Se afișează postările cu eticheta speranţă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta speranţă. Afișați toate postările

luni, 27 aprilie 2026

de ce nu poate să creadă lumea în determinism

 Acum vreo doi ani mă aflam în postura de învățăcel la nivel superior. Tot în vremea aia luam contact și cu ideile lui Robert Sapolsky, omul care se duce la tribunal să spună că un criminal nu are nicio vină. Existența l-a forțat să se comporte într-un fel reprobabil pentru ceilalți, dar pe care propria lui voință nu l-ar fi putut împiedica. Fiindcă "voință" e numele pe care l-au dat oamenii impulsurilor pe care nu le pot controla, dar pe care consideră că le controlează. Iar dna profesoară în prag de pensionare încerca să îmi schimbe părerea cu privire la propria ei voință. Încercam să îi explic că nu doresc să o jignesc, doar îi expun un fapt. Unul pe care noi, oamenii, putem doar să îl acceptăm. Sau nu. În funcție de felul cum ne-a programat existența. Poate că e perspectiva pe care o îmbrățișează cel mai bine păgubașii... Însă argumentele ce susțin determinismul, chiar dacă par contra-intuitive, sunt destul de solide.

Totuși, de ce nu o să fie niciodată acceptat "fatalismul" ca doctrină care să guverneze comportamentul social?

1. În primul rând, pentru că omul este construit într-un mod diferit. Degeaba îi explici oricui - fără pregătire de specialitate - că noțiunea de timp nu are nicio importanță la nivel fizic. Că structura cauză-efect este doar o iluzie... Fiindcă trăirile lui sunt contrare cu toate astea. Pentru el calvarul resimțit sufletește e calvar! Cum adică totul s-a întâmplat deja? Mâine iar mă așteaptă o zi de rahat... deci mai lasă-mă cu prostiile tale predeterministe. Baliverne, scorneli!

2. Fără liber arbitru i se fură ipochipenului obișnuit părerea că el este special sau poate să devină special. Că viața are sens sau, dacă nu are, măcar îi poate da el. Asta deși toate poveștile de succes spun contrariul: protagonistul este prea des moștenitorul de drept al unor gene de învingător - a avut în trecut un tată celebru. Sau oricum o rudă de la care s-au desprins niște caracteristici importante. Rar vezi filme în care eroul e un ins de pe stradă... Mereu când aparent se întâmplă asta, vine reglarea mai târziu, timp în care află și spectatorii că există ceva moștenit în familie la cel pe care îl admiră.

3. Determinismul e definitiv. Pe când fizica numită cuatică dă speranțe. Cel puțin pentru omul manipulabil cu discursuri meșteșugite. La nivel subatomic - ne spun unii care nu au citit până la capăt nimic cu privire la subiect... - doar statistica mai pătrunde. Or, doar fiindcă nu avem intuiția a ceea ce se petrece cu adevărat acolo, asta nu înseamnă că nu sunt reguli ca în fizica! Statistica e doar o cârjă, fiindcă nu spune clar ce se se află dincolo de particulele astea. Ce legi le duvernează? Dacă s-ar crea un sistem de legi și la nivel cuantic, atunci nu s-ar mai lega nimeni de iluziile astea.

marți, 23 februarie 2021

privatizare

În facultate, la cursurile de economie aveam un profesor care ne vorbea despre nelămurirea lui în legătură cu faptul că România a ajuns să cumpere până și pătrunjel din import. Adică, pătrunjel, nene! Nu avocado! Adică, cum e mai eficient pentru un turc să planteze aceeași frunză și să o transporte până aici la un preț mai bun decât un cultivator local?? Clar ceva era în neregulă cu țara asta în anii 2007-2010... Omul ne vorbea despre multe chestii din astea banale, iar noi îl luam peste picior în pauze că „Iar vine și ne zice de pătrunjel”. Ceea ce era haios, dar dădea măsura tinerei nepăsări.

Astăzi, se pune problema eficienței companiilor de stat. Sunt unii deștepți în cap, care spun că nu se poate așa! E o debandadă și-o sinecureală la stat de toată frumusețea. Ia să treacă la privat! Că produce găuri la stat! Nu înțeleg cum de nu cere nimeni eficientizarea lucrului la stat!! Adică, de ce să treacă în mâini private - care în clipa când vor da de necazuri o să apeleze tot la stat ca să salveze situația! - și să nu devină eficiente printr-un management inteligent al statului.

