Unde-i legătura???

L-ați văzut pe dnul Cristian Tudor Popescu seara trecută la Digi24 (Jurnal de seară)? Uneori mă întreb cum de un om așa de cult poate să aibă un singur șablon pe care să-l aplice oriunde în legătură cu orice se întâmplă în politica românescă. Pentru orice se întâmplă găsește un echivalent comunist...

A demisionat Tudose din PSD. Ce au făcut cei de la sediul din Brăila? I-au șters numele de pe un panou cu lista aia în care erau trecute numele parlamentarilor PSD din Brăila pe clădirea din oraș aferentă partidului... Au dat cu vopsea roșie peste.

Cum a comentat dnul Popescu evenimentul? A scos din biblioteca personală o enciclopedie cu imagini celebre ale celor mai puternici lideri comuniști. Lenin și Stalin... Și ne-a relatat cum au editat dânșii niște fotografii simbol (Stalin de mai multe ori aproape ca în 1984 - azi suntem în război cu Eurasia... mâine nu mai suntem... cui îi pasă de detalii? avem alți dușmani, n-am fost niciodată în război cu Eurasia. LOL) după ce liderul principal a îndepărtat de la conducere eventuali rivali (de cele mai multe ori după ce i-a împușcat) cu care a pus la început bazele puterii sale.

1. Pe Mihai Tudose nu l-a executat nimeni. A plecat singur (silit de circumstanțe, fiind oportunist sau pur și simplu fiindcă nu-i mai place de Liviu Dragnea).

2. Prin urmare, nu mai avea de ce să apară pe panoul respectiv! Da, dar zice dnul Popescu... așa a fost „executat în efigie”. LOL

După care mai dă câteva pagini pe aceeași enciclopedie și descoperă și relevă niște imagini ale unor chipuri peste care s-a aruncat monstruos vopsea. În alb-negru. Niște simboluri ale modului cum acoperea comunismul atrocitățile pe care le comitea în numele dreptății sociale și întru îndepărtatea dușmanilor poporului!

Doar că Mihai Tudose nu avea chipul gravat în panoul respectiv, ci doar numele. Peste care s-a dat o mână de vopsea roșie. Fiindcă nu mai avea ce căuta numele lui acolo! De ieri, omul nu mai e în PSD! Nu l-a obligat nimeni pe față să se care (șobolănelile din partid sunt chestii curente și au mai apărut nemulțumiți în lumea politică mai ales în preajma alegerilor fiindcă nu au mai avut loc pe listele cu inși eligibili în campania electorală)!

Nu e ca și cum Dragnea a ieșit ieri la TV și ne-a zis că Tudose n-a fost niciodată în PSD! Toată lumea care are acces cât de cât la informație știe că insul a fost și premier din partea PSD. Faptul că i s-a șters numele de pe un panou n-a fost decât o consecință a faptului că acel panou nu ar mai fi conținut informații corecte dacă numele lui ședea acolo. Nu e ca și cum Dragnea și-a editat toate pozele în care apărea la tribună alătură de Tudose, eliminându-l pe fostul său „prieten” cu care ieșea nădușit de la celebrul CEx după care păreau că se împăcaseră. LOL Execuțiile astea „în efigie”, cum le numește dnul Popescu, pur și simplu nu se mai pot petrece azi când tot ce spun politicienii rămâne undeva prin cotloanele internetului. La fel și tot ce fac... Deci unde e legătura cu acea mostruoasă acțiune schizofrenică a comuniștilor menită să spele creierele oamenilor cu forța șocului produs de astfel de „execuții în efigie”? N-a fost decât o nenorocită de acoperire cu vopsea roșie a unui nume. Pentru a aduce informația în actualitate. A fost mai ieftin probabil decât să înlocuiască panoul. Și sunt sigur că și în cazul ăsta dnul Popescu ar fi găsit ceva în comunism care să semene la fel de bine și să fie la fel de monstruos!

Minunata lume nouă

Cititorule întâmplător de pe net, asta nu e o părere avizată despre cartea lui Aldous Huxley. E doar părerea unui cititor simplu ca și tine. Nu e ca și cum aș fi citit până acum mai multe cărți de-ale aceluiași autor. E prima mea întâlnire cu o operă scrisă de el. O să mă simt întrucâtva ca la 20 și ceva de ani, când făceam observații pe marginea fan-fic-urilor de pe diverse forumuri pe care activam. Doar foarte puțin!

Mi-am început lectura cărții Minunata lume nouă după un scurt comentariu făcut de Yuval Noah Harari în celebra sa lucrare Sapiens. De ce ar fi până la urmă așa rău să ai o societate condiționată complet, dar fericită? Căci asta e lumea lui Huxley: o societate de inși condiționați încă de dinainte de a se naște să se încadreze în tiparele acceptate în anul 600 și ceva, după Ford. Într-o emisiune radio (Avocatul diavolului), Cristian Tudor Popescu vorbea tot despre asta, recomandându-i cartea unui ascultător care sunase să intre în direct. Dânsul remarca faptul că e ceva mai bună decât celebra operă a lui George Orwell - 1984. Voi reveni la ideea asta ceva mai la vale...

Mult clamata liberate a omului este o iluzie. Suntem cu toții prizonieri ai unor factori biologico-fizico-chimico-sociali (ereditate, mediu, educație, moment istoric etc.). Un celebru determinist francez, Pierre-Simon Laplace, sugera faptul că dacă am cunoaște toate legile care guvernează natura și am avea informații complete despre materia fizică, am putea determina clipa și locul oricărui eveniment din acest univers. Nu ne-ar trebui decât un computer gigantic creat probabil din materia tuturor celorlalte universuri paralele existente (ca să nu interfereze cu materia lumii ăsteia și să o corupă prin influență), care să calculeze toate posibilitățile evenimentelor ce ar trebui să aibă loc în universul nostru. Până la urmă nu suntem decât niște proiecții ale unei realități virtuale, care se deplasează între niște variabile bine stabilite! De ce și-ar da seama niște proiecții virtuale că nu există decât ca entități ce evoluează între niște variabile? Păi, fiindcă au început să caute. Probabil că și inteligența artificială - dacă i-am acorda un fel de autonomie aleatorie și ar putea evolua către un nivel de cercetare avansată a realității ei - ar ajunge la aceeași concluzie...

