Don Quijote

Unul dintre profesorii de la facultate spunea la un curs faptul că Don Quijote este o carte pe care marii intelectuali o recitesc constant. Că este una dintre pietrele de temelie de ale culturii umane. Nu sunt în măsură să contest!

Din perspectiva mea de cititor mediocru - nici măcar n-aș fi sesizat aspectul privind problemele temporale din cadrul acțiunii dacă nu mi-ar fi fost scoase la lumină prin note de subsol! - nu e o carte slabă, dar e dezlânată, mult prea lungă pentru ceea ce vrea să transmită, cu prea multe și obositoare ramificații și povești în poveste, fără o structură... Conține, fără doar și poate, și multă umplutură, ca o carte care a fost scrisă la numărul de semne mai mult decât la numărul de idei. E un text de care s-a tras în prea multe direcții. Mai ales în primul volum!

De ce vă spun asta? Așa... nu știu ce mi-a venit astăzi să compar cuplul Don Quijote - Sancho Panza cu niște lucrători care pleacă, de regulă, în tandem. S-a iscat o întreagă glumă în care cel comparat cu Sancho nu era, de fapt, Sancho, ci Rocinante - calul lui Don Quijote.

Apoi am stat un pic pe gânduri - erau gânduri rezistente dacă am reușit să șad comod pe ele - și am încercat să caut o explicație la apetitul pentru recitit cartea din partea intelectualilor.

Pentru cine nu a citit cartea - nici nu o recomand decât dacă suferiți de snobism intelectual - o să dau din casă. Așa că nu citiți partea asta. La final, Don Quijote moare. El umblă, în ultima parte a vieții, după cai verzi și glorie de cavaler medieval din cărți de aventuri, dar nu reușește decât să intre în buclucuri stupide ca să constate pe patul de moarte că identitatea pe care și-a contruit-o în capul lui e doar o ficțiune.

În cele din urmă, asta e o descriere perfectă a felului cum funcționează viața! Oamenii intră în tot soiul de încurcături fără noimă, sar de la o poveste la alta, se luptă cu imprevizibilul și pierd - fiirndcă ei caută structură - și, să nu uităm, că în capul fiecăruia zace nu doar unul, ci mai multe personaje în fucție de situație. Ca fiecare să constate la final că totul nu-i decât o farsă în care au investit mult prea multă energie fără rost!

Nu putem trăi fără identitate... Dar trebuie să fim conștienți că fiecare om se bazează pe subiectele din exterior pentru a-și forma personajul. Și nimini nu a regretat pe patul de moarte că nu a rămas în personaj suficient de mult timp încât să capete glorie și... bani!

Doar sperăm că timpul se poate întoarce, că putem lua de la capăt aceeași zi și să o trăim altfel. Uneori și greșelile de calcul narativ pot căpăta semnificații mai importante decât se preconiza! 

Rom Baro

 Unul dintre citatele favorite din serialul Peaky Blinders este: "All religion is a foolish answer to a foolish question." (Religia este în întregime un răspuns stupid la o întrebare stupidă.)

Ei bine, personajul care a rostit aceste cuvinte, devine, la finalul vieții, un ins care, neputând să scape de trecutul lui întunecat, crede în fantome umblătoare prin grădină, presimte moartea cuiva drag și se plânge că are vedenii, dar nu caută rezolvarea la un specialist, ci la o vrăjitoare (sora geamănă a unei foste iubiri).

Antiteza asta între precizia englezească și nebunia conștientă - ambele încăpând în aceeași personalitate - e jucată prost în Immortal Man. Filmul e lung și plictisitor, iar evenimentele nu au nicio logică. Singurul om care poate să rezolve o situație politică foarte complicată "scrie o carte"! Să mori tu? Iar ca să activezi această personalitate care și-a descoperit talentul naratoricesc trebuie să ucizi partea ratională și civilizată din Peaky Blinders. Ah, și o partidă de sex! Bună, rea... Nu ni se spune. Epuizantă și motivațională. Contradicții peste contradicții.

Înțeleg ce s-a încercat prin Immortal Man, dar realizarea e o mare dezamăgire. Luăm o fostă legendă din starea de apatie și nevroză în care s-a afundat, o târâm nițel prin cocina cu balegă de porci, filmăm o secvență cu împușcături și dialog despre Primul Război Mondial, creăm o schemă cu diversiune și gata! Putem să băgăm genericul mulțumiți. Mă bucur că nu a fost lansat la cinema și în România filmul, fiindcă adormeam după jumătatea sa. Că aș fi vrut să mă duc fără dubii! Dar, cum se spune, la filmul cu titlul lăudat să nu te duci cu așteptări prea mari.

