de ce este important să începi cu de ce

Încă din cele mai vechi timpuri, de când lumea a început să aibă timp de taifas, cei mai răsăriți dintre homo sapienși au înțeles că e important să afle cauza care stă la baza comportamentului oamenilor, a altor viețuitoare sau a lucrurilor.

De asemenea, pe lângă asta, esențială este și sinceritatea cu privire la demersul investigativ a lui "de ce?". Degeaba repetăm noi întrebarea asta la infinit dacă nu o facem cu deschide. Dacă nu putem să acceptăm și că răspunsul poate să fie și ceva care ne lezează într-un fel. Dacă omul cercetează orice având niște preconcepții nu o să aibă cum să avanseze.

Astea sunt cele două puncte pe care se bazează o lume imaginară perfectă.

Prin urmare, dacă vrei să iei o decizie radicală în viață e musai să verifici în prealabil ce cauți tu de fapt. De ce vrei acea schimbare? Ca să nu ajungi dintr-o situație precară într-o situație și mai grea. Și să afli pe calea întortochiată că unele aspecte ale problemei sunt de nerezolvat.

Adesea, omul pus în astfel de situații are nevoie de un miracol. Singura sa soluție este un "Deus ex machina" care să-l izbăvească. Să îl scape de chin și de torturile vieții. Or, norocul chior e rar și, cum se spune, și-l mai face și omul cu mâna lui. Dar pesimiștii știu statistică mai multă decât oricine pe pământ și înțeleg că șansele sunt reduse. Un optimist ar spune că nu ai nicio șansă dacă nici măcar nu încerci.

Dacă au existat vreodată, plasele de siguranță se manifestau rar. Acum ferocitatea economică reduce drastic șansa să cazi pe moale în viață.

De aia avem atât de multe construcții narative cu oameni care părăesc realitatea noastră pentru a se avânta în aventuri în alte lumi paralele sau pe alte planete. Ne e din plictiseală, ci fiindcă oamenii se simt amărâți cu viața pe care o duc și au înțeles că la întrebarea de ce nu există un răspuns standard și simplu.

Dacă nu îți permiți riscul ridicolului, iar la întrebarea de ce nu ai un răspuns concret, ci doar compromisuri, atunci ești în impas, dar măcar știi în ce direcție vrei să mergi și trebuie să te călești precum fierul înainte să devină oțel...

succesul și iluziile

 Înțeleg că muzica având și versuri trebuie să transmită un mesaj. E mai bine să fie așa decât să spună aceleași absurdități despre cât de mișto este să faci sex în valurile mării vara la soare sau ceva de genul. Dar e deranjant, din perspectiva mea, în clipa în care un artist - din ăia cunoscuți! - se văicărește în versuri că nu sunt luați la întrebări cu privire la propria fericire. Numai ei și Dumnezeu cunosc ce existență complicată au. De la adăpostul succesului!!! Nu mă înțelegeți greșit, sunt convins că și aceștia sunt oameni și au dreptul la toate semntimentele umane. Dar nu pot să îi compătimesc, nu pot să le ascult versurile și să spun... vai, săracul/a, cât de trist/ă este... Că am învățat să mă uit la cimitir (așa cum ne spune Nassim Nicholas Taleb).

Evident că și succesul poate fi efemer. Numai că există situații în care deja pare definitiv. Și dacă omul respectiv se află în situația aia privilegiată față de insul care muncește pe salariul minim e și pentru că și-a dorit asta! Or, mulți își doresc, dar puțini răzbat! Deci de ce să compătimesc norocul cuiva?

Căci despre asta este vorba într-un final: noroc! Atunci când s-a tras linia au contant atât factorii genetici, cât și educația și susținerea apropiaților și... cine știe ce alt factor la care nu m-am gândit. O să spuneți acum că "nu erai tu ăla determinist? ce treabă are norocul?". Norocul e numele dat incapacității noastre de a înțelege totul! Dacă am putea ști totul, atunci am putea să determinăm cu exactitate și cine are succes și câtă nefericire și bucurii o să îi aducă viața asta.