Dau un exemplu simplu. Se ia un combinat care produce hârtie. Ce face statul? Îl privatizează ca să nu mai producă pierderi. Cum Dumnezeu nu e eficient un combinat care produce hârtie în țara dosarului cu șină????????? Ar trebui să prospere! Să fie una dintre cele mai importante companii din țară!

Să presupunem că tehnologia comunistă era veche și modalitatea de producere a hârtiei era ineficientă. Deci costa scump să produci hârtie în combinat. Și ce? Un privat ce ar face în asemenea cazuri? Bineînțeles, asta dacă ar întrevedea o oportunitate de făcut bani pe viitor! Și nu văd cum să nu faci profit fabricând hârtie în țara unde ți se cere hârtie peste hârtie peste hârtie etc.! Având asta în minte, un privat ar investi niște bani în tehnologii avansate de producere în condiții de eficiență. Statul de ce nu poate să facă asta? Ce îl împiedică?? La cât de profitabilă ar fi o companie ce ar furniza hârtie pentru toate instituțiile din România, s-ar găsi un loc sau două și pentru sinecuriști (dar unele de bun simț)! Fără să afecteze prea tare eficiența companiei. Și bineînțeles, managementul să țină cont de noile tendințe în domeniu.

Se vor da oameni afară? Explică-le clar că e și în interesul lor ca fabrica să fie profitabilă! La o eventuală extindere își pot găsi un loc de muncă acolo. Din taxele ce vin de la ea se pot face străzi mai bune, școli mai bune, spitale mai bune la nivel local. De asemenea, trebuie să se caute niște soluții echitabile pentru situația lor socială! Nu-i arunca din avion fără parașută și asigură-te că parașuta funcționeză eficient! Că altfel nimeni nu va mai fi dispus să sară în gol la îndemnul tău! Da, o să ajungeți jos... fără îndoială... dar o să fiți teferi și veți putea să luați alte avioane. Dă-le speranțe!

Că altfel o să rămânem aceeași țară unde unii o să voteze cu hoții fiindcă hoții mai știu și să împartă și să organizeze și chiar să producă plus valoare și oportunități! Iar ceilalți o să-i acuze că-s proști și fără dinți și că nu vor să lucreze la privații care-i tratează ca pe sclavi.

Și sunt convins că așa la nivel de teorie e simplu, iar în practică totul e cu mult mai complicat. Că banii veniți pe credit sunt condiționați, că e greu să tai dintr-un loc să pui în altul... deși pe viitor poate banii se pot întoarce înzecit... că nimeni nu vrea să-și amaneteze viitorul cu grupul, ci doar pe persoană fizică... Dar ideea e că se poate! Cu greu, dar se poate! Dacă un privat reușește... atunci statul ar trebui să fie și mai capabil! Că dispune de un capital mai numeros, că poate obține împrumuturi mai mari, că deține și pârghiile legislative care să-l avantajeze! Numai niște rău-intenționați nu ar putea să vadă toate astea!

sâmbătă, 6 februarie 2021

Cum să fii fericit în viață

Când vine vorba de fericirea în viață există două școli mari de gândire: aia a secretului universului, în care trebuie să ai așteptări mari ca să-l convingi pe univers să-ți ofere pe tavă împlinirea visului și aia a pragmatico-realiștilor care spune că trebuie să-ți calibrezi cât mai jos așteptările, iar viața ta o să fie simplă, predictibilă și pe alocuri fericită.

Primii o să-ți arunce în față un argument pe care nu-l poți răsturna prea simplu: fără vise și oameni care să creadă în ele (deci fără așteptări mai mari decât pare posibil) nu am fi ajuns ca specie prea departe!

Cei din cea de-a doua categorie se vor agăța de ideea că universul, de fapt, nu joacă niciun rol în ecuația speranței. Și chiar dacă succesul ține și de încrederea cu care acționezi, este important să nimerești în locul potrivit, cu oamenii potriviți, care să înțeleagă și să accepte faptul că e și în interesul lor să creadă în visul tău. Așa că acceptarea posibilității înfrângerii te scutește de multe neplăceri, de dezamăgire și de depresie. Orice vine peste așteptările tale contribuie la starea ta de bine.