În fapt, ce spune Biblia în Geneză? „La început a fost cuvântul”, nu? Dar ce e cuvântul? E un cod. Din ce sunt făcute programele pe computer? Din cod binar (pentru început), care susține limbajul mașină, care susține limbajele de nivel jos (C, C++), urmate de limbajele mai independente de mașina pe care rulează... Dumnezeu a creat lumea cu ajutorul cuvintelor (adică a unui cod). Primul programator din lumea asta a fost prin urmare chiar Creatorul!

Suntem doar niște linii de cod... ca personajele din Wreck-It Ralph sau The Emoji Movie. Ce fac protagoniștii desenelor animate menționate? Evadează din lumile lor și ajung în universuri paralele în căutarea fericirii. A acceptării din partea lumii lor. Dar... orice ar face... nu pot fi mai mult decât sunt de fapt. Oriunde s-ar duce, Ralph nu e decât un ins cu un ciocan distrugător. Asta fiindcă așa a fost programat. Și fericirea nu și-o poate găsi decât acceptându-și soarta și întorcându-se în lumea lui de jocuri retro (cu diverse îmbănătățiri, dar fără să ajungă personajul pozitiv al jocului așa cum și-a dorit!). La fel și în The Emoji Movie. Emoji-ul cu fețe multiple (care pare defect) trebuie să revină în lumea sa pentru că acolo e locul lui... reprogramarea distrugându-l...

O să spuneți că factorii care ne influențează pe noi sunt unii aleatorii, pe când în Minunata lume nouă indivizii sunt condiționați astfel încât aparenta noastră liberate, dată de factorii aleatorii, tinde la ei către zero. Ei nici măcar iluzia liberății nu o pot avea. Nu pot să aleagă între prea multe variante după vârsta la care conștientizează că există... Sunt asemănători unor roboți programați într-un mod strict, pentru a se supune tiparelor sociale acceptate. Și nimic mai mult. Doar că e o societate în care aproape toți sunt fericiți! Iar pentru cei care nu se pot adapta totuși social (fiindcă programul de condiționare mai poate da și rateuri), există insule unde pot fi trimiși ca să conviețuiască alături de alți ipochimeni asemănători lor... Insulele proscrișilor. Nu există pedepse sau torturi inumane cum există în cartea lui Orwell! De asta consider 1984 o operă superioară celei a lui Huxley. Evenimentele relatate în 1984 s-au întâmplat întocmai! Oamenii care n-au putut să înghită propaganda comunistă au fost torturați brutal până s-au dat pe brazdă! Sau au murit! Fiindcă și tortura a fost lăsată totuși pe mâna unor rudimentari în comunism. Dacă s-ar fi procedat științific, probabil că orice individ ar fi fost reeducat cum trebuie. Așa cum i s-a întâmplat dlui Winston Smith să accepte că până la urmă 2+2 nu trebuie să fie întotdeauna egal cu 4...

Deci... ce ne dorim? O societate a cărei indivizi sunt condiționați în mod aleator (și se pot naște cu infirmități care le complică viața din start sau pot căpăta infirmități pe parcursul vieții - fizice și intelectuale!!!) de factorii biologico-fizico-chimico-sociali și tinde să fie o societate de inși majoritar nefericiți sau o societate în care toți sunt indivizi alpha (cu derivatele de rigoare: alpha-, alpha+, alpha++) și beta (ca să existe un oarecare echilibru) - sănătoși din punct de vedere genetic atât fizic, cât și mental - în proporție de 100% fericiți? Căci dacă am înlocui castele inferioare cu roboți fără sentimente, am avea doar o lume de oameni superiori serviți de mașinării asemeni oamenilor gama. Fără riscul suprapopulării, fără drame sau războaie!! Dacă se întâmplă să nu ai o zi bună într-o astfel de societate, există mereu posibilitatea unei vacanțe oferită de pilulele SOMA. Iar dacă vacanțele astea sunt prea multe, atunci ești mutat pe o insulă de inadaptați. Unde te poți dedica exact chestiei care îți aduce plăcere! Literatură, știință, sport etc... Deci ne întoarcem la întrebarea de la început: ce e rău în asta? Întreb... nu dau un verdict!

Și acum să ne întoarcem puțin și la lectură. Cartea ce prezintă utopia (eu nu pot să o numesc distopie, fiindcă nu ne arată niște aspecte clar negative decât în cazul ființelor umane considerate inferioare... care pot fi lesne înlocuite/asimilate de niște cete de roboți/androizi) despre care v-am vorbit mai sus începe destul de lent. Autorul pierde vremea zeci de pagini cu aspectele tehnice ale descrierii unei fabrici de pui de om. Și de asta poate părea plictisitor cu toate încercările sale de a apela la toate floricelele literare. Comparațiile abundente pot la rândul lor să devină obositoare.

Societatea, fiind una a oamenilor fericiți, nu oferă prea mult spațiu de manevră pentru apariția unor drame. Poate doar conflictul interior al lui Bernard Marx, care tânjește în secret după aprecierea Leninei Crowne. E un fel de iubire imposibilă secretă din cauza normelor sociale. Marx o iubește pe Lenina... dar nu și invers. Sesizați ironia istorică?... Lenin... a... Marx... LOL Personajul pune nereușitele sale sociale pe seama sistemului de condiționare pe care îl blamează în sinea lui de fiecare dată când este sâcâit de către colegii săi cu mai mult succes. Însă nici această dorință neîmplinită nu e trăită până la capăt, Bernard mulțumindu-se la un moment dat cu aprecierile false din partea tuturor (mai ales ale femeilor) fiindcă „deține” ceva ce vor să vadă toți. Ba chiar autorul își condamnă personajul pentru ușurința cu care își schimbă principiile pentru o fărâmă de respect fals și o plăcere carnală efemeră. Unde mai e iubirea la care pare să spere în secret? Unde e romantismul lui când înceracă să o impresioneze pe Lenina arătându-i ce frumos poate fi un peisaj?

