marți, 14 iunie 2011

România ca un pepene sau o halcă de şuncă din Tom şi Jerry

Observ că nu mai încetează "regionalizarea" ţării noastre... că secuii vor să aibă zona lor în care să-şi exercite influenţa. Mie cearta asta pe feliile din România împărţite după interese politice (cum altfel?... şi pe noi nu trebuie să ne întrebe nimeni?) îmi seamănă cu o veche ceartă din serialul de desene animate "Tom şi Jerry". E acolo un episod în care Tom, Jerry şi Spike... reuşesc cum-necum să ajungă la un acord. Nu ştiu cine sunt personajele... că dacă l-aş asemăna pe Băsescu cu Spike... s-ar supăra d-nul Vasile Blaga (cu care am ţinut la alegerile din PD-L, vă amintiţi doar) şi eu nu doresc un asemenea lucru! Aşa că vă las pe voi să împărţiţi personajele...

Ei bine, cele trei animale se împrietenesc şi... ce să vezi? Dau de o halcă de carne/şuncă... nu am ştiut niciodată ce e chestia aia... care cade dintr-un camion cu marfă, ce se împiedică într-o denivelare a străzii. Bucuroşi cei trei o iau şi o duc în casă, o pun pe masă şi de aici începe disputa. Cum să împartă halca de carne. Toţi vor partea mai mare şi-şi desenează pentru sine câte o parcelă cât mai mare... Din fericire, halca nu reuşeşte să fie halită de ei pentru că are norocul să ajungă în canalizare... şi aşa se duce dracului şi prietenia. Iar personajele încep din nou să se ciomăgească utilizând cratiţe, tigăi... bare de metal şi ce mai au la îndemănă.

Mă întreb cât o să mai dureze ţara asta?... când o să se ducă dracului? adică în subteran... la fund. şi să-i lase pe toţi ăştia care vor continua certurile lor inutile şi instinctuale în continuare la televizor.

P.S. hamsterizarea jurnaliştilor cred că se referă mai mult la faptul că nimeni nu mai caută cu adevărat, nu se mai fac anchete serioase... ci se mestecă repede ce dă toată lumea. Că în loc să căutăm unii într-o parte, alţii în alta... să dezvăluim... vorbim despre aceleaşi subiecte... pentru că toţi le au... din diferite puncte de vedere. Nimeni nu vine din teren cu altceva... sau dacă vine e copiat imediat fără să se facă verificare. S-a întâmplat ceva penibil în felul ăsta... de 1 aprilie o publicaţie locală a dat pe prima pagină nişte informaţii false. Iar altă publicaţie, din dorinţa de a avea şi ea subiectul cu pricina, a copiat fără să verifice... Şi... iată că s-au făcut de rahat! Dar la acea publicaţie se aşteaptă în continuare la coadă... căci e gratuită. "De parcă ar pute hârtia pe mormânt".

Şansă şi neşansă...