Sigur că astea sunt doar niște simplificări grosolane, dar ăsta e un articol pe blog - cititor de pe net avid de înțelepciune și adevăr. Iar eu cred că trebuie să mergem pe calea înțelepților. Calea de mijloc. E bine să ai scenarii optimiste în cap, dar e la fel de indicat să ai și așteptări scăzute. Cum funcționează asta? Mă bucur că ai întrebat, cititor avid de înțelepciunea și adevăr de pe internet! O să-ți dau un exemplu ca să pricepi mai bine. Căci exemplele sunt făcute ca să priceapă și proștii.

În clipa în care îți propui să încropești ceva trebuie să ții seama de două borne. Aia pozitivă - care trebuie să fie la cel mai mic grad al scenariului pozitiv și aia negativă - care să fie pe o treaptă de mijloc a eșecului. Adică, nici dracul nu trebuie să fie chiar atât de întunecat, căci altfel nu ai mai funcționa ca om și nici succesul nu trebuie exclus din start din schemă. Practic, așteptarea ta trebuie să penduleze între aceste două borne. Să poți să fii fericit și dacă o dai în bară, fiindcă ai învățat ceva și poți încerca din nou altceva cu un plan mai bun; dar să fii și mai fericit în cazul în care reușita depășește cu mult cea mai optimistă așteptare a ta.

miercuri, 5 noiembrie 2014

accelerează!

dezamăgirea e precum
o zgârietură pe suflet a
unei feline sălbatice
în timp ce speri
ca destinul să te mângâie

nu poţi să aştepţi precum
păianjenii cuibăriţi în
colţul camerei pustii
ca evenimentele să se lovească
de tine

cel mai înţelept e să apeşi acceleraţia
maşinii vieţii
la maximum
ca un test driver
care face jonglerii printre jaloane

învelit în mantia cu iluzii
care flutură în urma ta
precum steagul piraţilor sângeroşi
să consumi cu pasiune
fiecare neîmplinire
iar când te-ai epuizat
să cobori în iad ca să te alimentezi
vizitând lumea dintr-o singură femeie
până la plictis

ca a doua zi s-o iei de la capăt
ca un călător printre universurile paralele

duminică, 16 mai 2010

Scrisul ca o pradă (Confesiunile unui derviş (III))