Cel ce pare să destabilizeze ordinea socială este John Savage (Sălbaticul). El e fiului unei femei beta și al unui bărbat alpha+. Linda, mama lui John, e nevoită să abandoneze societatea în care s-a născut și să trăiască în rezervația de oameni „sălbatici”, fiindcă a dat naștere unui copil. Lucru care nu era admis în lumea oamenilor născuți în eprubete! Tatăl natural al lui John este Thomas, chiar directorul fabricii de prunci de la începutul cărții. Din punct de vedere genetic, John e un ins fără cusur. Doar că educația lui este una cât se poate de precară din punctul meu de vedere! În primul rând, mi se pare că trece prea ușor peste prăpastia civilizației tehnologice. De la arc și săgeți la elicopter și clădiri mai înalte de un etaj... cu lift, telefon... și alte facilități... John nu pare să manifeste niciun fel de dificultate de înțelegere. Asta deși despre toate astea nu a aflat decât din gura mamei lui! Adică nu se sperie atât de tare de cinema-ul 6D - cum l-am denumi noi azi (sau poate era deja 9D?).

Înțeleg că aveam nevoie de un protagonist care să contrapună valorilor Minunatei lumi noi valorile tradiției umaniste, dar se punea întâmpla asta altfel. Bernard Marx și/sau Helmholtz Watson (ambii manifestând o oarecare neliniște față de lumea în care trăiesc), ducându-se în rezervația sălbaticilor, puteau descoperi o carte veche cu toate operele lui Shakespeare... și o puteau păstra. După lectura în secret s-ar fi putut isca un conflict deschis în care protagonistul/știi care vrea/voiau să demaște mostruoasa lume nouă să citeze din Othello sau Macbeth. După care să fie lesne pus/puși la punct de imperialul Mustapha Mond. Înțeleg rolul lui John, dar nu înțeleg lipsa de atenție cu care a fost construit. Pur și simplu nu se potrivește în peisaj! E prea bun pentru un simplu autodidact în literatura lui Shakespeare! Oricât de dură ar fi fost viața lui. Sau tocmai fiindcă a fost așa dură!

De asemenea, dacă ar fi după mine, autorul ar fi trebuit să elimine ultimul capitol. Nu se menționează deloc presa în celelalte părți ale cărții! Unul dintre marii filosofi antici greci sugera faptul că poeții ar trebui excluși din societate, fiindcă aduc deservicii stabilității ei. Jurnaliștii - acești poeți ai nenorocirilor și bârfei - nici nu ar trebui să apară în Minunata lume nouă. Dacă se vrea așa fericită și stabilă! Adică, Mustapha Mond cenzurează opera teoretică a unui cercetător în biologie, dar lasă liberă presa londoneză? Greu de crezut! O fi ea doar senzaționalistă și senzorială, dar de asta ar trebui să se ocupe cei specializați în creație și propagandă din cadrul societății. Nu jurnaliștii, oricât de bine condiționați ar fi ei... Din nou, înțeleg nevoia de a încheia într-un mod tragic cartea. Dar John e un personaj prea superficial gândit și creionat! Merita mai degrabă să rămână acolo în lumea lui sălbatică... sau să se întoarcă imediat acolo după ce a fost iremediabil dezamăgit de civilizația oamenilor concepuți în eprubetă.

Mult mai bine închegată a fost - în umila mea opinie - ceea ce în tabelul cronologic întocmit de domnul Dumitru Ciocoi-Pop e considerată a fi „continuarea” Minunatei lumi noi. Pentru cel ce caută o continuare în adevăratul sens al cuvântului în Brave New World Revisited (Reîntoarcere în minunata lume nouă) o să fie dezamăgit. Această „continuare” nu e una literară. Ci e o dizertație cu referințe științifice asupra posibiliții creării utopiei din Minunata lumea nouă și a motivelor pentru care lumea ar tinde spre așa ceva (suprapopularea, lipsa resurselor, noile descoperiri în domeniul științelor manipulării creierului uman etc.). Huxley face aici și o paralelă între cartea sa și cea a lui Orwell. Eu în legătură cu cercetările doctorului Ivan Petrovici Pavlov nu știam până de curând decât despre „reflexul condiționat”. Fără să am informații aprofundate despre faptul că omul a reușit să demonstreze pe câini cum poate fi supusă voința unui animal, cum poate fi făcut creierul unui animal să cedeze practic din cauza presiunii psihice la care e supus. Știam de fapt că Pavlov făcuse un cățel să saliveze când aprindea un bec, nu și de implicațiile condiționării animalului. Și de implicațiile practice asupra omului... Sau de faptul că un individ al speciei noastre poate fi făcut să cedeze psihic după minimum 30 de zile de presiune, iar dacă e un caracter puternic după vreo 50 de zile. Și ca să poți supune mai ușor un om, e mai simplu să-l influențezi când e rănit sau după o operație... Citiți cu încredere Reîntoarcere în minunata lume nouă. Merită mult mai mult decât opera literară, care are valoarea ei în cadrul literaturii, dar nu e cea mai impresionantă carte pe care am citit-o. Asta e doar părerea mea. Cercetătorul eseist Huxley e mult mai inspirat decât scriitorul de ficțiune Aldous Huxley!

