Salut! Înainte de a începe, hai să setăm niște principii de la care trebuie să pornim. Orice poveste cere celui care ia contact cu ea să accepte o anume lipsă de consistență și convenția „what if”. Dacă realitatea ar arăta în felul în care este prezentată în poveste, atunci iată care sunt consecințele asupra psihicului uman individual și social. Poate că situația din hârtie și cerneală sau doar pixeli nu o să se întâmple niciodată în realitate. Chiar și poveștile bazate pe întâmplări „adevărate” nu fac altceva decât să înlăture niște amănunte sau să adauge altele (acolo unde ele nu există) pentru a mai condimenta puțin experiența consumatorului de povești. Și în cazul ăsta va funcționa tot convenția „what if”.
Prin urmare, și eu când iau parte (în diferite forme) la expunerea unei povești accept din start faptul că am de-a face cu o ficțiune, la care trebuie să acopăr cu propria experință sufetească golurile din ipoteza, de la care a pornit autorul (sau autorii). Dar, chiar dacă accept convenția, asta nu înseamnă că nu văd neajunsurile și nu pot să propun niște ajustări.
Recent, am vizionat serialul Severance. Construcția narativă a scenariului său are ca bază următoare situație: cum ar arăta lumea în care companiile private ar avea dreptul legal să despartă experiența psihică a unui angajat la locul de muncă, față de experiența sa sufletească din timpul liber. Aici intervine o problemă de etică pe care creatorii au exploatat-o foarte bine! Cum știi care din „personalitățile” tale are dreptul să renunțe la job? Cea care suportă tortura de la muncă sau cea care beneficiază de pe urma salariului și a timpului liber? Fiindcă un anume personaj al serialului face disticția între sine (ca persoană liberă care ia decizii) și cea de la muncă (iar aceasta din urmă nu e decât o proiecție fizică fără drepturi legale: „Eu sunt o persoană, tu nu ești!” - îi răspunde celei de la muncă).
Problemele ridicate în cadrul Severance sunt dificil de rezolvat. Ce se întâmplă dacă o companie te deține complet - cu tot cu amintiri - de la 8 la 17? Cum faci față unei slujbe de la care pare că nu pleci niciodată?! Asta deși este evident că pleci. Fiindcă e convenabil să uiți toată bătaia de cap de la slujbă când pleci acasă! Iar viața ta arată precum o continuă vacanță în care pare că ești doar captiv în orașul în care lucrezi și ai de făcut aproape zilnic un drum până la locul de muncă. În rest, ai doar timpul cu prietenii și familia. Care, prin manifestarea sa exteriară, este la fel de continuu precum corvoada de la muncă.
Deci serialul a setat niște premize pentru o dramă psihologică autentică! Și propune niște probleme inedite. Doar că - și aici intervine partea din mine care știe că totul nu e decât o poveste unde se întâlnesc la niveluri diferite anumite cusururi - am identificat și câteva defecte ale creației:
1. tehnologia retro (computere și dispecerat precum în anii '80-'90) m-a făcut să cred faptul că, probabil, inițial serialul a fost o carte mai veche (numai că wikipedia nu sugerează aceeași intuiție!). Oricum, nu prea e clar ce anume fac angajații la calculatoarele cu monitoare CRT pe care plutesc aleator numere. Cert e că acasă oamenii folosesc smartphone-uri. Fiindcă Mark și-l depune la vestiar mereu pe al său.
2. compania Lumon deține o AI care nu le permite angajaților să scoată afară niciun fel de mesaj text. Și Inteligența Artificială e capabilă să detecteze orice încercare de a face asta. Fie că îți scrii pe corp, că înghiți o foaie închisă în capacul de la pix sau că porți un bilet în buzunar... niciun efort în acest sens n-o să dea rezultate! Problema e cu sistemul de supraveghere! De ce nu au și pentru supraveghere un astfel de angrenaj digital, care să îi și atenționeze prin difuzoare plasate pe holurile de un alb imaculat pe angajați, în cazul în care pierd prea mult vremea prin locuri prin care nu ar trebui să fie?!! La naiba, trăim în epoca în care ni se spune de dimineața până seara cât de intruzive sunt companiile în viața noastră. Cum știu ele unde mergem și ce facem și cum ni se iau datele private și sunt vândute unor afaceriști din advertising. Și Lumon nu poate face asta? Oh, dar stai... serialul rulează pe Apple TV. Iar Apple este cunoscută drept cea mai verticală și neintruzivă companie IT din lume. Aici ar putea fi și explicația legată de tehnologia retro. Creatorii nu au putut să spună direct publicului că este damnat, iar Apple este una dintre corporațiie care deja implementează un sistem puternic de monitorizare și vânzare de informații confidențiale. Dar, hei!, nimeni nu citește cu adevărat ce anume ai făcut tu vineri, 13 iunie (anul în care pică vineri 13 iunie!). Ci totul este analizat automat de mașină! Iar mașina scuipă din măruintaie doar statistici! Targetarea se face tot automat. Numai creativitatea mesajului vine de la oamenii din publicitate. S-au scris cărți pe tema asta - pe unele le-am citit, de altele am auzit. Deci de ce ne mai ascundem după degete?