M-am lăudat că am să continui privirea mea asupra textului pe care l-am lecturat nu de mult - text ce aparţine autorului trilogiei "Fotograful şi mângâierea", "Fotograful şi sărutul femeii de lut", "Fotograful şi amânarea" (roman în trei părţi publicat al editura "Times" din Brăila, în anii 1995, 2001 şi respectiv 2006, ultima parte fiind reeditată şi în 2007 - scrieri ce vizează o zi din viaţa unui fotograf obişnuit când o femeie vine la salonul său şi-i cere să-i facă nişte poze nud (ceva totuşi artistic) pentru un album personal. El nu-i înţelege intenţia încă de la început, dar intră în acest joc care-l face să alunece către adolescenţă când urmărea cu tot aşa mare interes un corp armonios de femeie şi mintea începe să creeze realităţi paralele ale evenimentului şi nu mai ştii dacă te afli acolo în salonul acela obişnuit sau în garsoniera personajului - loc împărţit în patru incinte în care uneori pereţii sunt acvarii cu peşti coloraţi sau camere în care sălăşluieşte atmosfera japoneză sau imaginea navei Enterprise din Star Trek the Next Generation sau un pat ordinar al zvârcolirii gâdurilor negre din ziua anterioară... dar asta nu e decât un rezumat simplist, trilogia e mult mai complexă şi labirintică) - dar am fost ocupat până peste cap: licenţă, proiecte, referate... îţi mănâncă toată energia creatoare şi te lasă singur cu mintea goală pe o stradă însorită şi plină de pomi înfloriţi, privind în gol totuşi, nuanţele fiind de gri ca cele ale blocurilor vechi pe care nu s-a aşezat nici măcar un graffiti. Dar azi vreau să fac asta, chiar dacă ştiu că prea puţină lume va citi textul acesta, eu îl voi scrie, voi scrie ca şi cum i-aş aduce un omagiu unui prieten cum îmi este Achim Macarie pe care l-am cunoscut într-o bibliotecă ajutându-l să caute o carte în catalogul electronic (pentru că el nu se prea pricepe la calculatoare şi se cam teme de ele - deşi eu sincer nu înţeleg... nu există aparate mai supuse decât electronicele ("Odă ţie, Doamne, cu puterile tale straşnice/Că nu ţi-a trecut prin cap să dai creier aparatelor casnice" - capătă pentru mine ciudate nuanţe în astfel de condiţii!). Atunci nu am făcut decât cunoştinţă... el mi-a întins mâna prieteneşte şi s-a prezentat (eu nu prea vorbesc cu necunoscuţii şi nu mă prezint în faţa nimănui atâta vreme cât nu ştiu mai nimic despre cel de lângă mine, sunt mai introvertit... mama m-a învăţat să nu comunic prea multe necunoscuţilor). Nu prea am luat în seamă evenimentul: "Am zis şi eu un Încâtat plictisit, ca să nu par nepoliticos" şi apoi mi-am văzut de drum. L-am reîntâlnit după câteva luni în luna lui ianuarie - era un frig de crăpau damigenle cu vin în beci - când eu umblam zgribulit pe stradă după ce fusesem să-mi cumpăr CD-uri. Umblam hai-hui cum fac uneori când vreau să întârzii acasă şi... visez cu lacrimi pe hainele sufletului la diverse... M-am trezit din reveria mea dezorientată cu o mână pe umăr şi eram gata să reacţionez violent, dar m-am oprit spunându-mi că nu vrea decât să-mi dea o carte. Era el... şi mi-a întins cartea din 1995, mi-a cerut să o lecturez şi să-i spun părerea mea: de parcă eu aş fi putut să mă pricep la aşa ceva. Nu aveam mai mult de 18 ani şi sincer nu cred că pot să emit păreri de specialist nici acum. Nu am înţeles niciodată acel gest: poeţii ăştia şi naivităţile lor! Am luat cartea şi am zis că i-o citesc şi că am să-i spun când ne vom întâlni altă dată ce părere am.

Îmi amintesc pe atunci că nu l-am mai văzut aproape jumătate de an, deşi eu lăsasem cartea în biblioteca mea... iar pe carte se aşternuse praful. Am lecturat-o într-un final... părea incompletă, greu de înţeles, cu prea multe planuri, oglinzi şi umbre. A doua zi a sunat telefonul şi vocea lui mă întreabă: "Ia zi maestre, cum ţi-a părut cartea?" Atunci am rămas mirat! Ce mai înseamnă şi asta? De unde ştie că i-am citit cartea? Mi-a explicat că se iscă între el şi cărţile pe care le scrie un fel de legătură telepatică, mistică, sau nu mai ştiu ce cuvânt a folosit, astfel încât el îmbracă personalitatea tuturor celor care-i citesc textul şi-i văd lucrarea într-un alt fel. Şi cu o zi în urmă avusese o revelaţie despre lucrare sa: o văzuse neterminată. I-am zis că asta e şi părerea mea. Şi a fost pentru prima dată când am început să mă tem de personajul acesta.

A doua oare când m-am temut a fost atunci când mi-a propus să scrie ceva despre mine, adică să mă ia pe mine drept personaj şi să contruiască el o poveste în jurul acestui personaj. Mă irita ideea! Îmi părea că înţelege prea multe despre mine şi că nu vreau să vadă lumea cum sunt în realitate. Nu ştiu, poate că e doar o prejudecată, dar are tendinţa să analizeze cu precizia unui teoretician oamenii cu care intră în contact şi să le vadă mai ales partea înunecată ca un medic la radiografie, ca un medic care vede cancerul din fiecare pacient al său... Şi asta mă speria mai ales că aveam atunci un secret pe care nu aş fi vrut să-l afle nimeni: mai ales o anume persoană (la opinia căreia ţineam mai tare decât la a mea! şi care însă m-am dezamăgit enorm, dar asta e de domeniul trecutului...) şi deci am refuzat!!

