simplu.

Dacă nu îți permiți riscul ridicolului, iar la întrebarea de ce nu ai un răspuns concret, ci doar compromisuri, atunci ești în impas, dar măcar știi în ce direcție vrei să mergi și trebuie să te călești precum fierul înainte să devină oțel...

unde păcătuiește cartea lui Andy Weir - Proiectul Hail Mary

Asimov și-a populat galaxia cu oameni. Simpli oameni. Sau oameni și roboți. Poate nu chiar atât de simpli, dar tot oameni erau. Cu toate că a fost educat în spiritul științei el însuși nu a ținut seama de diferențele între gravitația de pe o planetă față de alta. Poate doar în cartea în care discută despre colonia creată pe lună, Asimov admite că gravitația lunii ar avea un efect devastator pentru omul care s-a născut acolo și vrea să ajungă pe Pământ.

Andy Weir e mai pragmatic și mai realist în Project Hail Mary. Avem parte de o realitate în care există ființe care s-au născut și au evoluat pe alte planete. Gravitația altor planete există și exercită presiune asupra mai mare asupra organismului unui Homo Sapiens. Sistemul osos este cel mai afectat. Dar sunt sigur că și sistemul circulator ar avea de suferit de pe urma unei curbări mai violente a spațio-timpului.

Cu toate că e o carte care prezintă și elemente pe care știința modernă le admite fără doar și poate, Project Hail Mary nu reușește să fie "realistă" până la capăt. Tipule, în lumea aia există entități microscopice care devorează stele incandescente, iar tu te plângă că scenariul are găuri? Da. Da, de ce nu?

În primul rând, căutam în carte ceea ce filmul nu a prezentat deloc. Cu ce a contribuit "Rocky" la cercetarea în sine. Căci în film e doar un animăluț de companie vorbitor, care nu-i permite lui Ryland Grace nicio clipă de intimitate. Și creează un lanț rezistent ca să poată americanul să facă bungee jumping către planeta cu taumibă. În carte secvența asta este mai puțin palpitantă, dar se lasă tot cu vătămări corporale. De ambele părți ale zidului de xenonit, zid ce desparte cele două viețuitoare înzestrate cu inteligență care populează Hail Mary.

Ni se explică în carte faptul că fiind niște cutii muzicale oarbe - membrii speciei lui Rocky au creat nava spațială în pripă. Că nu au avut timp să înțeleagă felul în care se abat radiațiile asupra organismelor vii. Or, asta e destul de absurd! Ochii sunt organe importante, dar radiația se manifestă și fără să fie văzută!!!! Nu e nevoie să percepi niciun pic din spectrul color, dar, dacă stai în preajma unui depozit de "uraniu îmbogățit", sigur ți se vor întâmpla lucruri neplăcute. Mortale chiar.

Or, aici păcătuiește textul lui Weir. Civilizația lui "Rocky" înțelege astrofagul - ba chiar e capabilă să îl înmulțească - "vede" că există o stea care nu e afectată de astrofag, dar nu înțelege că spațiul cosmic e mortal din cauza radiațiilor cosmice?! Unde e logica într-o astfel de viziune? Am presupus că poate textul scris o să conțină măcar câteva detalii asupra unei tehnologii extraterestre. Dar - așa cum am mai scris - este greu să te pui în pielea unei polifon viu și să imaginezi tehnologii viabile.

"Rocky" poate prelucra cu ușurință xenonitul, poate înțelege cu tehnologia sa mișcarea lui Hail Mary, reușește să îl impresioneaze pe Ryland Grace cu abilitățile sale matematice și chiar cu cele astronomice. Dar nu controbuie cu nimic concret la cercetatea în sine. Doar dă niște idei vagi și îl încurajează pe pământean. E un fel de majoretă cu mai multe picioare și cu o ultra percepere a sunetelor.

Nu poți să ai doar un geniu în mecanică și zbor interplanetar. E ca și cum am considera realistă astăzi propunerea din "Războiul lumilor" - H.G. Wells conform căreia marțienii au venit pe Pământ catapultați cu un tun! Ca niște circari! Și, deși erau foarte puțini, au pus stăpânire pe teritoriul Angliei cu "tehnologia lor avansată".

SF-ul suferă de cele mai multe ori de lipsă de consistență internă a poveștii. Apelează adesea la chestii magice: astrofagul, xenonitul ca să construiască situații în care oamenii își arată superioritatea. Fără Grace, "Rocky" este incapabil să ia mostre de pe planeta cu taumibă. De ce? Fiindcă doar oamenii pot. E absurd să credem că oamenii, în general, și americanii, în mod special, sunt specia dominantă în univers! 

Deus ridet

Se spune că, atunci când îți faci planuri cu privire la viața ta, îl faci pe Dumnezeu să râdă.

Știu că mesajul de dincolo de această zicere e acela că: viața este prea imprevizibilă pentru ca simpla minte de muritor să aibă control asupra tuturor aspectelor ei. Ca atare, orice plan este mai mult sau mai puțin supus eșecului.

Totuși, putem face abstracție de asta, nu? Putem. Putem să presupunem și că există Dumnezeu - nu neapărat în forma biblică, ci ca entitate pe care omul oricum nu o poate înțelege. Ceva prea complex ca să încapă în aproximativ 100 de miliarde de neuroni. Oricât de impresionante și numeroase ar fi conexiunile dintre ei.

Nu avem cum să definim ce anume reprezintă Dumnezeu. Pentru că e ceva ce ne depășește. Regilii doar speculează și-l portretizează pe Dumnezeu "după chipul și asemănarea" omului.

Theodor Sturgeon are în literatura sa o idee superbă: entitățile cu inteligență superioară trebuie să aibă și partea afectivă superioară oamenilor. Dacă presupunem că Dumnezeu e perfect, atunci și afectul său este perfect.

Deci și umorul lui este obligatoriu să fie perfect.

Dacă există un Dumnezeu căruia îi place să râdă - chestie despre care putem doar să bănuim (nu vom reuși niciodată să avem certitudini) - atunci fiecare din noi - unii mai mult decât alții - își dau măsura talentului lor de stand-up comedieni în fiecare clipă când - în loc să trăiască prezentul - plănuiesc viitorul. Pe aceștia ar trebui să-i iubească cel mai tare. Căci îi provoacă haz. Iar hazul divin - am spus mai devreme - este perfect. Superior oricărui tip de chicot excepțional.

Așa se configurează sectele. Printr-o dorință de a-l portretiza pe zeul favorit în parametrii umani. De aceea, rog orice cititor să nu considere rândurile astea ca absolute. Fiindcă nimeni, dar absolut nimeni, nu știe ce reprezintă cu adevărat Dumnezeu. Chiar și o intuiție pefectă, neputând fi confirmată, nu e validă.

Dar ar fi frumos ca divinitatea râdă de renghiul pe care îl joacă soarta oamenilor. Iar noi, ca oameni să ne gândim adesea că îi provocăm măcar un zâmbet celui care le știe pe toate...