miercuri, 30 aprilie 2014

Cum să configurezi router-ul Huawei HG658

Am primit cu vreo două zile în urmă un nou router pentru conectare la internet de la cei de la Romtelecom. Mă sunaseră o duduie de la ei înainte de Paşte şi mă anunţaseră cu privire la măreţul eveniment. Cică e mai bun... că e mai nou... şi că poate avea conexiune wireless. Toate bune şi frumoase. Desfac pachetul, conectez router-ul la computer... aştept să se aprindă toate ledurile... încerc browser-ul de internet: eroare! Cu vechiul modem netul funcţiona instantaneu.

Mă uit pe instrucţiuni... Înţeleg că trebuie să accesez o pagină de configurare. Aceasta este: http://192.168.1.1/... Am accesat pagina şi aici m-am împotmolit. Introdu, frate, parola şi numele de utilizator. Pe foaie scria că implicit ambele sunt admin/admin. PLM, fac asta... eroare! Nu am reuşit să mă conectez. Tastez din nou... de data asta atent... la fel! PLM... încerc majuscule, încerc administrator... nimic. L-am resetat. Nimic. Aceeaşi eroare.

Sun la Romtelecom... şi tipul care răspunde îmi spune amabil că trebuie să mă uit pe spatele router-ului unde este un câmp WEB_PASSWORD. Şi de ce căcat nu aţi inclus în documentaţie un P.S. Bă, frate, dacă nu merge cu parola admin, atunci uită-te pe spate la router şi acolo găseşti o parolă. Şi din punctul ăsta treaba a mers ok. Bine, a trebuit să dau un restart computerului pentru ca să mă pot conecta la net după ce am introdus numele de utilizator şi parola de pe contract şi am făcut click pe submit.

Pentru alte configurări puteţi să vă uitaţi şi pe documentaţia electronică de la ei - pe care am zis să o includ mai jos:


P.S. Mulţumit în continuare lui Katy că ne pune la dispoziţie spaţiul virtual de pe scribd.com pentru a ne plasa documentele electronice.

marți, 29 aprilie 2014

Dicţionar de platitudini - lecţia I

Oamenilor le plac clişeele. Sunt pe înţelesul lor; sunt chestii standard pe care le rostesc toţi; acele formule magice gen abracadabra - care nu înseamnă nimic - dar care îi fac pe oameni să pară că ştiu despre ce vorbesc; tipare care se pot aplica la cât mai multe situaţii, simplu şi fără bătăi de cap.

Iată un exemplu: Cei care nu-şi urmează visele, nu vor realiza nimic în viitor. Ca şi cum toţi ăia care au alegat după plăsmuirea din capul lor au reuşit. Sigur că dacă urmăreşti să devii ceva convins că vei reuşi şi nu te laşi doborât de barierele care ţi se pun în faţă... există mai multe şanse să ajungi acolo decât dacă te lamentezi. Normal! E logic! Orice prost se poate gândi la asta. Dar asta nu garantează niciodată reuşita.

E ca şi cum ai spune că scenele din filmele americane în care un personaj având doar un pistol - destul de performant şi ăla, dar mic în comparaţie cu un automat - iar ceilalţi AK 47 sunt pe bune. Omul şi-a urmat visul şi a câştigat deşi situaţia îi era potrivnică.

Obiectivul urmărit trebuie să fie şi realist şi oportun. Şi clişeele nu se pot aplica la toţi pentru că nu toţi sunt la fel... unii au mai multă putere de convingere, alţii mai puţină... unii ştiu să prevadă apariţia unui moment favorabil şi să-l speculeze, alţii nu... etc.

P.S. Trei ani... şi încă aştept lecţia a doua!

luni, 28 aprilie 2014

penisul electronic

După ce a fost inventată ţigara electronică, unor cercetători britanici le-a venit o idee briliantă: inventarea unui penis electronic. Acesta este conceput astfel încât să ofere toate beneciile unui penis obişnuit, dar fără să lase gravide fetele de liceu. Aşa că bărbaţii deja au dat buzna la doctorii de la Spitalul de arşi (adică, locul în care se ard oamenii) pentru a obţine un certificat medical, care să le permită să-şi modifice scula cu una electronică...

Femeile însă sunt sceptice în privinţa noii invenţii. Se tem să nu capete vreo boală cu transmisie sexuală informatică... vreun virus sau un troian care să le deregleze gândirea.