Cum am scris și despre "Don't look up": mai bine împărțeau filmul în bucăți mai mici și făceau o miniserie. Nu înțeleg pretenția asta să încarci două ore cu o poveste fără noimă. E clar că mai trebuie niște elemente ca să se închege totul.

Mătușa Polly era un personaj respectat în comunitatea de romi englezi, mătușa Ada nu e decât un politician de care nepotul își bate joc. Adică, e mai de apreciat o femeie care se ocupă de contabilitatea pariurilor sportive decât o femeie care are și influență politică?

Finalul e cel mai penibil. Fiul vrea și să mănânce tortul și să-l păstreze. Și cu pula-n cur și cu sufletu-n rai! Hiei i-a spus lui Bui - după ce l-a bătut: Kotowaru. Shinitakereba, katte ni shine. Ore wa meirei sareru no wa kiraida. Mashiteya, ore ga katta aite kara wa na. ("No. If you want to die, kill yourself. I don't take orders from anyone, especially from those I beat.") Dar nu, aici nu se punea. Aici s-au descoperit niște surse de cultură rromani, s-a murdărit lumea cu Rom Baro la gură!

Liberte, expressione, bullshite

Ați avut vreodată vise fiebinți? Îh! Dar, hei, admiteți! Cu toții avem gânduri vinovate câteodată.

Speranța mea murdară a fost să ajung să port un halat alb. Dar nu orice fel de halat alb... Ci ăla al Professorului Filthy Frank, Ph.D. in internet severe retardation.

Trebuie să credeți în visele voastre fiindcă eu sunt dovada vie că speranțele se împlinesc dacă... Dar asta e altă poveste. Probabil alt motiv să mă deghizez în Professor Filthy Frank, Ph.D. in internet severe retardation!

Principala îngrijorare a unei părți a internetului o constituie libertatea de exprimare. Mai exact, nesimțirea unei platforme private (deținută de o multimațională care rimează cu mă-ta) de a interzice tuturor descreieraților să-și manifeste deju mental în spațiul virtual pus la dispoziție de către aceasta.

Și, țup-țup, Radu „piticigratis” Alexandru a sărit de cur în sus pe altă platformă socială... că, hei, liberatea de explimare! Că înțelege perfect că ăla e un sălbatic barbar, dar trebuie lăsat să-și borască gândurile online oricât de cretine ar fi.

Și stând strâmb și judecând drept... Radu are dreptate, nu?? Nu? NU??!!

Păi, nu! Deloc! De ce? o să mă întrebi tu, ins de pe net dornic de cunoaștere. Fiindcă facebook nu-i decât o companie privată, care poate să impună orice cod de conduită utilizatorilor ei!

Înainte să existe site-urile de socializare, puteai să împărtășești gânduri cu oameni cu preferințe comune cu tine pe forumuri. Nu se mai isteriza nimeni când un moderator sau administrator de forum decidea să-ți șteragă un mesaj sau să blocheze un topic sau să pună pe liber temporar sau nemilitat un user toxic pentru comunitate. Și atunci deciziile se luau discreționar. Că așa sunt toți oamenii. Subiectivi.

Vremurile acelea au apus, însă!

Problema cu lătrăii susținători ai libertății de exprimare e că se luptă pe un teren pe care nu au ce căuta. Un privat are dreptul să dispună de spațiul informatic pe care ți-l pune la dispoziție. Dacă lui îi place să pui numai poze cu pisici și citate motivaționale în spațiul ăla, atunci e de la sine înțeles că, dacă tu pui poze cu mistreți violând ogari la Balc, o să fii atenționat să scoți conținutul și să îți revizuiești comportamentul online, altfel te ia mama dracului de pe net. E dreptul lui! Asta nu e cenzură!

Cenzura - și oamenilor ca piticigratis le place cuvântul ăsta fiindcă le oferă o cauză, deși ei nu au niciuna și sunt doar ridicoli - este atunci când un stat promulgă o lege oficială care spune că nu ai voie să pui pe net poze cu mistreți violând ogari la Balc, punct. Și în cazul în care există consecințe legale concrete pentru încălcarea regulii! Altfel, azi... când ai posibilitatea să-ți muți prostia în alte locuri ale internetului, faptul că facebook îți spune marș, mă, cu părerile de evul mediu de aici, nu se cheamă cenzură! E doar o decizie luată de un privat în ceea ce privește comportamentul tău pe platformă. Nimic mai mult.

Dar, fiindcă acum am înțeles ce a vrut să spună Cristian Tudor Popescu prin sintagma „Libertatea se câștigă în fiecare zi”, o să fiu un om generos și constructiv și o să ofer și o soluție care să-l bucure pe Radu Alexandru. Facebook trebuie să monetizeze prostia care se revarsă pe site!