Pe de altă parte, există și piesele motivaționale. Alea în care artistul spune că nu face decât ce simte el, că așa ar trebui să își trăiescă toată lumea viața. Să îți urmezi visul până la capăt, fiindcă altfel nu ai cum să reușești. Și ce viață de sclav te așteaptă dacă nu faci precum ți se indică în piesă. Caută ceva ce îți place și nu o să muncești o zi în viața ta. Și de data asta trebuie să aruncăm privirea la cimitir. Ce înseamnă asta? La fel ca mai sus trebuie să spunem din capul locului că oamenii de succes sunt privilegiați. Or, nu poți să iei lecții de la privilegiați fără să privești la nenumărații oameni care au încercat dar nu au avut la fel de mult noroc. Este clar pentru oricine are capacitate de discernământ că dacă încerci ceva există șansa să și reușești. Dar există, la fel de bine, posibilitate să și eșuezi lamentabil! Deci valoarea artistică a demersului este mică. De aia chestiile astea sunt mai apreciate de cei tineri, care caută modele, pe când cei cu pielea tăbăcită le ignoră.

Trăim într-o epocă a prefabricatelor și a schemelor. Pare că le-am încercat deja pe toate și e obositor. Fiecare să se agațe de ce șablon crede de cuviință, oricum "Autonomy Is An illusion".

cel mai bogat om din babilon

 Există multă propagandă "motivațională" pe planetă. Toată lumea ține astăzi să ne spună faptul că doar de noi depinde să realizăm ceea ce ne propunem. Iar dacă nu reușim înseamnă doar că nu am făcut cum trebuie sau că am renunțat la o secundă de succes. Dacă mai stăteam o clipă și judecam drept, oportunitatea apărea și ne scăpa de chin.

Însă, propaganda "motivațională" din cartea lui George S. Clason, "Cel mai bogat om din Babilon", este aparte. Lumea o citește ca pe un manual, ca pe un îndrumar către bogăție. De fapt, e doar literatură. Ficțiune. Dar e literatura versetelor biblice, folosite ca un canon pentru conduita umană. Totul doar o pildă, totul doar o fabulă cu învățăminte. Nicio statistică, nimic să te bage în concret. Dragoș Pătraru recomanda cartea cu seriozitate acum câțiva ani. Or, dacă la o schemă atât de simplă s-ar rezuma îmbogățirea, atunci nu ar mai fi loc pe planetă de câți Elon Mușki și Bill Gheiți am avea pe cap de locuitor.

Căci schema e următoarea:

1. ia-ți un job din care să faci bani (să te întreții și să poți să pui și deoparte - asta fără să periclitezi viața de familie! dar nici să fii risipitor!);

2. în fiecare lună pune - timp de vreo 2-3-5 ani - deoparte 10% din ce câștigi la job (zeciuirea e și un concept biblic - dacă îmi amintesc eu corect - idee preluată de la Talmudul Babilonian);

3. după ce ai strâns destui bani, te apuci de investit în afaceri profitabile. Dar ai grijă să nu te lași păcălit de chestii iluzorii. Te duci să ceri sfatul de la oamenii cu bani, iar ei nu o să aibă altceva de făcut decât să te pună la masă ca pe un oaspete de onoare și să-ți povestească principiile investițiilor profitabile. Fiindcă așa funcționează lumea! Ăia bogați se foarte bucură atunci când vrei să le furi secretele.

Așa a agonisit și Arkad - cel mai bogat om din Babilon - averea lui. Era un simplu scrib, care căuta să se îmbogățească. Și, la un moment dat, la atelierul unde scribălea el toată ziua, a venit un cămătar. Nu, nu acel Nuțu - dresorul de lei și fraieri - ci Algamish. Și au făcut ei un pariu: dacă Arkad își termină la timp treaba pe care i-o dă (să pună pe tăblițele de argilă un text lung de lege), Algamish o să îi dezvăluie secretul banilor de aur. Căci banul de aur la ban de aur trage și păduchele la golan. Și i-a spus cele trei principii de mai sus, iar Arkad a început să facă bani. Mai mulți bani decât dacă ar fi rămas scrib. Când s-a reîntâlnit cu Algamish, ăsta a zis că îl pune administrator peste toate pământurile lui. Fiindcă așa angajezi oamenii. Vezi că au avansat puțin și gata. Te impresionează până la lacrimi și îi pui în fruntea bucatelor și pâmânturilor tale. Iar apoi le lași tot lor. Tot ce ai strâns, cu tot ce aduc și ei... Schemă clasică! Așa o să li se întâmple tuturor celor care încep să pună zeciuirea deoparte! Le vine moștenirea la pachet!