De asemenea, o altă echipă de cercetători din Japonia a pus la cale crearea unui vagin electronic, care să ofere toate beneficiile unui vagin obişnuit, dar care să scape bărbaţii care merg la curve de pericolul bolilor venerice. Majoritatea bărbaţilor au zis că or să-şi bage pula adânc în treaba asta nouă. Prostituatele de pe întreg continentul Atlantida au zis că nu se simt ameninţate de noua invenţie pentru că bărbaţii vor carne şi sânge, vor lucruri autentice, vor un orgasm falsificat ca la carte, vor actorie, prefăcătorie... nu roboţi fără sentimente.

În acelaşi timp, păpuşile gonflabile au zis că îşi vor face update, implementându-şi noul tip de vagin electronic pentru a atrage un segment mai mare al neadaptaţilor bogaţi, labagiilor de pe net şi al celor cu fetish-uri bizare...

Ce-i ai zis?! Astea deja au fost inventate de mult? Ce? Se numeşte vibrator? Şi eu cum de nu am ştiut?

duminică, 27 aprilie 2014

Jurnalismul de intreprindere

Citesc din când în când Obiectiv - Vocea (tăcută) a Brăilei şi sunt mereu surprins de greşelile evidente şi banale pe care marile jurnaliste de acolo le comit. În ţara în care Traian Băsescu se chinuie să-l copieze pe Vladimir Vladimirovici, Ponta copiază lucrarea de doctorat şi marea procuroare Laura Kovesi face la fel ca Victor Viorel... ar putea părea ridicol să ne mai punem problema că nişte jurnalişti absolut necunoscuţi iau un comunicat de presă şi-şi pun numele în frunte ca şi cum ei au scris minunatul text.

V-am mai spus că la Obiectiv lucrează nişte jurnaliste foarte talentate în ale plagiatului: Cristina Dosuleanu ia comunicate de presă de la instituţiile de învăţământ şi le pune la ziar, iar Alina Mihai produce aceeaşi muncă, dar în legătură cu departamentul de relaţii publice de la Poliţie. Ei bine, tot la acest minunat ziar pe care-l citesc din când în când există o semi-jurnalistă - Rodica Perianu - care e trecută în caseta redacţională la partea tehnică. Din când în când - de regulă în weekend când lumea are alte planuri - femeia se sacrifică şi aşază numele propriu în fruntea comunicatelor primite de la felurite surse de informare.

Ca jurnalist trebuie să ştii măcar limba română cât mai corect cu putinţă. Că doar din scris se spune că-ţi câştigi existenţa. Limba pe care o foloseşti te ajută să cumperi şaorma. Nu produci nişte texte fenomenale cu multe bliz-bliz-uri şi floricele ca să meriţi aprecierea stilistică. Scrii dracu' un text banal şi incolor ca apa. Aşa că măcar scrie-l corect din punct de vedere gramatical. Ei folosesc, însă, altfel limba... şi mă refer la greşelile gramaticale (voi ce dracu' aţi înţeles?!). Bre, v-am mai spus, dar nu vreţi să băgaţi la cap! E întreprindere - cu î! Nu intreprindere!

P.S. Că aşa pot să-i spun şi eu lui Jenel Şogor să şogorească şi cu mine nişte texte de-ale lui şi pot şi eu să le dau la ziar... şi uite ce jurnalist sunt. Mai ales că, din ce am înţeles, la Palatul Copiilor... una dintre jurnalistele menţionate mai sus... ţine nişte cursuri.

sâmbătă, 26 aprilie 2014

Bă, iar vine Apocalipsa

Am văzut cu o seară în urmă la România TV. Unde în studio se discuta - la fel de relevant ca la claca satului - despre profeţii, comunism, Papa Ioan Paul al II-lea, contraspionaj, iluminati... şi aşa mai departe. Lipseau din platou Cedry2k şi Dragonu' AK 47  ca să ne spună că "Al treilea ochi al lui Big Brother nu doarme niciodată/ Te filmează satelitu', moadăfacă..." şi dramatismul era complet ridicol.

Şi de ce vine sfârşitul? Unde se arată?! Habar nu am! Ce am înţeles e că s-a arătat Sfânta Fecioară de vreo trei ori (cui? nu pot să vă spun: femeia asta n-are ce face în cer de-a dreapta sau stânga Tatălui şi se mai arată prin lume)... sau că o cruce de la mormântul fostului suveran pontif a căzut cu patru zile înainte (înainte de ce eveniment nu am priceput) peste un puşti de 14 ani şi l-a strivit trimiţându-l în împărăţia lui D-zeu sau Satan! Ce pot să spun? Nu se mai nasc în ziua de azi copii precum Micuţul din romanele lui Sven Hassel, crescuţi la orfelinat şi obişnuiţi cu greutăţile vieţii. Azi cum cade o piatră mai mare peste ei... cum se îmbolnăvesc de deces!