Să ne întoarcem însă la oile noastre, la povestea noastră - care spre deosebire de celelalte lucrări nu a văzut lumina tiparului decât pentru câteva persoane. Şi asta pentru că în cadrul ei medicul Macadie a vrut să-şi analizeze propria boală, a vrut să se pună în oglindă pe sine şi să se descrie cât poate el de bine: lucid, fără să omită nimic... chiar dacă în modul cel mai subiectiv cu putinţă, totuşi, fără să omită nicio părere pe care şi-o crease despre sine, niciun complex pe care simte că-l are, nimic. Să se închidă pe sine între paginile unei cărţi... aşa cum s-a văzut la un moment dat.

Deşi poate că mulţi cititori ai acestei opere artistice o să considere paradoxală atitudinea lui de la final - dacă era un om care spera tot timpul, era cel mai optimist cu putinţă, cum de s-a sinucis. Răspunsul vine foarte simplu, din punctul meu de vedere: unei speranţe fără margi îi urmează imediat şi inevitabil o deznădejde foarte mare. O secundă de neatenţie, un pas greşit şi căzătura în starea aceasta te duce într-o prăpastie fără fund. De aceea se întâmplă la finalul povestirii ce se întâmplă: personajul, deşi e un om care speră foarte tare, e totuşi realist în ceea ce-l priveşte (adică simte că nu-i poate oferi fericirea pe care şi-ar dori-o iubitei sale... şi asta îl subminează dintr-o singură lovitură). Acest final, însă, nu e cu totul surprinzător! într-una din notele de la pagina 22, personajul nostru îi dă o replică tăioasă cuiva care îi dă un exemplu de tip care a ratat ceva important în viaţa sa; el îi spune când e întrebat ce anume ar face cu zâmbetul pe buze: "Aş prefera să mor!" (p. 22). Cumva anticipând pe departe deznodământul.

Şi nu numai atât: meditând ajunge la următoarele idei la pagina 99: îşi spunea că azi nu mai există războaie ca în romanele citite de el... când cei mai mulţi voluntari mergeau acolo ca să moară mai repede, doar gândul acesta îi mâna acolo... şi căutau cele mai nebuneşti metode de a se expune pericolului, dar totuşi trebuia să pară accident, nu voiau să-şi arate niciunul din ei slăbiciunea... ideea că totul e pierdut. Îşi spunea că azi oamenii sunt ucişi în cele mai perfide moduri şi că războaie nu se mai dădeau pe fronturi militare, ci pe cele economice, politice şi sociale. Iar ce se întâmplă prin alte zone nu-s decât diversiuni... Nu va mai fi un război mondial în care să se primească şi voluntari nesăbuiţi când situaţia o cere, când nu mai sunt trupe, când pur şi simplu avem nevoie de războinici kamikaze.

Dar să nu rezumăm totul la acest contrast dintre speranţă şi deznădejde, ci să mai amintim şi sentimentul de singurătate pe care-l resimte câteodată personajul nostru. De obicei, caută singurătatea pentru că se simte bine, dar la un moment dat i se întâmplă ceva ciudat. Să lăsăm textul să vorbească, căci o face cel mai bine... am să copiez pur şi simplu:

"Vrei să ştii ce e singurătatea? Mergi şi aşază-te în mijlocul unei mulţimi de oameni pe care-i cunoşti (aşa din vedere), mulţime împărţită în bisericuţe care discută fiecare despre altceva... Pune-ţi mâinile la urechi, acoperindu-le atât cât din exterior să nu mai ajungă la tine decât un murmur dezodonat ca de la un stadion de care nu eşti foarte departe... şi închide ochii încercând să-ţi auzi gândurile. Vei avea atunci singurătate în cea mai pură formă - ca pe o curtezană pe care o poţi mirosi, atinge (pipăi), căreia îi poţi gusta sărutul, pe care o poţi vedea goală cum se zvârcoleşte în braţele tale, căreia îi poţi auzi gemetele de plăcere... dar al cărei suflet nu-l poţi pângări!!! O posezi în toată voluptate ei... dar privirea îi rămâne vidă, cristalină. Nu-i poţi avea şi sufletul ca să-l fărmiţezi." (p. 8).

Astea fiind spune am să închei aici (cred) pledoaria mea despre cartea aceasta. Nu ştiu cât de bună este sau cât de proastă important e că mi-a plăcut.