De asemenea, ca să combată unele îndoieli care apar oricui are niște neuroni activi, unul dintre personajele-narator face un mic artificiu silogistic. Ca ins care trăiește în lumea reală te întrebi și tu așa într-o doară: dacă tot orașul Babilon gemea de bancheri, cum de era sustenabilă viața? Or, ne spune protagonistul amintit că nu trebuie să ne sperie ideea fiindcă economia tot trebuie să meargă într-un fel sau altul... se vor construi ziduri, porți de aramă, se va face agricultură... Nu ni se spune și cine va face asta dacă toată lumea nu face decât tranzacții. E absolut stupid să crezi că toată lumea poate să câștige într-un joc în care prețul scade și crește în funcție de cerere și ofertă. Când nimic nu e stabil și omul nu e homo economicus așa cum pretind unii economiști manipulatori, atunci o să fie mereu și ipochimeni înfrânți.

Cea mai lipsită de sens noțiune din textul citit a reprezentat-o cuvântul "capital". Adică, ai pe de o parte un termen modern, iar pe de alta discuți despre sclavi ca despre ceva normal! Iar când credeam că, iată, am înțeles unde erau pierzătorii, a mai venit una... Sclavii își puteau răscumpăra libertatea. E la final o pledoarie pentru muncă care te înduioșează, nu alta. Și pentru umilință. Stăpâne, rogu-te, ia-mă pe mine că muncesc mult și sunt tânăr. Și învăț brutărie dacă este cazul. Ca Mitică Dragomir. După care ni se spune că nu toți sclavii au șansa asta, iar cei care ajung la munci brute - ridicarea zidului, săparea canalului de apărare - mor pe capete și nimeni nu combate acest fel de a fi al societății. Sclavii sunt suboameni. Și doar șansa îi scoate pe unii de sub tutela unor stăpâni sau îi pune sub stăpânirea unor indivizi care să îi trateze uman.

Pănă la urmă, e o iluzie să crezi că urmând un plan o să reușești să te îmbogățești! Normal că, dacă faci unele chestii pe care le citești, ai mai multe șanse să iasă ceva decât dacă trăiești haotic. Dar nimic nu e garantat!  Norocul îi ajută pe cei încrezători, dar ar trebuie să vedem și cimitirul: să vedem câți oameni încrezători în steaua lor nu au ajuns să se ruineze singuri. N-au crezut suficient în victorie!

On Fire să fii, baftă să ai!

Stephen Maguire a reușit ieri să câștige în fața lui Ronnie O'Sullivan. Dar în ce mod? În frame decisiv, prin repoziționarea bilei negre... și cu o lovitură absolut norocoasă la respectiva bilă, care a coborât cuminte în buzunarul de mijloc. L-a lăsat și pe Ronnie cu gura căscată, iar noi știm că pe Ronnie nu-l poate lăsa cu gura căscată decât Ronnie O'Sullivan!

P.S. Ding are șansa ca de ziua lui - 1 aprilie (să te naști de ziua păcălelilor!) - să câștige la el acasă. După ce l-a făcut pe Mark Selby să doarmă rău și să-și sucească gâtul în cearceaf, după ce l-a întors de la 4-0 pe Ben Woollaston... și l-a prins pe Ali Carter în zi nefastă... mai are doar un hop până în finală. Întrevăd o finală între el și Maguire, dar să așteptăm meciurile de azi!

Update: Se pare că nu am avut dreptate! Dacă Stephen Maguire l-a învins pe obositul Stephen Lee, Ding... nu a reușit să facă față testului de anduranță impus de Peter Ebdon. Lee... se pare că a fost atât de fericit că a câștigat meciul cu Judd Trump (freză!), încât nu a reușit să mai doarmă deloc! Nu-i nimic a recuperat câteva ore... pe scaunul de joc! :)