Acum vreo câteva luni am avut o insomnie apocaliptică şi eu. În sensul că am văzut un documentar cu un scenariu pus la cale de către cei de la o televiziune ce se ocupă cu astfel de programe (cred că era National Geographic) în care o gaură neagră care circula prin univers besmetică se ciocnea de Pământ. Fusese reperată şi omenirea mai avea în jur de 50 de ani ca să găsească un plan de supravieţuire. Trebuia să se care de pe Pământ cât mai repede. Şi tot pânzele erau luate în calcul să ducă lumea pe altă planetă locuibilă... cu vântul cosmic înainte, flăcăi! Toată chestia se termina exact cum se termină orice film american. Cu happy end. Şi cu un copil supravieţuitor care priveşte pe fereastră când nava se îndepărtează, iar acolo vede cum planeta natală explodează... un sentiment nostalgic şi trist îl cuprinde pentru că acolo se găseşte cel mai bun prieten al său, care n-a avut pile sau noroc de gene bune ca să plece. Întrebarea mea era... dacă gaura neagră a distrus Pământul ce naiba o împiedică să înghită şi nava de supravieţuire a speciei?!!!

Aşa că... în spiritul românesc... eu zic să avem măcar o dată pe an o zi în care să sărbătorim o apocalipsă ratată. Că vine din ce în ce mai des şi noi nu facem nimic în privinţa asta! Măcar să bem zdravăn după ce am văzut că ne-a ocolit năpasta!

vineri, 25 aprilie 2014

Ferma animalelor perverse

N-o să-ţi vină să crezi ce au pus ăştia în manualul de clasa a II-a. Rămâi mască! Uite ce fel de probleme cu subînţeles li se pun unor copii de opt ani:

Aparent inofensivă, problema duce imediat la simbolurile oii negre şi al caprei... Iar la un calcul simplu, aşa cum prevede enunţul problemei: 347 - 159 - 188 = 0, observăm faptul că la fermă nu se găseşte nici măcar o oaie albă!
Vă daţi seama ce desfrâu e la ferma asta dacă împerechem oile negre (ale fermei) şi caprele?!  Iar asta li se spune micuţilor de 8 ani chiar în vacanţa de Paşte. Învăţământul din ţara asta pregăteşte viitoarea generaţie de cititori ai tabloidelor pe banii statului, cu acceptul tacit al dascălilor, care recomandă astfel de manuale porcoase elevilor!

joi, 24 aprilie 2014

Povestea lui Harap-Alb - comentariu

Nu ştiu cum mai e pe vremea voastră, stimaţi elevi de liceu, dar pe vremea mea la examenul de bacalaureat - la limba română - putea să existe un subiect legat de basm. Nu mai cunosc ce basme moderne sau mondene citiţi voi în zilele noastre antebelice... eu m-am oprit la Povestea lui Harap-Alb (un fel de Games of Thrones, numa' că fără efecte speciale). Aşa că revenim la o rubrică foarte apreciată de către noi toţi: cea a comentariilor literare, cea de prezentare a unor opere de liceu.

Bă, uite un titlu cu adevărat cinstit! Toată stima pentru Ion Creangă - dacă el l-a conceput - sau pentru oricine de la revista Convorbiri literare - care se îndeletnicea cu punerea de titluri în cadrul revistei. Titlul vorbeşte de la sine: este vorba despre povestea unui tânăr - care capătă la un moment dat nickname-ul de Harap-Alb - şi trece printr-o serie de întâmplări ca să ajungă împărat şi să fie fericit de-acolo până la adânci bătrâneţi, când, inevitabil, o să crape şi o să i se facă mausoleu ţigănesc.

Şi acum să vorbim despre poveste în sine. La început puştiul nostru este prezentat drept mezinul lui unui crai - frate cu Verde-Împărat. Dacă nu v-aţi dat seama deja împăratului i se trăgea numele de la obiceurile sale sănătoase - mai un zarzavat rulat după colţ, mai un zarzavat la bong... şi din iarbă în iarbă a căpătat şi un ten de extratestru modern. Dar oricât de fericit era împăratul acesta şi lipsit de griji n-a prestat prea bine la soţie şi asta i-a născut doar fete. Deci "din canci moştenitor"! Aşa că şi-a amintit că frac-su' (craiul sau ta-su' lu' Harap-Alb), care era un nene mai vânjos, obţinuse de la nevas-sa trei feciori. Şi i-a cerut să-l trimită pe cel mai vrednic ca să moştenească tronul.

Ca să-i pună la încercare pe micuţi, craiul s-a postat sub un pod... costumat în urs (avea blana de pe vremea când mergea la colindat) şi când fii lui treceau pe acolo le tăia calea şi îi speria. Primii doi prunci s-au speriat de arătarea aia - erau mai normali la cap, cum dreacu' să nu te sperii de un urs hămesit... căruia nu i se văd nici coastele - şi s-au întors acasă. Le-a ieşit satana în cale.
 