Aşa că oameni care sunteţi liberi şi vă permiteţi luxul de a vă uita la stele bucuraţi-vă cât mai tare de ce aveţi! Şi nu mai fiţi ipocriţi şi nesinceri faţă de voi înşivă... lăsaţi dracu' ipocrizia "iubitorului de animale" că nimeni nu spune nimic când sunt eradicaţi ţânţarii, şobolanii sau gândacii de bucătărie... cu substanţe otrăvitoare! Şi nimeni nu e prieten cu puil sau cu vita din farfurie!
Viaţa asta e o mizerie, dacă am putea să ne batem de la egal la egal cu toţii - ca samuraii, cinstit şi fiecare să-şi vadă apoi locul în societate, oricare ar fi el... să înţeleagă că e important să fii acolo unde eşti şi să-ţi permiţi să te refugiezi în vacanţe banale chiar... dar după care să revii revigorat. Să nu vezi zâmbetul sarcastic din ochii celorlalţi pentru că tu eşti inferior. Să-ţi permiţi să fii sincer, sincer cu toţi din jur şi mai ales cu tine. Sincer până la epuizare!
A murit Papan Chilibar. Şi după el urmează comentarii "borfaş", "ţigan"... bine că a murit. Că nu ne plăcea să ne spargă casele. Ceea ce e corect. Nu ne plăcea deloc! Numai că noi... ne lăsăm prostiţi de Elena şi de Traian şi Crin şi Victor şi cine or mai mai ei, de mass-media şi de subiectele care sunt tocate zilnic... şi în loc să înţelegem de ce ni se întâmplă ce ni se întâmplă, noi întrebăm năuci, haotic în continuu "ce se întâmplă?". Nu vedeţi? Şi dacă vedem şi de ce ni se întâmplă nu reacţionăm deloc.
Omul care a murit de leucemie... poate nu merita asta. A avut neşansa să se nască într-un mediu în care singura lui opţiune era ori fură să trăiască, ori moare. Aşa e viaţa în unele medii. Cu ce a greşit el? A ales el să se nască acolo? Nu. Atunci cu ce a greşit? Că a avut o şansă de a juca într-un film (l-a interpretat pe Ursu' în "Eu când vreau să fluier, fluier") şi... după aceea... nimic. S-a dus pe la interviuri... avea cazier. Ce să fac se întreabă? Ce ştiu... logic. Că nu poţi să înduri pur şi simplu! Faci şi crimă când viaţa te împinge la aşa ceva. Însă nimeni nu înţelege că dincolo de faptele astea se ascunde un trecut... şi că nu cu toţii avem şansa să avem un trecut care să ne ofere nişte modele civilizate de a trăi. Unele suflete sunt atât de viciate încă de la o vârstă fragedă că nu pot fi condamnate decât la iad pe sistemul acesta. Dreptate şi egalitate... de unde... atâta egalitate şi dreptate? Unii aleg să se drogheze sau eu mai ştiu ce... şi noi în loc să ne gândim cum să oprim tentaţia pentru aşa ceva, ne gândim cum să prindem pe cei care vând droguri şi atât. Ne gândim cum să închidem magazine de vise şi atât. Facem marşuri ipocrite şi atât! M-am săturat să vă adunaţi după reţeaua aia de căcat a voastră şi să vă împrăştiaţi apoi în restaurante să râdeţi... că aţi fost la marşul nu ştiu care. Nu mai suport ipocrizia lumii!
Şi faptul că toţi ceilalţi care au avut noroc în viaţă spun "cine-i pune?". De parcă bine şi răul sunt nişte idei fixe. Iar cei care o fac sunt doar borfaşi, hoţi, criminali... şi îi vom condamna la nefericire pe viaţă. Fiecare vrea să trăiască... să se bucure de lucruri simple. Voi care vă permiteţi să mergeţi la mall şi să vă cheltuiţi banii pe un suc care să coste mai mult decât face, priviţi lumea din acvariul vostru... de parcă nu v-ar putea atinge. Dar uite că atunci când uneori oameni din aceştia sparg geamul şi intră cu forţa în viaţa voastră... nu pricepeţi că e un sistem întreg în spatele lor care i-a condus către încălcarea codului penal. Nu sunt ipocrit... dacă fură să plătească pentru fapta lor, dar... apoi să aibă şansa să se reabiliteze. Să fie un sector dedicat chiar ăstatora care calcă strâmb, să fie direcţionaţi acolo şi... chiar promovaţi ca oameni. Nu izolaţi. Nu respinşi... nu uşi închise. Căci omul acesta cu trei copii... a încercat să se angajeze şi nu prea avea pe unde. Pentru că era greu să fie crezut!
Constat... până la urmă că şi eu am aşa... un fel de blazare că vreau să mă bat de la egal la egal cu lumea... că nu am avut şansa la timp să mă informez de anumite chestii... şi că am făcut multe alegeri eronate. Iar acum e deja prea târziu... şi cum să nu-ţi vină greu când vezi numai uşi închise, promisiuni mincinoare, cereri din toate părţile... şi iar uşi închise, neîncredere... şi să nu ţi se rupă de toate la un moment dat şi ori devii robot... ori te sinucizi în diferite moduri... temniţa e unul din ele, drogurile altul... strada... cei cu priviri goale care cerşesc (vagabonzi/boschetari) tot nişte oameni morţi sunt. Mă întreb uneori de ce se mai agaţă de viaţă? îmi par că nu mai au decât instinct de conservare... nişte epave în derivă plutind pe valurile vieţii. Sau poate pentru că încă mai speră... instinctual cumva... poate că-şi dau seama şi ei de starea în care se află şi visează şi ei că or să dea lovitura... sau poate e doar alcoolul şi uitarea! Adică tot moartea.
Şi ştii care e problema? Că adevăraţii rău-făcători... sunt chiar sub nasul nostru şi noi le dăm voturi şi aşteptăm lumina care nu vine... şi în loc să ne revoltăm... îi credem din nou şi din nou... Şi ne luăm de borfaşi din aceştia găinari... că de cei importanţi ne e teamă... interlopii sunt respectaţi deşi noi suntem mai mulţi ca ei! şi... nu rezolvăm niciodată problemele...
vreau o lume dreaptă... în care să nu conteze în primul rând şansa. Deşi omul acesta a jucat într-un film nu s-a găsit niciun om cu bani care să-i ofere ceva... în primul rând educaţie... şi apoi o slujbă. Dar una adevărată.
E destul de incoerent şi cred că prost scris textul acesta... dar îl las aşa...