Din nou. în atenția lui Radu Alexandru, ex-Cațavencii

Centaure, ăsta e pamflet, așa-i? Că dacă e pe bune, e doar o naivitate. Ce om cu o viață cât de cât obișnuită, cu serviciu de 10 ore pe zi, plătit de-a-n pulea o să mai aibă răbdare să fie cetățean model? Să presupunem că vede că d-na de la ghișeu o arde bășinos și tratează cetățeanul cu curul (sic!)... ok. Te iei de ea, țipi... te revolți... nu se rezolvă nimic... aia o să-ți spună că și ea e la fel ca tine, că e stresată și că nu-i place ceea ce face... și pierdeți amândoi timp aiurea. O să-ți facă hatârul ție și următorul o să fie tratat și mai nasol fiindcă vrea și aia să-și ia revanșa. Că așa funcționează oamenii stresați și sictiriți de rutină. N-o să te duci tu să-i faci morală din nou... că ai și altă treabă. Dacă ală nu se apară și preferă să-i lase o ciocolată ca să-l rezolve mai repede, sistemul tău s-a dus de râpă. Asta ar putea să meargă dacă fiecare ar fi dispus să facă ceea ce trebuie... altfel, omul cu principii nu e decât un naiv într-o lume de hiene. Ia zi și tu cine o să fie mâncat cu tot cu cadavru?

Pe când dacă ieși în stradă noaptea, după ce ai muncit ca un sclav și strigi niște chestii alături de o gloată asemanatoare ție măcar te răcorești. Știi, ca momentele alea din cartea 1984 de Orwell, când se adună oamenii să se descarce... ei vin acolo și strigă împotriva dușmanului comun, dar în capul lor acest dușman devine unul concret. Pentru un corporatist, protestul ar putea să fie și o cale de a se răzbuna în capul lui pe șeful lui arogant, care seamănă cu un ministru cu privilegii.

Soluția trebuie căutată altcumva. Intransigența ta e naivă. Fiindcă îți dai singur argumente pentru naivitatea asta: ai spus că pe prost n-o să-l fută grija de el, ci de altul. N-o să stea el să schimbe sistemul, iar tu s-ar putea să n-ai timp să rezolvi în fiecare zi problemele alea mici pentru că o să preferi să vrei să ieși cu copilul în parc, cu prietenii la o bere, să vezi un film, să vacanță sau pur și simplu să te uiți la pisici pe net fiindcă e o activite mai relaxantă decât să faci pe idealistul.

Și uneori strigatul la aer are efecte mai concrete. Cade un cap. Dacă s-ar striga la aer de fiecare dată când treburile merg cu adevărat prost, capul ăla care vine în loc va trebui să ia și măsuri bune... măcar să mai scape de gura lumii. Și așa vede că lucrurile pot fi bune și pentru el și urmașii lui și... le păstrează.

Omul concret, obișnuit n-are timp să se gândeacă prea mult la chestiile complexe. Că de aia există funcționari publici și specialiști. El vrea să trăiescă. Și să-și vadă de activitățile lui!

P.S. L-am văzut azi pe d-nul Viorel Botea - candidat la Primăria Brăila din partea PMP - vorbind la TV Brăila. Și dânsul spune că proiectele cu after school-ul ale celorlalți sunt ridicole, dar el cunoaște sistemul de educație și o rezolvă! Nu prea mi-am dat seama din ce bani se susține acest proiect (de comasare, de construire de cantine, poate chiar de cămine de dormit... etc.)... S-a ajuns și aici, candidații chiar au început să vorbească despre proiecte, care mai de care mai stiințifico-fantastice. Întrebări concrete:

1. cine susține financiar haleala copiilor? că... dacă le dăm pruncilor de om un prânz cu valoare calorică zero... nu rezolvăm situația. tot flămânzi or să fie.

2. cine susține financiar personalul care se ocupă de supravegherea copiilor? că eu nu mi-aș lăsa copilul încă patru ore pe zi pe mâna unor oameni plătiți cu salariul minim.

3. cine susține financiar personalul de la cantină?

Al Doilea Război Mondial nu a existat

Uneori îmi trec prin cap idei tâmpite. Le notez pe foițe. Chiar scriu texte. Precum cel de mai jos. Care a primit niște adăugiri și, poate, corecturi... dar la esență ideea a rămas aceeași. Sincronizarea dreacu' face ca eu să mai citesc pe net chestii, care să-mi strice schema. Colac peste pupăză - câteva zile mai târziu - vine și Badea și vorbește despre Dacia ca leagăn al civilizației mondiale.

Am impresia că dacă amân așa mult o să vină cineva - sau poate deja a venit că n-oi fi eu cu Batman-ul intelectualității - și nu am să mai dețin niciun motiv legitim pentru care să fac publice aceste chestii absolut devastatoare. LOL. Plus că am tendința să mă întind pe multe pagini, să scriu lăbărțat. Să explic prea mult. Și textul ar putea ajunge roman fluviu. Cine știe, poate facem un serial... dacă are succes. Așa că minunați-vă:

Al doilea Război Mondial nu a existat cu adevărat. Este doar o invenție a posturilor de televiziune (controlate de către masoneria șerpiliană) – cele cu documentare – pentru a abate atenția de la lucrurile evidente cu care ar trebui să se ocupe lumea: ultimul episod din telenovela Violetta, noile tendințe în modă, noile metode de vindecare miraculoasă (care nu implică doctorii corupți), citatele din Arsenie Boca, cărțile lui Iohannis, extratereștrii de pe Marte și paranormalul, iluminati etc.

Să fim serioși: Hitler nu e decât un personaj imaginar făurit pentru ca artiștii independenți de pe internet să poată crea chestii amuzante utilizând chipul cu mustață ridicolă și sintagma „Heil Hitler!”. Nu e decât un pretext pentru parodie! Gândește puțin logic: crezi că pot exista oameni atât de idioți încât să asculte orbește de un bolnav?! Germanii reprezintă un popor de oameni inteligenți și muncitori. Este imposibil practic ca o etnie care l-a dat lumii și pe Iohannis să fie atât de lipsită de creier încât să asculte de dorințele unui dezaxat. Este jignitor să crezi așa ceva. Ființa umană e mai bună de atât. Nu vă mai lăsați manipulați atât de ușor de oamenii care-și spun istorici – o nație foarte perversă de inși care vor să deformeze trecutul. Fiindcă dacă tu controlezi trecutul, controlezi viitorul! Gândește-te! Acești vajnici reprezentanți ai mafiei sioniste îți pun pe tavă un exemplu complet fals pentru ca tu să șezi în banca ta, să nu te revolți... fiindcă violența duce la dezastre. Vezi ce nenorociri au avut loc din cauza faptului că un om a dorit să își impună viziunea sa asupra lumii? Tu stai în banca ta și taci din gură! Asta vor ei să crezi...