Ăla mai micu' şi mai piticu' sfătuit de Sfânta Duminică - un fel de mătuşa Tamara, dar mai de la ţară - s-a dus în grajd şi-a dat jăratec cailor! Când a văzut cu ce gloabă se alege îi venea să se taie cu lama, dar nu s-a pierdut cu firea și şi-a folosit biciul din dotare. Potaia de cal nu s-a lăsat speriată cu una cu două şi a terminat tava cu jar, transformându-se într-un armăsar cu aripi. Unii i-ar spune Pegas, dacă nu le-ar fi frică să nu fie confundat cu o bicicletă foarte populară în anii comunismului şi postcomunismului din România.
 
Vă spun că ăsta era puţin dereglat la cap pentru că era să folosească gheoaga asupra tatălui său la încercarea de pe pod. Ce să mai încolo şi-ncoace: complexul lui Oedip! Îi crăpa capul tatălui său şi o lua de soţie pe mă-sa... dar ta-su' s-a dat de gol în ultima clipă şi a stricat poveste cu incestul. Iniţial Creangă asta a vrut să facă, dar s-a răzgândit ca să nu râdă cei de la Junime de fetish-urile lui.
 
Aşa a ajuns să plece mai departe fiul cel mic al craiului cu o blană de urs în tolbă şi două sfaturi preţioase: să se ferească de spâni şi pieile roşii. Pe drum dă de trei ori de un spân. Prima dată îl evită. A doua oară îl evită. A treia oară cică îi cu noroc şi spânul îl îmbârligă pe motiv că aia e ţara spânilor. Ce să înţelegem noi de aici? Că fiul de crai era nătâng rău! Nu şi-a dat el seama că PLM era acelaşi ins?! De unde PLM ţara spânilor?! Dacă nu mă credeţi pe mine să faceţi o şedinţă de spiritism ca pentru Iulia Haşdeu şi să-l întrebaţi pe "Nică" însuşi cum şi-ar caracteriza personajul - nebun de legat şi nătâng!
 
Şi cum era foarte prost, fiul de crai a fost păcălit să intre în fântână şi şi-a pierdut identitatea, căpătând nickname-ul Harap-Alb. Că altfel acolo i-ar fi găsit arheologii oasele. Spânul era om serios.

Ajung ei la Împăratul Verde, care era atât de high încât nici nepotul nu şi l-a mai recunoscut! Şi l-a pus pe spân la ospăţ şi la încercări. Ba că să-i aducă salată din grădina ursului păcălit de vulpe. L-a rezolvat Harap-Alb, care s-a dus la Sfânta Duminică - specialistă în ierburi (azi ar fi fost închisă pentru activităţi ilegale de către brigada narcotice) - care i-a dat nişte licori pe care să le toarne în apa ursului ca să-l adoarmă. Ursul - fiind la dietă - ţinea la salata aia ca la ochii din cap! Voia să fie fotomodelă aşa că dorea pe cât posibil să elimine cât mai multe glucide din alimentaţie. Dar a rămas fără salată şi a trebuit să-şi reia vechile obiceiuri culinare nesănătoase şi a ajuns la circ.

Apoi, Harap-Alb a trebuit să taie capu' la cerbul de diamante... cerb cu privire otrăvită. Cei de la protecţia animalelor ar fi avut multe de spus în priviţa protejării unui astfel de specimen rar, dar erau ocupaţi cu protejarea maidanezilor de pe străzile patriei!

Ca să o aducă însă pe fata Împăratului Roşu - i se spunea aşa pentru că era pe stop! - a trebuit să se înhăiteze cu o gaşcă de mutanţi. X-Men, frate: Omul de gheaţă - Gerilă; beţivul - Setilă; bestia nehalită - Flămânzilă; sniper-ul Ochilă; şi o namilă de ipochimen Păsări-Lăți-Lungilă. Lu' ăsta ultimul îi cam plăceau păsările - era foarte activ din punct de vedere sexul. Milos din fire, nătângul ajută furnicile - care-l răsplătesc cu o aripă şi albinele - care-i dau la rândul lor o aripă. Dar, bagabontul, n-a făcut asta aşa de florile mărului. Ştia că alde' X-Men şi insectele astea o să-l ajute: ba să şadă în camera încinsă; ba să scape de putina încărcată cu vinuri oţeţite; ba să crape în el cât o armată germană din Al Doilea Război Mondial; ba să separe grâul de neghină sau nisipul de mac (cu ajutorul furnicilor); ba să o prindă pe prinţesa care se transforma în pasăre... ba să o banghească (cu ajutorul crăiesei albinelor) şi să vină cu fata de împărat teafăr la palatul lui Verde-Împărat - care nici acum nu se trezise.