sâmbătă, 11 iunie 2011

Dirt-track cu trac la Brăila

Azi, pe Municipalul din oraşul de la malul Dunării, a avut loc o etapă a calificărilor pentru Campionatul European de dirt-track. Am fost să văd şi eu spectacolul... care în mare partea meritat. Dar nu pentru că brăilenii care au organizat au făcut o treabă excepţională, ci pentru că sportivii care au venit la Brăila au fost dintre cei mai buni. Ţările care au trimis alergători la Brăila au fost: "Cehia, Slovenia, Italia, Ucraina, România, Croaţia, Ungaria, Rusia, Austria şi Polonia" - ultima fiind chiar ţara în care dirt-track-ul este un sport naţional. Am folosit ghilimelele pentru că aşa spus ziarele, deşi la prezentarea celor care au concurat eu nu am auzit Austria, ci Marea Britanie... deşi după numele rostit acolo... părea mai degrabă din Austria decât din Anglia... dar hai să zicem că a fost o greşeală de ortografie! Deşi nu e una minoră!
Dar hai să trecem la treburile catastrofale: cum să ai concurenţi români dacă de fiecare dată când sunt anunţaţi la linia de strat motoarele lor se blochează?! O singură cursă a reuşit un brăilean să facă şi el ca lumea... şi a câştigat-o... dar strâns. Semn că nu e total incapabil, dar dacă n-are pe ce să concureze normal că nu reuşeşte nimic. I-am suspectat de blat pe români (că au mai fost şi de prin Bucureşti sau Sibiu) că fiind gazde au zis să fie ospitalieri... n-avea rost să-i încurcăm pe cei care vin aici să ne arate cum e de fapt treaba cu motociclismul. Adică, i-am lăsat... dar ne ducem la ei acasă şi-i mâncăm fripţi pe motor! Care funcţionează cu metilen... alcool metilic.
Noi nu-i încurcăm pe alţii, ci ne încurcăm între noi! Când au fost la start trei români - doi dintre ei s-au ciocnit şi a rezultat şi o accidentare. Nu gravă (cel puţin aşa părea atunci... că nu s-au făcut investigaţii seriose, ci sportivul s-a ridicat şi trai neneacă), dar nu cred că i-a plăcut omului ăla să cadă şi să se lovească de gardul de fier! E aiurea să se întâmple asta... când cei din Polonia sau Slovenia făceau spectacol ridicându-se într-o roată în timpul cursei! E o diferenţă de talent şi pregătire... faţă de noi. Şi hai să recunoaştem: nu aveam motoare!
Şi cel mai grav a fost faptul că nu a funcţionat sistemul de start corect. La un moment dat banda nu se mai ridica! Şi a fost suspendată cursa. O etapă ne-au dat şi nouă şi noi ce am făcut? în loc să punem bă fiecare şurb să meargă la fix... am lăsat aşa... şi uite ce a ieşit. Comentatorul "din iarbă" spunea că astfel de erori se mai întâmplă mai ales când e vorba de o competiţie internaţională... ceea ce e de-a dreptul drăguţ. Eu am văzut dirt-track şi la Eurosport... şi acolo nu cred că banda aia a rămas vreodată blocată! Deci ne-am făcut de râs singuri. Nu cred că ne mai dau ăia pe mână vreo competiţie. Ar fi şi păcat! Să stricăm aşa... lucrurile.
Şi publicul... destul de scârbit, needucat, incapabil să aprecieze spectacolul care i se oferă gratuit. A venit în număr mare... dar a plecat tot în număr covârşitor înainte de festivitatea de premiere. Sportivii ăia meritau aplauze. Pentru că unul din ei a impus un nou standard pe Municipalul din Brăila ca timp de alergat pe pistă! Şi demonstraţiile de acrobaţie meritau aplauzele tuturor. Au fost unele curse în care cel care se desprindea se ducea şi dus era, dar au fost şi unele foarte strânse în care tot pariam între noi: "îl ia", "nu-l ia"... Şi era frumos... Felicitări sportivilor... de orice fel au fost... Huo! organizatorilor! Huoooooooooooooooooo! De acum înainte să faceţi să meargă la fel ca în Germania porcăria aia de bandă, că nu e decât un mecanism banal... dacă nici ăla nu merge... atunci nu meritaţi! Să vă fie ruşine!