Care e totuși soluția? - o să întrebi tu, ins care a poposit pe blogul ăsta. Iată cum vine treaba: dacă pui poze de la nunta ta, din parc, de la plajă, de la locul unde s-a căcat pisica etc. însoțite de mesaje vag motivaționale sau de binețe pentru prietenii tăi, atunci să fii liber să pui din astea în mod nelimitat. Dacă, însă, te posedă o nevoie mare de a-ți da cu părerea cu privire la subiecte la care nu te pricepi și, care nu-s în acord cu un cod de conduită la care îți dai acordul tacit - fiindcă nimeni nu are timp și nervi să citească dacă își donează trei rinichi când acceptă să acceseze conținut pe facebook - atunci, plm, să plătești! 10 euro ca postarea ta - care conține deasupra mesajul „Acest mesaj nu corespunde codului de conduită al utilizatorilor facebook, dar noi suntem o companie de făcut bani, așa că îl lăsăm atâta timp cât suntem plătiți să o facem” - ca aceasta să rămână publică 24 de ore. Cine vrea să o vadă, fiindcă e conținut bastard, să dea alți 10 euro! Dacă vrei să contribui la susținerea mesajului cu texte de încurajare, atunci te mai scobești în portofelul digital de alți 10 euro. Și tot așa... 10 euro pentru orice faci și nu e în acord cu politica site-ului. La 24 de ore!

Se vor crea astfel niște comunități private de descreierați care vor da câte 10 euro pe zi ca să se frece recirproc la orgoliul lor, iar prostimea o să rămână la pisici și poze de nuntă. Va fi liniște. Și piticigratis o să fie fericit. Se va face dreptate!

O altă îngrijorare a sfertodoctului de pe net este „interzicerea” cărților vechi, care conțin ceea ce neomarxiștii consideră stereotipuri rasiale. Doar că... nu e vorba de nicio interzicere. Niște editori, privați, decid - ca manevră de marketing - să se poziționeze pe piață cât mai avantajos. Nu se arde nicio carte! Nici măcar simbolic!

O să apară un editor șmecher în viitor care o să zică: „știți voi cărțile alea la care aveți acces doar în biblioteci fiindcă alți editori nu le mai publică? ei bine, noi o să le publicăm, dar vor fi scumpe fiindcă sunt ediții de nișă”. Iar gușterii, vreau să zic crema intelectuală a netului, o să cumpere. Fiindcă nu există cenzură, dar e frumos să credem că există. E o lozincă plăcută. Și ne face să ne considerăm speciali!

cine e boss în școli?

am găsit acest mesaj cifrat notat cu pastă de pix pe cartea de română de clasa a VIII-a:

P.S. dacă eram și eu sclav al clișeelor, aruncam asta online fix după apariția rezultatelor de la testul Pisa - că am imaginea de dinainte de septembrie! 👮

Lozinca nu e valoare

Bă, când eram eu mic era o vorbă: „Numele proștilor pe toate gardurile”. În sensul că ăla mai isteț din cartier, neavând cum să se afirme, mânjea sau scrijealea pereții/zidurile cu propria semnătură. Or, ce ar trebui să credem în cazul de mai jos:

Adică, despre William Shakespeare nu se poate spune că ar fi prostul clasei, nu? Doar că până la urmă artistul anonim nu s-a lăsat pe tânjeală și și-a pus și el iscălitura dedesubt. Profesionist, n-am ce zice! Doar că dacă-ți lipești numele de unul celebru - față de care întreaga suflare omenească a acceptat deja că poartă o valoare absolută și incontestabilă - nu dovedești faptul că ai la rândul tău valoare sau rafinament!

Până la urmă, asta e și acuza pe care aș aduce-o celor care pretind că ei aduc nu știu ce contribuție la educarea oamenilor prin muzica hip-hop. Fiindcă nu pun în versuri decât niște lozinci. În care se plasează drept culți, isteți și buni în cel mai înalt grad. Dar dacă îi iei și îi scuturi nu rămâne din ei nimic! Nu poți să explici în câteva cuvinte aspecte complexe! Or, tocmai asta pretind ei. Că în trei strofe au emis chintesența gândirii omenirii. De asta o să rămână mereu niște așa zis neînțeleși de societate. Frate, muzica e făcută să încânte urechea, nu să o bombardeze cu bas dur și lozinci în versuri. Dacă tu chiar vrei să dovedești că l-ai citit pe Shakespeare, nu-i scrii numele în stația de tramvai. Ci mergi și dezbați despre opera lui în preajma unor oameni la fel de interesați de tine de subiect...

Ce urmeză? Să ne semnăm sub numele lui Einstein? Benjamin Franklin? Harari? Sau Liviu Dragnea? LOL