Nu face nimic, căci prinţesa ştia că Harap-Alb e eroul în basmul ăsta şi dă în vileag totul. Aşa că Harap-Alb îşi pierde capul şi la propriu şi la figurat intersectându-şi gâtlejul cu lama ascuţită a spadei spânului. Dar calul (pegasul) lui Harap-Alb îl împuşcă pe spân; iar prinţesa ia nişte apă vie şi apă moartă şi îl învie pe fiul de crai!

Aşa s-a căsătorit cu el şi au trăit fericiţi până când moartea i-a despărţit de data asta for ever. Amin!

miercuri, 23 aprilie 2014

Neam trezit, dar nu pe de-a-ntregu'!

Am înţeles eu poanta oamenilor de la emisiunea Neam Trezit şi, într-un fel, supărarea lor pe cei care scriu scriu pe facebook faptul că ar fi corect ne-am în loc de neam (merge ambele variante în acest context - poporul român este un neam (prost) trezit; iar când se referă la ei... adică, noi ne-am trezit)... dar să avem pardon:

Un regulament ar trebui să fie scris corect din punct de vedere gramatical, de vreme ce e un fel de contract între participanţii la concurs şi cei care dau un premiu. Iar "cea" - în acest caz - este pronume demostrativ - indicând ceva relativ depărtat în timp. Aţi scos voi cratima de la neam, dar aţi adăugat-o aiurea la "ce-a". Despărţirea nu are niciun sens...

P.S. Frate, cum sună asta: Alan McManus campion mondial la snooker în anul 2014?! :| (cum spunea Ciutacu - om muri şi om vedea!)

marți, 22 aprilie 2014

Comentatorii au talent

Aşa cum bine ştiţi deja a început Campionatul Mondial de Snooker - ediţia 2014 - cel mai important turneu al domeniului din întreg sezonul.

Mark Selby - unul dintre pretendenţii de ani de zile la trofeu - trebuie să meargă la medic căci aude lucruri pe care Leo Scullion nu le spune. Ding - şi el pretendent la titlu în turneele în care nu joacă Ronnie O'Sullivan - a jucat prea bine până acum, aşa că a decis să-şi ia vacanţă mai devreme...

Ce doreşte să se facă atunci când va fi mare Costin Gheorghe - comentator Eurosport România?! Răspuns: el vrea să devină Marius Ancuţa! "Haide Michael!" "Haide, Selby, ne poţi arăta şi spectacol!" :))))))))))))))

luni, 21 aprilie 2014

Monica Tatoiu şi circulaţia auto, baba şi televiziunea

Seara trecută la România TV era invitată Monica Tatoiu. Dânsa are un discurs de starletă porno cu multe principii; adică politicienii fură pentru că şi electorii fură, mama lor de hoţi!

Şi era indignată pentru că nu ştiu ce post - nu am rămas prea mult să ascult - a dat în noaptea de dinaintea Paştelui un film cu homosexuali! Teoria femeii pe care Vadim o supranumea într-un pamflet Tonica Mamoiu era: trebuie să existe peste tot o limită. Şi în televiziune aşa cum există limită de viteză pe stradă! Serios?!

Dacă aş fi fost în studio i-aş fi explicat - sunt sigur că fără succes - că limita de viteză de pe stradă este pusă acolo pentru că dacă ar exista descreieraţi care să apese pedala prea tare - pentru că aşa se simt ei liberi - există şanse mai mari să piardă controlul autovehiculului şi să pună în pericol atât viaţa proprie cât mai ales a celorlalţi participanţi la trafic! Dacă toţi ar alega cu maşinile pe stradă aşa cum vor... s-ar putea petrece nasoale.

La televizor... nu putem să dăm numai ce vrea biserica. Apoi, pe copilul dvs., doamna Tatoiu, aşa influenţabil cum îl ştiţi... ar trebui să-l educaţi dvs. Telvizorul nu educă! Există posibilitatea să schimbe postul dacă se simte oripilat de ceva anume. Eu, spre exemplu, nu m-am uitat la filmul respectiv şi nici nu m-aş uita pentru că nu mă interesează! Nici măcar nu ştiu despre ce film e vorba :)))...

Şi copilul ăla aşa de influenţabil dacă are acces la un computer cu net... ar putea să dea de lucruri mult mai clare! :)

duminică, 20 aprilie 2014

Decese comemorări

După ce ieri Novak Djokovic şi-a frânt aripa dreaptă şi n-a mai putut să zboare către finală, stricându-mi anumite planuri, azi vă ofer doar această captură de ecran... anunţul de vânzare a unor capre cu ied şi a unora gestante trebuie trecut la rubrica decese comemorări...
 
