de ce este important să începi cu de ce

Încă din cele mai vechi timpuri, de când lumea a început să aibă timp de taifas, cei mai răsăriți dintre homo sapienși au înțeles că e important să afle cauza care stă la baza comportamentului oamenilor, a altor viețuitoare sau a lucrurilor.

De asemenea, pe lângă asta, esențială este și sinceritatea cu privire la demersul investigativ a lui "de ce?". Degeaba repetăm noi întrebarea asta la infinit dacă nu o facem cu deschide. Dacă nu putem să acceptăm și că răspunsul poate să fie și ceva care ne lezează într-un fel. Dacă omul cercetează orice având niște preconcepții nu o să aibă cum să avanseze.

Astea sunt cele două puncte pe care se bazează o lume imaginară perfectă.

Prin urmare, dacă vrei să iei o decizie radicală în viață e musai să verifici în prealabil ce cauți tu de fapt. De ce vrei acea schimbare? Ca să nu ajungi dintr-o situație precară într-o situație și mai grea. Și să afli pe calea întortochiată că unele aspecte ale problemei sunt de nerezolvat.

Adesea, omul pus în astfel de situații are nevoie de un miracol. Singura sa soluție este un "Deus ex machina" care să-l izbăvească. Să îl scape de chin și de torturile vieții. Or, norocul chior e rar și, cum se spune, și-l mai face și omul cu mâna lui. Dar pesimiștii știu statistică mai multă decât oricine pe pământ și înțeleg că șansele sunt reduse. Un optimist ar spune că nu ai nicio șansă dacă nici măcar nu încerci.

Dacă au existat vreodată, plasele de siguranță se manifestau rar. Acum ferocitatea economică reduce drastic șansa să cazi pe moale în viață.

De aia avem atât de multe construcții narative cu oameni care părăesc realitatea noastră pentru a se avânta în aventuri în alte lumi paralele sau pe alte planete. Ne e din plictiseală, ci fiindcă oamenii se simt amărâți cu viața pe care o duc și au înțeles că la întrebarea de ce nu există un răspuns standard și simplu.

Dacă nu îți permiți riscul ridicolului, iar la întrebarea de ce nu ai un răspuns concret, ci doar compromisuri, atunci ești în impas, dar măcar știi în ce direcție vrei să mergi și trebuie să te călești precum fierul înainte să devină oțel...

succesul și iluziile

 Înțeleg că muzica având și versuri trebuie să transmită un mesaj. E mai bine să fie așa decât să spună aceleași absurdități despre cât de mișto este să faci sex în valurile mării vara la soare sau ceva de genul. Dar e deranjant, din perspectiva mea, în clipa în care un artist - din ăia cunoscuți! - se văicărește în versuri că nu sunt luați la întrebări cu privire la propria fericire. Numai ei și Dumnezeu cunosc ce existență complicată au. De la adăpostul succesului!!! Nu mă înțelegeți greșit, sunt convins că și aceștia sunt oameni și au dreptul la toate semntimentele umane. Dar nu pot să îi compătimesc, nu pot să le ascult versurile și să spun... vai, săracul/a, cât de trist/ă este... Că am învățat să mă uit la cimitir (așa cum ne spune Nassim Nicholas Taleb).

Evident că și succesul poate fi efemer. Numai că există situații în care deja pare definitiv. Și dacă omul respectiv se află în situația aia privilegiată față de insul care muncește pe salariul minim e și pentru că și-a dorit asta! Or, mulți își doresc, dar puțini răzbat! Deci de ce să compătimesc norocul cuiva?

Căci despre asta este vorba într-un final: noroc! Atunci când s-a tras linia au contant atât factorii genetici, cât și educația și susținerea apropiaților și... cine știe ce alt factor la care nu m-am gândit. O să spuneți acum că "nu erai tu ăla determinist? ce treabă are norocul?". Norocul e numele dat incapacității noastre de a înțelege totul! Dacă am putea ști totul, atunci am putea să determinăm cu exactitate și cine are succes și câtă nefericire și bucurii o să îi aducă viața asta.

Pe de altă parte, există și piesele motivaționale. Alea în care artistul spune că nu face decât ce simte el, că așa ar trebui să își trăiescă toată lumea viața. Să îți urmezi visul până la capăt, fiindcă altfel nu ai cum să reușești. Și ce viață de sclav te așteaptă dacă nu faci precum ți se indică în piesă. Caută ceva ce îți place și nu o să muncești o zi în viața ta. Și de data asta trebuie să aruncăm privirea la cimitir. Ce înseamnă asta? La fel ca mai sus trebuie să spunem din capul locului că oamenii de succes sunt privilegiați. Or, nu poți să iei lecții de la privilegiați fără să privești la nenumărații oameni care au încercat dar nu au avut la fel de mult noroc. Este clar pentru oricine are capacitate de discernământ că dacă încerci ceva există șansa să și reușești. Dar există, la fel de bine, posibilitate să și eșuezi lamentabil! Deci valoarea artistică a demersului este mică. De aia chestiile astea sunt mai apreciate de cei tineri, care caută modele, pe când cei cu pielea tăbăcită le ignoră.

Trăim într-o epocă a prefabricatelor și a schemelor. Pare că le-am încercat deja pe toate și e obositor. Fiecare să se agațe de ce șablon crede de cuviință, oricum "Autonomy Is An illusion".