Hitler este Emmanuel Goldstein din cartea lui Eric Arthur Blair. Omul pe care se poate da vina pentru toate nenorocirile din trecut. Orice e prost în prezent nu e decât din vina lui Hitler. El a inventat situația asta dificilă. Oamenii răi de azi nu sunt decât niște banali discipoli. Care – din fericire – imită prost. Nici să copieze un mit nu reușesc. Fiindcă modelul nu poate fi copiat. El a fost prea perfect, ca acele personaje fictive care nu există în realitate. Care nu au cum să existe în realitate decât sub formă de roboți. Or, știm (sau nu?) că în secolul XX nu existau roboți umanoizi. Mr Data a fost inventat abia mai târziu!

Genocidul împotriva evreilor n-a existat! Frate, asta e clar o invenție a jidanilor care vor să obțină puterea; iar în cazul în care te iei de ei să poată să te acuze de antisemitism! E limpede că e o modalitate prin care vor să obțină privilegii spunând povești triste despre străbunici pe care nu i-au văzut niciodată și care cică au decedat în lagăre naziste. Când, de fapt, străbuniculor lor își luaseră câmpii din vina unei soții care-l cicălea. Și a ales să-și ducă viața cu panarame. Străbunica ce era să zică? L-au luat nemții, maică. Doar nu s-o face de râs în târg. Și nu te-o traumatiza și pe tine cu poveștile ei despre orgiile străbunicului. Nu vezi că ăsta este un pretext pentru crearea unei legături culturale între ce ai învățat tu la școală și scenele din filmele porno?

Numărul mare de morți din Al Doilea Război Mondial este iarăși un pretext al dramatizării. Ele nu au existat cu adevărat. Amice, ești în eroare. Cum poți să crezi că populația planetei acceptă fără să crâcnească să fie decimată pentru capriciile lui Hitler? S-ar fi mobilizat toată lumea pe Facebook și ar fi semnat petiții de protest! Lucrurile s-ar fi schimbat instantaneu! Cum? Nu aveau rețele de socializare? Da' ce, bre, socializarea s-a inventat pe internet? Aveau destulă socializare! Semnau niște petiții scrise pe hârtie și-și trimiteau la azil mustața ridicolă! Ca pe Ponta. Toate acele povești tragice nu-s decât ficțiune pură! Ca să justifice tristețea unor oameni ce s-au îmbogățit din vânzarea de romane „inspirate din fapte reale”... Literatură de scurs lacrimi pentru oamenii mai slab de înger!

Apropo de literatură: să-i lăsăm la o parte pe alde Sven Hassel și cei de teapa lui. Impunerea în mentalul colectiv a personalității lui Hitler a fost o mană cerească pentru editurile care au publicat volumul Mein Kampf. Care este practic manualul de îndoctrinare pentru micul anarhist. Dacă Manualul micului anarhist îl învață pe adolescentul răzvrătit cu ochelari – viitor damă de companie a inșilor îmbrăcați în dungi – chestiuni tehnice (cum să creezi o bombă artizanală sau cum să dărâmi două turnuri gemene cu niște cutere etc.), Mein Kampf te învață cum să gândești. E un demers intelectual la mijloc. Benefic pentru adolescenții lipsiți de repere în sfera xenofobiei. Fiindcă societatea are nevoie de astfel de oameni însetați de cunoaștere, altfel cum s-ar mai justifica existența structurilor de control? SRI, de exemplu! Trebuie să apară măcar din când în când câte un drogat care în loc să vadă idei are halucinații defecte, care să propovăduiască beneficiile urii bazată pe principii superficiale. Avem nevoie de oameni superficiali. Ca să vină autoritatea să spună: vedeți?! Hitler a existat. Cu toate faptele înscrise în manualul de istorie. Omul ăsta din fața voastră nu e decât o copie imperfectă. Dar în el zace un mic Hitler.

Bomba atomică e doar un mit. Hiroshima și Nagasaki sunt bine merci. Și nu mă luați pe mine cu discursuri din alea penibile cum că: ăia sunt oameni muncitori, cu respect față de cuvântul dat și au reușit să vindece o rană a trecutului. Că tot două mâini și două piciore au, nu i-a fătat mă-sa altfel. Un popor care s-a impus la nivel mondial în sfera desenelor animate pornografice (hentai) nu poate avea o așa mare dragoste față de muncă! Gândește și tu puțin. Nu mai înghiți totul de-a gata.