Păi, cum să nu ţi se pună pe inimă când eşti nevoit să dai capre cu ied şi gestante... în loc să creşti puii şi să faci profit, nu?!

P.S. Nu face nimic. Te uiţi azi la finala 100% elveţiană de la Monte-Carlo şi măcar te poţi bucura de un spectacol bun. Apoi, te vei întoarce la caprele tale comemorate la ziar...

sâmbătă, 19 aprilie 2014

Cutia poştală în PMP... sau în PLM?

Din nou la rubrica noastră îndrăgită: Cutia poştală. Cum e vânătoare de electori, oamenii de la PR se  apucă să ne trimită chestii din astea:

Şi urare:
Este ultima chestie pe care vreau să o am de la nişte politicieni de sărbător, mai ales de la nişte slugi ale lui Băsescu sau ale doamnei Udrea. Era să scriu ceva urât... dar mă voi abţine... ceva... o urare de pe lumea cealaltă...

P.S. Nu ştiu de ce urarea slugilor lui Băsescu şi ale doamnei Udrea îmi amintesc de:

vineri, 18 aprilie 2014

Romanul miopului adolescent - comentariu

Aşa pentru ăia care se pregătesc îm clipa de faţă - da tu! despre tine vorbesc! - să mă corecteze/sancţioneze în legătură cu titlul procedeul se numeşte discurs repetat - versiunea permutatio. Bă, ce le ştiu!

Şi acum să trecem la opera cu pricina. Uite un titlu pe jumătate cinstit, fără bliz-blizuri. Din ăla clasic, rezumativ. Ca să nu se aştepte cititorul la cine ştie ce mare brânză şi să primească doar caşcaval. Spun pe jumătate fiindcă nu e chiar un roman. E mai degrabă un jurnal.

Cartea scrisă de către Mircea - NU! nu e Cărtărescu! căci ăla a scris De ce cordim femeile/muierile: pentru că ne sintem bine! sau (răspuns de esenţă) ca să perpetuăm specia de cocalari şi piţipoance - Eliade se referă la adolescenţa tumultoasă a unui om care s-a hotărât să scrie un roman de tânăr. Numai că i-o luase înainte Giovanni - iarăşi sunteţi în eroare... nu e vorba de priponitul Becali, ci Papini - care scrisese fix ceea ce voia el... numai că mult mai devreme. Mircea nu voia să fie derizoriu, să fie banal... Până la urmă și tu - da, tu! cititorule - ai vrut să scrii niște cărți bune și le aveai în cap, dar ele erau scrise de către organizația ocultă a scriitorilor celebri! Se întâmplă oricui. Nu trebuie să faci o dramă din asta!

Doar se opusese - ca eroul din filmele americane - tatălui său, care nu-l lăsa să citească... luând cărţi din bibliotecă şi citind pe ascuns. Aşa că nu faceţi ca el! Mergeţi până la capăt pe firul clişeului din filmul american şi opuneţi-vă făţiş părinţilor care vă interzic cititul! Citiţi de faţă cu ei... la lumină! Ca să nu ajungeţi să vă nenorociţi pe viaţă, purtând ochelari care chiar vă corectează văzul, ci doar din ăştia de hipster. Că moda trece, ochelarii rămân!

Jurnalul - ca orice jurnal - nu prea are nicio logică. Intră acolo distracţiile la curve (da, da... e cu sex!), lecturile, problemele lui cu Papini ăla - pe care-l iubeşte ca pe un părinte spiritual, deci fără prezervativ şi de asemenea îl urăşte că, nemernicul, i-o luase înainte, prietenul cu un caracter complementar lui şi clipele în care se biciuia pe spate până se jupuia pielea - exact cum fac călugării cu o cruce în loc de inimă.

Ceea ce mi-a rămas mie în minte este faptul că pe final e o pagină în care e descrisă atmosfera de stinghereală care zace peste o întrunire între foştii colegi de liceu. Mircea nici măcar pe acel prieten al său nu-l mai înţelege... Iar mansarda cu magie nu mai are farmecul clipelor de odinioară. Aşa o să vi se întâmple şi vouă când o să vă reîntâlniţi cu diverşi colegi după o lungă absenţă. Îi mai ştiţi... şi totuşi nu mai ştiţi nimic despre ei...