vineri, 3 iunie 2011

Keep the Aspidistra Flying

E cea mai bună carte pe care am citit-o vreodată până acum!
Mă rog, cei de la Polirom au ales să o traducă: "Aspidistra să trăiască!" - mai mult sau mai puţin corect. Oricum nici autorul (e vorba de George Orwell) n-a dat chiar un titlu atât de sugestiv, ci mai degrabă obscur, încifrat. Mesajul din titlu reiese după ce o citeşti. Această carte a apărut la editura Polirom, în 2009, fiind tradusă de Mihnea Gafiţa - care a făcut din punctul meu de vedere o treabă excelentă.
Dar înainte de a începe propriu-zis cred că sunt necesare câteva precizări. Opera asta - care e genială - nu se adresează, din punctul meu de vedere, oricui. Şi am să fac o listă cu cei cărora nu le-aş recomanda cartea... pentru că ea te pune să gândeşti! Dacă vă găsiţi printre cei care fac parte din publicul ţintă al lui Paulo Coelho - care scria odată pe blog că dacă ai probleme zâmbeşte... că e suficient... fă o chestie tâmpă, absolut imbecilă - doar un cretin poate să zâmbească în faţa unei nedreptăţi! - ei bine dacă puteţi înghiţi aşa ceva nu vă recomand cartea! Dacă nu ascultaţi Jessie J ft. B.o.B. - Price Tag doar ca pe o iluzie, ca pe o evadare învelită frumos... pentru că mesajul e frumos, dar e doar o ipocrizie ordinară... sigur că nu oricum obţinuţi (Cedry2k vrea bani da' nu poa' s-o ardă clown), dar cu toţii vrem bani, ei bine dacă nu ascultaţi asta doar ca pe o chestie mişto pentru relaxare atunci iar nu aveţi de ce să citiţi cartea asta! Dacă nu citiţi mesajul de aici în cheie ironică - într-un mod sarcastic chiar - deşi omul spune lucruri foarte adevărate - vă pierdeţi iar vremea citind cartea! N-o să înţelegeţi! Dacă ascultaţi muzică house de genul "Johnny, la gente esta muy loca" - mesajul este foarte adevărat (lumea e foarte nebună!), dar pus pe video-clipul acela şi pe muzica aia... care de fapt apreciază ideea că lumea e nebună... iarăşi vă mâncaţi timpul de pomană. Mie până acum îmi place o singură piesă house şi nu pentru că e extraordinară, ci pentru că e altceva faţă de ce am văzut la noi până acum... deşi e un clişeu banal! Dar clipul e ca lumea conceput.
Dacă vă încadraţi la categoriile astea, vă rog frumos... nu mai parcurgeţi următoarea bucată de text pentru că nu vă este adresată! Nu se referă la interesele voastre curente, decât dacă vreţi ceva care să vă mai pună aşa puţin pe gânduri. Cred că avântul euforic contra sistemului financiar pe care l-am întâlnit în filmul Zeitgeist se poate datora şi acestei cărţi... într-o oarecare măsură. Deşi nu e decât o utopie. Cum am argumentat deja. Nu mai stau să mă repet.
Ce-i aspidistra? Păi, nu e decât o plantă de apartament. Dar ea devine exponentul unei mentalităţi a omului standard - care se duce la muncă la ora x, caută prin orice mijloc să reuşescă pentru că aşa e mentalitatea vremii, îşi ia una din "slujbele bune" într-un final, iar căsnicia îi este apărată de la fereastră această plantă a tuturor celor care vor să fie în rând cu lumea!