Keep the Aspidistra Flying

E cea mai bună carte pe care am citit-o vreodată până acum!
Mă rog, cei de la Polirom au ales să o traducă: "Aspidistra să trăiască!" - mai mult sau mai puţin corect. Oricum nici autorul (e vorba de George Orwell) n-a dat chiar un titlu atât de sugestiv, ci mai degrabă obscur, încifrat. Mesajul din titlu reiese după ce o citeşti. Această carte a apărut la editura Polirom, în 2009, fiind tradusă de Mihnea Gafiţa - care a făcut din punctul meu de vedere o treabă excelentă.
Dar înainte de a începe propriu-zis cred că sunt necesare câteva precizări. Opera asta - care e genială - nu se adresează, din punctul meu de vedere, oricui. Şi am să fac o listă cu cei cărora nu le-aş recomanda cartea... pentru că ea te pune să gândeşti! Dacă vă găsiţi printre cei care fac parte din publicul ţintă al lui Paulo Coelho - care scria odată pe blog că dacă ai probleme zâmbeşte... că e suficient... fă o chestie tâmpă, absolut imbecilă - doar un cretin poate să zâmbească în faţa unei nedreptăţi! - ei bine dacă puteţi înghiţi aşa ceva nu vă recomand cartea! Dacă nu ascultaţi Jessie J ft. B.o.B. - Price Tag doar ca pe o iluzie, ca pe o evadare învelită frumos... pentru că mesajul e frumos, dar e doar o ipocrizie ordinară... sigur că nu oricum obţinuţi (Cedry2k vrea bani da' nu poa' s-o ardă clown), dar cu toţii vrem bani, ei bine dacă nu ascultaţi asta doar ca pe o chestie mişto pentru relaxare atunci iar nu aveţi de ce să citiţi cartea asta! Dacă nu citiţi mesajul de aici în cheie ironică - într-un mod sarcastic chiar - deşi omul spune lucruri foarte adevărate - vă pierdeţi iar vremea citind cartea! N-o să înţelegeţi! Dacă ascultaţi muzică house de genul "Johnny, la gente esta muy loca" - mesajul este foarte adevărat (lumea e foarte nebună!), dar pus pe video-clipul acela şi pe muzica aia... care de fapt apreciază ideea că lumea e nebună... iarăşi vă mâncaţi timpul de pomană. Mie până acum îmi place o singură piesă house şi nu pentru că e extraordinară, ci pentru că e altceva faţă de ce am văzut la noi până acum... deşi e un clişeu banal! Dar clipul e ca lumea conceput.
Dacă vă încadraţi la categoriile astea, vă rog frumos... nu mai parcurgeţi următoarea bucată de text pentru că nu vă este adresată! Nu se referă la interesele voastre curente, decât dacă vreţi ceva care să vă mai pună aşa puţin pe gânduri. Cred că avântul euforic contra sistemului financiar pe care l-am întâlnit în filmul Zeitgeist se poate datora şi acestei cărţi... într-o oarecare măsură. Deşi nu e decât o utopie. Cum am argumentat deja. Nu mai stau să mă repet.
Ce-i aspidistra? Păi, nu e decât o plantă de apartament. Dar ea devine exponentul unei mentalităţi a omului standard - care se duce la muncă la ora x, caută prin orice mijloc să reuşescă pentru că aşa e mentalitatea vremii, îşi ia una din "slujbele bune" într-un final, iar căsnicia îi este apărată de la fereastră această plantă a tuturor celor care vor să fie în rând cu lumea!
Gordon Comstock - e simbolul ratatului. A celui care a avut la un moment dat ideea despre sine că se poate opune sistemului, ca apoi să îngroaşe rândurile obţinând la rându-i o slujbă din cele bune şi în semn ironic îşi aşază şi el la fereastră planta asta... ca să intre în rândul lumii. Ca un semn al capitulării. De fapt, în cărţile lui Orwell - cel puţin cele pe care le-am citit eu până acum: "1984", "Ferma animalelor", "Omagiul Cataloniei" (aici e mai mult un reportaj despre un război deci nu ştiu dacă o să o iau la socoteală), "Zile birmaneze", "Aspidistra să trăiască!" (deci nu multe!): personajul/personajele cheie ratează într-un fel sau altul. Gordon e până la urmă la fel ca multe personaje ale lui Orwell, îşi dă seama că lumea în care trăieşte e bolnavă, că e greşit ce se întâmplă şi vrea să se opună... numai că nu are mijloace. Şi îmbătat de un succes provizoriu, faptul că i se publică un volum de versuri... şi e numit în ziarul Times - "poet deosebit de promiţător" pleacă de la agenţia de publicitate la care lucra şi... vrea să se facă poet. Îşi ia o slujbă de supravieţuitor, devine librar plătit dintr-un salariu mizer... stă cu chirie la o doamnă exigentă cu clienţii ei şi încearcă să scrie. Numai că "Cel dintâi efect al sărăciei este acela că-ţi ucide gândirea. Atunci a înţeles, ca şi cum ar fi descoperit ceva nou, că nu scapi de bani prin simplul fapt că nu-i ai. Dimpotrivă, devii sclavul banilor, fără speranţă de scăpare, până ajungi la bunăstare, porcăria de termen al clasei de mijloc."