3. separarea între amintirile de la locul de muncă și cele din viața privată se face prin intermediul unui cip implantat în creier. Adică, lumea științifică a ajuns la un asemenea nivel de cunoaștere care îi permite să înțeleagă atât hardware, cât și software creierul că reușește să blocheze amintiri din același creier în funcție de locul în care se află posesorul său, dar nu poate pune un amărât de senzor de urmărire în cip? Știu că paznicii puși să supravegheze angajații sunt destul de scrupuloși cu respectarea programului de lucru - chiar și tortura se termină când se trece de 17:15 - dar putea fi o măsură „just in case”. Și sigur că în contractul de angajare va fi scris mare-mare faptul că angajatul nu are dreptul să urmărească pe cel căruia i-a implementat un dispozitiv minuscul în creier. Dar - ce să vezi - procedurile medicale comportă riscuri! Și, pentru protecția angajatului (normal, cum altfel??), e nevoie ca cipul să monitorizeze starea de sănătate a organului în care se află! Trimițând datele unui server Lumon! Just in case. Cine știe ce boală degenerativă o să îi împiedice funcționarea!? Cine știe ce infecție poate afecta chiar viața posesorului... Sunt doar măsuri, care, prezentate într-o manieră adecvată, o să fie acceptate! Just in case! Dar Apple nu cred că vrea să sugereze că există astfel de posibilități! Și nu e vina companiei în sine, ci a scenariștilor care nu au dorit să meargă până la capăt. S-au gândit că autocenzura e mai bună decât respingerea proiectului.
4. Dispeceratul. Arată ca alea din anii '80! Pe verde! Am mai scris... ceva nu se leagă! Nu poți să ai niște salturi în anumite domenii atât de mari (biologie) - uriașe - iar tehnologia de supraveghere să o diminuezi! Nu e corect față de lumea în care viețuim! De asemenea, Lumon are în dispecerat o procedură (pe bază de manete!!! - au sunat anii '80... își vor dispozitivele înapoi!) prin care cipul poate fi activat - de la distanță! - chiar și în clipele când angajatul este acasă! Dar nu poate să îi urmărească semnalul. Ah, pentru că a fost hacked! Right! Asta trebuie să fie!
5. Accesul în diferite zone din cadrul departamentelor Lumon se face pe bază de cartelă... Și nici nu se anulează instant o cartelă sensibilă a unității de menținere a securității în clădire după ce posesorul este declarat decedat. Pentru a evita situațiile în care angajații băgăcioși își introduc cârnul unde nu le fierbe oala, se putea alege o altă cale: accesul pe bază de amprentă. Sau recunoașterea facială!
6. Paznicul Milchick preia el inițiativa și utilizează o procedură de activare a cipului acasă la unul dintre lucrători... Cu alte cuvinte, el are răbdare să tortureze pe unii oameni până recită poezia de părere de rău exact cum scrie la manual, dar ca să recupereze un amărât de cartonaș al departamentului de design nu! Știu că există niște jocuri de putere între paznicii fără cip, dar chestia asta putea fi rezolvată la fel ca orice problemă de acolo. Dăm puterea de decizie unui algoritm care monitorizează continuu și ia deciziile independent de oameni. Respectând regulile impuse angajaților. La naiba, despre Amazon se zvonește că își concediază lucrătorii din depozite dacă nu îndeplinesc standardele pe care le calculează mașina. Iar algoritmul ia decizia singur să îi trimită acasă! Dacă ar fi fost așa, cred că toți angajații s-ar fi supus mai ușor. Exact ca închisoarea panoptică propusă de Jeremy Bentham (după care s-a inspirat Evgheni Zamiatin pentru romanul distopic Noi), în care prizonierii sunt lăsați să creadă că sunt supravegheați continuu. Prin pereții de sticlă. Dar, cum nu știu exact în ce clipă singurul gardian se uită la ei, aceștia își reglementează singuri comportamentul în acord cu normele închisorii. Problema e că avem deja algoritmi capabili să supravegheze toate mișcările dintr-o incintă! Harari vorbește despre aceia care pot înțelege oamenii mai bine decât se înțeleg ei înșiși!
7. doctorița care plantează cipurile în creierele angajaților spune că, întrucât ea l-a pus acolo, știe și cum să îi aplice și o manevră de hacking. Asta e cea mai proastă glumă pe care am auzit-o. Ea nu a făcut decât să ia un cip închis într-un recipient etanș și să îl plaseze acolo unde îi indică procedura medicală. De unde atâta cunoaștere??? E ca și cum ai zice că ăia care îți aplică vaccinul anticovid-19 știu și cum să producă serul respectiv la ei în baie. Trăim în lumea în care nu mai putem înțelege cu exactitate cum funcționează cu adevărat lucrurile astea de o finețe complexă! Ăsta este adevărul!
Astea fiind spuse, consider că - în clipa de față - dacă ar exista legal posibilitatea ca un angajat să fie supus unei proceduri medicale ca în Severance, ar fi imposibil să mai scape! Acesta și-ar reglementa comportamentul după cerințele companiei fiindcă un algoritm l-ar atenționa la tot pasul că este urmărit.
Cu toate astea, o să caut și următoarea serie din Severance să primesc unele explicații pentru anumite lipsuri. Nu pentru toate, bineînțeles. Dar măcar să văd de ce fiica magnatului care deține compania se supune procedurii de separare a vieții sale private, de viața de la job. Până la urmă și la coadă, ce înseamnă numerele care plutesc pe ecranele CRT?