Gordon Comstock - e simbolul ratatului. A celui care a avut la un moment dat ideea despre sine că se poate opune sistemului, ca apoi să îngroaşe rândurile obţinând la rându-i o slujbă din cele bune şi în semn ironic îşi aşază şi el la fereastră planta asta... ca să intre în rândul lumii. Ca un semn al capitulării. De fapt, în cărţile lui Orwell - cel puţin cele pe care le-am citit eu până acum: "1984", "Ferma animalelor", "Omagiul Cataloniei" (aici e mai mult un reportaj despre un război deci nu ştiu dacă o să o iau la socoteală), "Zile birmaneze", "Aspidistra să trăiască!" (deci nu multe!): personajul/personajele cheie ratează într-un fel sau altul. Gordon e până la urmă la fel ca multe personaje ale lui Orwell, îşi dă seama că lumea în care trăieşte e bolnavă, că e greşit ce se întâmplă şi vrea să se opună... numai că nu are mijloace. Şi îmbătat de un succes provizoriu, faptul că i se publică un volum de versuri... şi e numit în ziarul Times - "poet deosebit de promiţător" pleacă de la agenţia de publicitate la care lucra şi... vrea să se facă poet. Îşi ia o slujbă de supravieţuitor, devine librar plătit dintr-un salariu mizer... stă cu chirie la o doamnă exigentă cu clienţii ei şi încearcă să scrie. Numai că "Cel dintâi efect al sărăciei este acela că-ţi ucide gândirea. Atunci a înţeles, ca şi cum ar fi descoperit ceva nou, că nu scapi de bani prin simplul fapt că nu-i ai. Dimpotrivă, devii sclavul banilor, fără speranţă de scăpare, până ajungi la bunăstare, porcăria de termen al clasei de mijloc."
Şi cu gândirea ucisă, cu incapacitatea de a crea ceva... el trenează cu un poem pe care-l scrie şi rescrie până la final când îl aruncă. Dar o să vedeţi voi de ce! Oricum gândindu-se la ce va face mâine, la faptul că nu are ce să mănânce, că nu poate să-şi permită ţigări... şi multe altele începe să devină meschin. Îşi amanetează costumul şi se îmbracă ponosit, nu mai se rade zilnic... începe să aibă aspectul prăfuit şi bătrân de la 30 de ani. Descoperă că are fire de păr albe de la această vârstă... eh, eu aş zice că se poate şi mai rău!
Îşi aminteşte cu ură de copilăria în care a trebuit să se ducă la o şcoală la care toţi ceilalţi era mai înstăriţi ca el... şi spune un lucru prea adevărat: că un copil îşi crează un complex din suferinţa pe care i-o provoacă dispreţul celorlalţi. Dacă n-ai trăit asta, n-ai cum să înţelegi. Ba chiar ţi se pare ridic, pentru că aşa este... ridicol. Însă, mai întâi treci prin locul copilului respectiv şi apoi înţelegi cum este. Ceilalţi chiar poate să vrea te fac să te simţi mic... dar dacă mai şi vor - pentru că aşa sunt copiii vor să se dea mari - e şi mai crâncen.
Apoi, are şi el o iubită... care îl iubeşte deşi e cum e. Şi femeia respectivă e tot din clasa de mijloc şi nu-l înţelege până la capăt. Dar ţine în felul ei la el, deşi vede că e pisălog şi-i vorbeşte doar despre lipsa banilor şi despre lipsa posibilităţilor pe care le are el... refuzând să capituleze în faţa societăţii. Refuzând să devină şi el un robot ca ceilalţi, programat să fie om standard... el îşi tot pisează iubita - care până la urmă nu merită asta - cu ideile lui de