Şi cu gândirea ucisă, cu incapacitatea de a crea ceva... el trenează cu un poem pe care-l scrie şi rescrie până la final când îl aruncă. Dar o să vedeţi voi de ce! Oricum gândindu-se la ce va face mâine, la faptul că nu are ce să mănânce, că nu poate să-şi permită ţigări... şi multe altele începe să devină meschin. Îşi amanetează costumul şi se îmbracă ponosit, nu mai se rade zilnic... începe să aibă aspectul prăfuit şi bătrân de la 30 de ani. Descoperă că are fire de păr albe de la această vârstă... eh, eu aş zice că se poate şi mai rău!
Îşi aminteşte cu ură de copilăria în care a trebuit să se ducă la o şcoală la care toţi ceilalţi era mai înstăriţi ca el... şi spune un lucru prea adevărat: că un copil îşi crează un complex din suferinţa pe care i-o provoacă dispreţul celorlalţi. Dacă n-ai trăit asta, n-ai cum să înţelegi. Ba chiar ţi se pare ridic, pentru că aşa este... ridicol. Însă, mai întâi treci prin locul copilului respectiv şi apoi înţelegi cum este. Ceilalţi chiar poate să vrea te fac să te simţi mic... dar dacă mai şi vor - pentru că aşa sunt copiii vor să se dea mari - e şi mai crâncen.
Apoi, are şi el o iubită... care îl iubeşte deşi e cum e. Şi femeia respectivă e tot din clasa de mijloc şi nu-l înţelege până la capăt. Dar ţine în felul ei la el, deşi vede că e pisălog şi-i vorbeşte doar despre lipsa banilor şi despre lipsa posibilităţilor pe care le are el... refuzând să capituleze în faţa societăţii. Refuzând să devină şi el un robot ca ceilalţi, programat să fie om standard... el îşi tot pisează iubita - care până la urmă nu merită asta - cu ideile lui de fiecare dată. Deşi ea îl sfătuieşte mereu că e o slujbă "bună" pentru el disponibilă, însă el preferă să rămână librar. Deşi îşi dă seama că neavând bani nici pentru ea nu va putea să creeze o atmosferă interesantă: adică să o ducă la un restaurant ca lumea, să ia o masă faţă în faţă, să o ducă în excursie... să nu se mai plimbe doar prin pe străzi de mână până o oboseală fără noimă îi cuprinde şi să vorbească doar despre bani sau să tacă. Nu-ţi poţi permite să-i faci mici atenţii de ziua ei, de sărbători... sau pur şi simplu pentru că o preţuieşti să-i aduci într-o zi flori pe neaşteptate. Nu poţi să o faci să se simtă specială aşa! Şi se duce dracu' tot farmecul unei relaţii. Monotonia ucide sentimentele, oboseşte... apasă. Chiar dacă femeia chiar vrea ca totul să fie bine... totuşi neavând cu ce să o ţii lângă tine relaţia la distanţă devine destul de complicată. Căci locuiesc în părţi diferite ale Londrei şi comunică mai ales prins scrisori. Şi ea nici nu-şi dă seama că uneori o scrisoare de la ea... îi poate lui readuce pofta de viaţă, chiar banală cum e... aia îi dă speranţa că nu e singur pe lume. Aşa cum se simte. Iar când nu primeşte nimic, suferă cumplit! Îi spune la un moment dat femeii că el are un suflet care se ridică deasupra nasturilor rupţi de la cămaşă... Adică, are suflet... ce drăguţ, nu credeţi? Majoritatea îţi spun să ţi-l... (ştiţi voi ce-am vrut să spun) ridici la cer... că noi nu trăim pe bază de suflet, ci cât se poate de concret! Dacă ai doar suflet, du-te dracu' "la cer" că acolo îi e locul, nu?
Ce e specific la omul sărac e şi faptul că nu ştie ce să facă cu banii când îi are. Căci Gordon primeşte 10 lire şi în loc să-i cheltuască într-un mod raţional el îi sparge într-o seară după care ajunge în arest... şi-şi pierde şi slujba. Urmează o perioadă în care stă la un prieten al său: şi acum se simte iar nimeni, iar un ratat - până şi femeia de serviciu îl face să se simtă aşa şi chelnerii de la restaurantele de lux îl fac să se simtă aşa - pentru că este întreţinut. Pentru că-l stoarce pur şi simplu de bani pe acest prieten al său. Şi e un semntiment cumplit să te simţi inutil, întreţinut... nimeni. Doar dacă eşti ticălos poţi să fii confortabil cu o astfel de situaţie. Numai că Gordon nu e. Şi înţelege foarte bine ce fel de dispreţ au ceilalţi faţă de el.
Dar se întâmplă să ajungă şi mai jos, găsindu-şi o slujbă la un librar care-l angajează ca să scoată untul din el... doar pentru că era beţiv şi spera să-l poată exploata. Şi începe să aibă viziuni morbide gen... "trebuie să mă scufund". Numai că se întâmplă ceva neaşteptat... şi uite aşa umple el rândurile clasei oamenilor standard. Vedeţi voi despre ce e vorba dacă citiţi. Pentru mine e cea mai bună carte pe care am reuşit s-o deschid până acum.
M-a bulversat pur şi simplu pe alocuri... vorbindu-mi clar despre mine, m-a amuzat prin alte locuri... am avut puterea să zâmbesc! şi... în am fost dezamăgit uneori de comportamentul lui Gordon. Dar poate că s-ar fi scufundat definitiv dacă nu ar fi ales aşa... prea bună cartea!