În rest, toate probleme specifice vârstei de scriitor în devenire: profi nasoi la ştiinţe exacte, chiul de la ore pentru citit pe îndelete Cei trei muschetari şi curve... Nimic ieşit din comun.

joi, 17 aprilie 2014

Întâlnire de gramul 3

Voiam să continui, în dulcele stil clasic, cu rubrica inaugurată ieri, dar sunt obosit (aka mahmur), mă dor ochii de la prea multă lumină şi mai e şi joia mare. Aşa că o băgăm pe aia de avarie: toată lumea se duce la biserică să se mărturisească... eu mă mărturisesc aici pe blog. Viaţa mea a devenit un e-book deschis, dar fără acumulator...

Ştiţi doar că în viaţă daţi de tot soiul de persoane. Şi uneori consideraţi că o anume întâlnire v-a marcat existenţa mizeră. Insignifiantă. Banală până la anostă... Plictisitoare şi plină de clişee. Şi deveniţi recunoscători pentru întâmplarea cu pricina. Mie mi se pare aiurea să fii recunoscător hazardului pentru orice! De ce ai fi?!

E ca şi cum ai fi recunoscător că sexul poate duce la oragasm. Dacă era o senzaţie indiferentă ne mai cordeam?! Sau şi mai grav: ne mai puiam?! PLM... cui îi pasă?!

miercuri, 16 aprilie 2014

Comentariu: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Pentru că ne află în preajma sfintelor sărbători educaţionale ale examenelor naţionale de maturitate ne permitem să inaugurăm o nouă rubrică: aceea a comentariilor după cărţile care te ajută să iei bacul... şi nu numai. Un fel de meditaţii online - dar fără să vă jupuim de banii dumneavoastră.

Oameni buni, elevi de liceu, părinţi şi bunici nu vă lăsaţi păcăliţi de titlul dat la harneală de Camil Petrescu. Ăsta era chior când a scris titlul, mai chior decât Băsescu! Dar nu şi suficient de beat că măcar vedea dublu... Păi, frate, în carte nu e doar o noapte de amor! Sunt o grămadă. Şi nopţi de război cât cuprinde!

Cum să-ţi permiţi să induci în eroare elevii de liceu în acest mod parşiv? Cum?!

Cartea e o totală telenovelă. El (Fane aka Ştefan)... sărac lipit... o găseşte pe ea (Ela)... săracă lipită, dar 90-60-90 (sau măcar pe aproape) şi cuplează. El primeşte moştenire şi începe s-o plimbe pe nevastă prin lumea mondenă... unde ea dă de d-nul G., care o atinge la punctul G. Şi ei îi place. Sau aşa crede soţu'. Fane adică.

Dacă aţi văzut filmul Dublu impact (cu Jean Claude Van Damme) vă daţi seama ce scene îşi imaginează Fane că face Ela cu G...

Vine şi nenorocitul ăla de război (Primul la nivel Mondial) şi ăsta se duce acolo ca să scape de amintirea adulterului. Războiul, dacă nu v-aţi prins, e nasol... numai Porta (personaj simpatic din cărţile lui Sven Hassel) îl poate găsi amuzant. Nici măcar Sven nu-l considera aşa de plin de haz.

Aşa că Fane, după ce este acoperit de "pământul lui Dumnezeu", îşi reconsideră valorile şi, fraierul, îi lasă lu' aia casă, masă şi tablouri. Şi autorul rămâne dator publicului cititor întrucât nu specifică la cât timp se duce individa la televizor - la Acces Direct - ca să se plângă că a avut o căsnicie nefericită cu gelosul ăla de Fane, că nu i-a lăsat decât tablouri ieftine şi... probabil că o are mică; sau când el îi răspunde, ca să-şi facă reclamă la dame, că ea e curvă penală şi el e un sensibil...

marți, 15 aprilie 2014

Ce gândesc coafezele

V-am mai zis că mi se pare ciudată noua grilă de programe a postului Prima Tv. Pe lângă faptul că au două emisiuni care seamănă foarte mult (Epic Show şi ştirile Times New Roman) în ceea ce priveşte cantitatea de umor, de luni până vineri, de la ora 16:30, a fost introdusă emisiunea Ce gândesc femeile.

În cadrul emisiunii patru femei vorbesc precum coafezele despre nimic. Mi se pare că ideea este foarte misogină! Adică, toată cotcodăceala asta televizată dovedeşte că femeile nu gândesc!

luni, 14 aprilie 2014

Telefonul fără filtru

Era duminică - Florii - ziua mea zice-se! Vă rog eu mult să nu vă obosiţi să mă căutaţi în zile din astea sfinte ca să-mi uraţi de bine că sunt ursuz şi nu ştiu cum să reacţionez. Mă face să mă simt pe deasupra şi puţin jenat de... momentul respectiv. Altfel, eu vă mulţumesc frumos pentru gest. Totuşi, evitaţi-l! Dacă simţiţi că vreţi să faceţi ceva neapărat pentru mine... un cadou remorcat n-o să fie niciodată refuzat. Vorba dulce mult aduce, dar e şi sărăcia omului!