fiecare dată. Deşi ea îl sfătuieşte mereu că e o slujbă "bună" pentru el disponibilă, însă el preferă să rămână librar. Deşi îşi dă seama că neavând bani nici pentru ea nu va putea să creeze o atmosferă interesantă: adică să o ducă la un restaurant ca lumea, să ia o masă faţă în faţă, să o ducă în excursie... să nu se mai plimbe doar prin pe străzi de mână până o oboseală fără noimă îi cuprinde şi să vorbească doar despre bani sau să tacă. Nu-ţi poţi permite să-i faci mici atenţii de ziua ei, de sărbători... sau pur şi simplu pentru că o preţuieşti să-i aduci într-o zi flori pe neaşteptate. Nu poţi să o faci să se simtă specială aşa! Şi se duce dracu' tot farmecul unei relaţii. Monotonia ucide sentimentele, oboseşte... apasă. Chiar dacă femeia chiar vrea ca totul să fie bine... totuşi neavând cu ce să o ţii lângă tine relaţia la distanţă devine destul de complicată. Căci locuiesc în părţi diferite ale Londrei şi comunică mai ales prins scrisori. Şi ea nici nu-şi dă seama că uneori o scrisoare de la ea... îi poate lui readuce pofta de viaţă, chiar banală cum e... aia îi dă speranţa că nu e singur pe lume. Aşa cum se simte. Iar când nu primeşte nimic, suferă cumplit! Îi spune la un moment dat femeii că el are un suflet care se ridică deasupra nasturilor rupţi de la cămaşă... Adică, are suflet... ce drăguţ, nu credeţi? Majoritatea îţi spun să ţi-l... (ştiţi voi ce-am vrut să spun) ridici la cer... că noi nu trăim pe bază de suflet, ci cât se poate de concret! Dacă ai doar suflet, du-te dracu' "la cer" că acolo îi e locul, nu?
Ce e specific la omul sărac e şi faptul că nu ştie ce să facă cu banii când îi are. Căci Gordon primeşte 10 lire şi în loc să-i cheltuască într-un mod raţional el îi sparge într-o seară după care ajunge în arest... şi-şi pierde şi slujba. Urmează o perioadă în care stă la un prieten al său: şi acum se simte iar nimeni, iar un ratat - până şi femeia de serviciu îl face să se simtă aşa şi chelnerii de la restaurantele de lux îl fac să se simtă aşa - pentru că este întreţinut. Pentru că-l stoarce pur şi simplu de bani pe acest prieten al său. Şi e un semntiment cumplit să te simţi inutil, întreţinut... nimeni. Doar dacă eşti ticălos poţi să fii confortabil cu o astfel de situaţie. Numai că Gordon nu e. Şi înţelege foarte bine ce fel de dispreţ au ceilalţi faţă de el.
Dar se întâmplă să ajungă şi mai jos, găsindu-şi o slujbă la un librar care-l angajează ca să scoată untul din el... doar pentru că era beţiv şi spera să-l poată exploata. Şi începe să aibă viziuni morbide gen... "trebuie să mă scufund". Numai că se întâmplă ceva neaşteptat... şi uite aşa umple el rândurile clasei oamenilor standard. Vedeţi voi despre ce e vorba dacă citiţi. Pentru mine e cea mai bună carte pe care am reuşit s-o deschid până acum.
M-a bulversat pur şi simplu pe alocuri... vorbindu-mi clar despre mine, m-a amuzat prin alte locuri... am avut puterea să zâmbesc! şi... în am fost dezamăgit uneori de comportamentul lui Gordon. Dar poate că s-ar fi scufundat definitiv dacă nu ar fi ales aşa... prea bună cartea!