Cum e să te lovească glonţul

„Întreaga experieţă de a fi lovit de un glonţ e foarte interesantă şi cred că merită s-o descriu în amănunţime. [...]
Aproximativ vorbind, am încercat senzaţia de a fi au centre unei explozii. Mi se părea că sunt înconjurat de un bubuit puternic şi de o orbitoare scânteiere de lumină şi am simţit un şoc imens - nu de durere, ci numai un şoc violent, aşa cum simţi că eşti lovit şi redus la neputinţă totală. Sacii de nisip din faţa mea se îndepărtaseră la o distanţă imensă. Îmi închipui că te simţi la fel când te loveşte trăsnetul. Am ştiut imediat că am fost lovit, dar din cauza bubuitului şi a scânteierii aparente m-am gândit că o puşcă din aproapiere s-a descărcat din întâmplare şi m-a nimerit. Totul s-a petrecut în mai puţin de o secundă. În clipa următoare mi s-au îndoit genunchii şi am căzut, izbind pământul cu capul cu un zgomot violent, dar, spre uşurarea mea, nu m-a durut. Aveam un sentiment de amorţeală, de buimăceală, conştiinţa că am fost rănit foarte grav, dar nu simţeam nici o durere în sensul obişnuit.
Santinela cu care vorbeam, un american, o pornise înainte. «Dumnezeule! Eşti rănit!» Oamenii s-au adunat în jur. S-a produs obişnuita agitaţie. «Ridicaţi-l! Unde-i lovit? Deschideţi-i gulerul cămăşii», etc. Americanul a cerut un cuţit ca să-mi taie cămaşa. Ştiam că am un briceag în buzunar şi am încercat să-l scot, dar am descoperit că braţul drept mi-e paralizat. Nesimţind nici o durere, încercam o vagă satisfacţie. Asta avea să-i placă soţiei mele, mă gândeam; ea spera întotdeauna să fiu rănit, ceea ce m-ar fi ferit să fiu ucis când avea să vină marea bătălie. Şi abia atunci mi-a trecut prin minte să mă întreb unde eram lovit şi cât de grav; nu simţeam nimic, dar eram conştient că glonţul mă nimerise undeva în partea din faţă a trupului. Când am încercat să vorbesc m-am pomenit că nu am glas, am scos doar un sunet lipsit de vlagă, dar la a doua încercare am reuşit să întreb unde am fost lovit. În gât, mi-au spus. Harry Webb, brancardierul nostru, a adus un bandaj şi o sticluţă de alcool pe care o păstram pentru prim ajutor. Când m-am ridicat, mi-a curs din gură o mulţime de sânge şi l-am auzit pe spaniolul din spatele meu spunând că glonţul a trecut prin gât. Am simţit alcoolul, care de obicei ustură ca dracul, răspândindu-se pe rană ca o plăcută senzaţie de răcoare.
M-am întins pe jos din nou, până să aducă o brancardă. De îndată ce am aflat că glonţul mi-a trecut prin gât m-am gândit că s-a terminat cu mine. N-am auzit vreodată ca vreun om sau un animal să fie împuşcat în gât şi să supravieţuiască. Sângele mi se scurgea din colţul gurii. «Mi-a străpuns artera», m-am gândit. Mă întrebam cât timp mai trăieşti după ce ţi-a fost tăiată carotida, probabil nu multe minute. Totul părea a pluti în ceaţă. Trebuie să se fi scurs vreo două minute, în care am presupus că am murit. Şi acest lucru era interesant - e interesant să ştii ce vei gândi atunci. Primul meu gând, destul de convenţional, s-a îndreptat către soţia mea. Al doilea a fost un resentiment violent că părăsesc această lume în care, la drept vorbind, mă simţeam atât de bine. Am avut răgazul ca să încerc aceste sentimente cu mare acuitate. Neşansa aceasta stupidă m-a înfuriat. Ce lipsă de sens! Să fii doborât, nici măcar în luptă, ci în colţul banal al tranşeelor, datorită unui moment de neglijenţă! M-am gândit şi la omul care mă împuşcase - m-am întreba cum era el, dacă era spaniol sau străin, dacă ştia că m-a nimerit, şi aşa mai departe. Nu aveam nici un resentiment faţă de el. Mă gândeam că, fiind fascist, l-aş fi omorât dacă aş fi putut, dar dacă ar fi fost luat prizonier şi ar fi fost adus înaintea mea în clipa aceea l-aş fi felicitat pentru că este un ţintaş atât de bun. S-ar putea totuşi, ca în cazul în care mori într-adevăr, gândurile să-ţi fie total diferite.
Abia m-am aşezat pe brancardă, că braţul meu drept paralizata revenit la viaţă şi a început să mă doară îngrozitor. Atunci mi-am închipuit că trebuie să mi-l fi rupt când am căzut, dar durerea mă mai liniştea, deoarece ştiam că senzaţiile nu-ţi devin mai acute când mori. Am început să mă simt mai normal şi să-mi pară rău de cei patru nefericiţi care asudau şi alunecau cu targape umeri. Până la ambulanţă era o distanţă de o milă şi jumătate, pe un drum prost, pe cărări alunecoase, cu bolovani. Ştiam ce caznă e, deoarece cu o zi sau două în urmă, ajutasem la transportul unui rănit. Frunzele plopilor argintii care, în unele locuri, mărgineau tranşeele noastre, îmi atingeau uşor obrajii; mă gândeam ce bine e să trăieşti într-o lume în care cresc plopi argintii. Dar durerea din braţ nu mă lăsa, afurisită, şi mă făcea să înjur şi apoi să încerc să mă abţin, deoarece de fiecare dată când respiram mai adânc sângele mi se vărsa pe gură.” - George Orwell (pe numele său real Eric Blair) în Omagiul Cataloniei (în original Homage to Catalonia), Editura Univers, Bucureşti, 1997, traducere din engleză Radu Lupan.
Din ce scrie aici - destul de banal faţă de analiza detaliată din carte - experienţa descrisă mai sus... este una reală, autentică. Aşa că am zis că merită să o pun aici. Lectură plăcută!

Mie de ce nu-mi dă nimeni şpagă electorală?

"Obiceiul lui, cu mult mai sigur, era să ia mită de la ambele părţi şi să decidă apoi pe temei absolut legal. Asta îi aducea o profitabilă reputaţie de imparţialitate." (este vorba de un personaj - U Po Kyin - din opera "Zile birmaneze" - a lui George Orwell).

Observ că azi la tv se tot difuzează ştiri în care oamenii sunt mituiţi să voteze pentru un candidat sau altul. Şi se indignează lumea: dar vai! cum se poate aşa ceva? e inadmisibil! nu se poate, oh Doamne! Le dau găleţi ca să voteze! Cum să vă spun: eu nu sunt indignat! Mie nu mi-a propus nimeni, dar vă jur că nu l-aş fi refuzat! Şi aş fi luat şpagă electorală de la toţi! Votul e tot secret şi deci tot cum vreau eu am să votez! Deci aş fi luat bucuros pomană electorală (prefer plata în cash! nu în sarmale că e mai sigur aşa! sarmalele zboară în stomac şi dacă le mănânci cu foame s-ar putea să faci şi indigestie! banii rămân în buzunar şi-i poţi folosi şi în alte scopuri!) de la toţi cei care mi-ar oferi, iar în cabina de vot tot ce vreau eu aş fi pus ștampila!

De ce aş proceda aşa? Simplu: până la urmă tot din banii noştri sunt şi aceste pomeni - că doar pe cine au furat politicienii 20 de ani? - aşa că sunt bucuros că uneori se mai întoarce şi la mine ceva ce oricum ni se ia cu 10 mâini! Votul e secret! Ne trebuie numai discernământ!

Problema e că nu se dă o şpagă electorală unora care să aibă discernământ politic (ca să mă exprim sofisticat!), ci unora care nu au educaţie şi sunt excesiv de influenţabili! Dacă românii ar fi şi ei, cât de cât, educaţi să aibă propria opinie când vine vorba de politică - bună-proastă, dar care să nu fie plătită! - nu m-aş indigna deloc auzind că se încearcă astfel de metode joase, de genunchiul broaştei ca inteligenţă! Nu ar fi metodele contează, ci oamenii care sunt extrem de impresionabili la o traistă de fasole sau eu mai ştiu ce... căci dacă am fi inteligenţi am lua şpagă de la toţi (că tot banii noştri sunt şi acolo) şi am vota cât se poate de corect!