Cum să fii fericit în viață

Când vine vorba de fericirea în viață există două școli mari de gândire: aia a secretului universului, în care trebuie să ai așteptări mari ca să-l convingi pe univers să-ți ofere pe tavă împlinirea visului și aia a pragmatico-realiștilor care spune că trebuie să-ți calibrezi cât mai jos așteptările, iar viața ta o să fie simplă, predictibilă și pe alocuri fericită.

Primii o să-ți arunce în față un argument pe care nu-l poți răsturna prea simplu: fără vise și oameni care să creadă în ele (deci fără așteptări mai mari decât pare posibil) nu am fi ajuns ca specie prea departe!

Cei din cea de-a doua categorie se vor agăța de ideea că universul, de fapt, nu joacă niciun rol în ecuația speranței. Și chiar dacă succesul ține și de încrederea cu care acționezi, este important să nimerești în locul potrivit, cu oamenii potriviți, care să înțeleagă și să accepte faptul că e și în interesul lor să creadă în visul tău. Așa că acceptarea posibilității înfrângerii te scutește de multe neplăceri, de dezamăgire și de depresie. Orice vine peste așteptările tale contribuie la starea ta de bine.

Sigur că astea sunt doar niște simplificări grosolane, dar ăsta e un articol pe blog - cititor de pe net avid de înțelepciune și adevăr. Iar eu cred că trebuie să mergem pe calea înțelepților. Calea de mijloc. E bine să ai scenarii optimiste în cap, dar e la fel de indicat să ai și așteptări scăzute. Cum funcționează asta? Mă bucur că ai întrebat, cititor avid de înțelepciunea și adevăr de pe internet! O să-ți dau un exemplu ca să pricepi mai bine. Căci exemplele sunt făcute ca să priceapă și proștii.

În clipa în care îți propui să încropești ceva trebuie să ții seama de două borne. Aia pozitivă - care trebuie să fie la cel mai mic grad al scenariului pozitiv și aia negativă - care să fie pe o treaptă de mijloc a eșecului. Adică, nici dracul nu trebuie să fie chiar atât de întunecat, căci altfel nu ai mai funcționa ca om și nici succesul nu trebuie exclus din start din schemă. Practic, așteptarea ta trebuie să penduleze între aceste două borne. Să poți să fii fericit și dacă o dai în bară, fiindcă ai învățat ceva și poți încerca din nou altceva cu un plan mai bun; dar să fii și mai fericit în cazul în care reușita depășește cu mult cea mai optimistă așteptare a ta.

Dicţionar de platitudini - lecţia I

Oamenilor le plac clişeele. Sunt pe înţelesul lor; sunt chestii standard pe care le rostesc toţi; acele formule magice gen abracadabra - care nu înseamnă nimic - dar care îi fac pe oameni să pară că ştiu despre ce vorbesc; tipare care se pot aplica la cât mai multe situaţii, simplu şi fără bătăi de cap.

Iată un exemplu: Cei care nu-şi urmează visele, nu vor realiza nimic în viitor. Ca şi cum toţi ăia care au alegat după plăsmuirea din capul lor au reuşit. Sigur că dacă urmăreşti să devii ceva convins că vei reuşi şi nu te laşi doborât de barierele care ţi se pun în faţă... există mai multe şanse să ajungi acolo decât dacă te lamentezi. Normal! E logic! Orice prost se poate gândi la asta. Dar asta nu garantează niciodată reuşita.

E ca şi cum ai spune că scenele din filmele americane în care un personaj având doar un pistol - destul de performant şi ăla, dar mic în comparaţie cu un automat - iar ceilalţi AK 47 sunt pe bune. Omul şi-a urmat visul şi a câştigat deşi situaţia îi era potrivnică.

Obiectivul urmărit trebuie să fie şi realist şi oportun. Şi clişeele nu se pot aplica la toţi pentru că nu toţi sunt la fel... unii au mai multă putere de convingere, alţii mai puţină... unii ştiu să prevadă apariţia unui moment favorabil şi să-l speculeze, alţii nu... etc.

P.S. Trei ani... şi încă aştept lecţia a doua!

8 Mile de clişee

Dacă te-ai săturat de căcaturi de poveşti în care protagonistul ratează prima şansă... după care se ridică precum Van Damme din ţărână şi demostrează că şi-a învăţat lecţia de viaţă reuşind să dea lovitura... păi, atunci or să-ţi dea un castron cu un rahat de două ori mai mare, care o dă în bară de două ori mai mult şi revine... pentru că el are timp şi susţinere şi mai ales spirit de învingător. N-a arătat asta din prima când era necesar să o facă, dar el e un învingător, târfelor! Nu pentru că a treia oară e cu noroc!

Şi când o să te saturi şi de chestia asta... o să înghiţi cu lacrimi altă gogomănie! O să se găsească o istorie cu un ratat, care încearcă de trei ori la rând acelaşi lucru... şi nu-i iese. Începe să aibă îndoieli. Se apucă de băutură şi alte alea... dar cineva îi întinde o mână şi îl ajută să se ridice. Şi îi iese ceea ce până mai ieri greşea. Ca şi cum reţeta succesului stătea tocmai în ratare.

Şi când o să te saturi şi de asta, o să o luăm de la capăt. Cu rataţi simpli şi poveşti de succes. Şi tot aşa la infinit. Pentru că se schimbă generaţiile şi nu mai contează.