Deschiz, ca orice cetăţean civilizat, televizorul şi schimb posturile ca să dau de ceva... când colo Claudiu Lucaci şi Cornel Nistorescu îl aveau în studio pe Seby Ghiţă la Ultima Ediţie. Omul, proprietar de televiziune, te-ai fi aşteptat să vizeze interesul public şi drepturile elementare ale omului civilizat. (Ştiu, am folosit deja de două ori un anumit cuvânt într-un singur paragraf...) Şi drepturile lui!

Dar nu! Nu! Cum să facă Seby asemenea prostii (greşeli de începător)? Doar s-a ocupat toată viaţa cu tehnica de calcul şi a furnizat statului român aparatură. Pe bani mulţi... că de aia e proprietar de televiziune!

Ca să-şi susţină proietul de lege privind identificarea cu nume şi prenume şi CNP a oricărei cartele preplătite el spunea aşa: dacă ar fi să aleagă între a se teme faţă de eventualele abuzurile ale unor angajaţi în structurile de securitate şi ameninţarea teroristă, el s-ar teme mai mult faţă de ultima. La noi în ţară au şi avut loc multe atacuri teroriste. Nu ştim să identificăm locul în care se află un om care apelează la 112, dar în rest ne preocupă terorismul. Auzi, mă, că teroristul poate să cumpere o cartelă de la noi şi să o folosească pentru a comite crime peste graniţe!

Se vede treaba că atunci când simte gust de afacere cu serviciile secrete ale României, Ghiţă uită de instinctul de conservare. Sau poate pentru că le face jocul şi îi aduce în legalitate... pe securişti... şi le mai dă şi echipament de ascultare... omul primeşte linie securizată... că doar e de-al lor!

Nu vrea totuşi statul ăsta să-şi facă treaba de stat şi să nu lase armele să circule ilegal pe teritoriul ţării... că doar ele nu intră în ţară prin teleportare pe liniile telefonice! Şi să lase cetăţenii obişnuiţi în pace să-şi vadă de intimitate?! Zic şi eu aşa...

duminică, 13 aprilie 2014

Râzi şi câştigi videoclipuri cu animale

Nu ştiu ce se întâmplă cu grila de programe a postului Prima Tv, dar sincer nu sunt mulţumit deloc. Nu că aş fi fost un telespectator fidel al postului... dar au propus recent nişte emisiuni care se vor de umor, dar umorul cască rău şi adoarme până să ajungă la noi.

Ştirile Times New Roman... nu sunt toate lipsite de haz, dar majoritatea sunt rateuri. La Epic Show am văzut că ipochimenii făceau mişto de un ins fără dinţi în gură şi puţin dus (puţin mai mult). Un om al străzii, care n-a avut norocul să se nască într-o ţară civilizată. În loc să i se ofere ajutor sau măcar să fie lăsat în pace... societatea asta îl aduce la televizor ca să se simtă proştii superiori. Umorul trebuie să fie decent şi ironia să atace aspecte ale vieţii cu adevărat relevante (politicieni sau oameni pretinşi de cultură, lideri de opinie cu păreri cretine sau oameni apreciaţi pe nedrept - pe nenea acela nu-l respectă nimeni!). Oricum Epic... fail frate! În plus, or să-l readucă pe Bendeac ca să guiţe precum descreieraţii pe scenă. Fantastic!

Despre vechea Cronică... căreia i se spune a cârcotaşilor... nu mai încape nicio îndoială că e o chestie antică şi fără haz, la care se uită doar adolescenţii care au complexe culturale. Pentru că ei chiar cred că show-ul ăla banal şi ridicol atacă nonvalorile. Hrubaru ăla şi aşa-zisele lui cadouri întruchipează o rubrică tristă de tot... cea mai tristă! Nu mă miră deloc că unii nu-l bagă în seamă. Nici nu merită! Vine şi Alexa care întreabă lumea pe stradă cine a dat replica aia celebră "Hasta la vista, baby"... şi totul e perfect.

Şi mai e şi Râzi şi câştigi. Am observat că seamănă din ce în ce mai tare cu o emisiune de pe Animal Planet - Planet's Funniest Animals. Numai că e prezentată de Dan Finţescu şi nu de un american. Mai are şi câteva momente de "Copiii  fac lucruri trăsnite" în combinaţie cu un fel de Ridiculousness mai soft... dar predomină animalele care fac tâmpenii pe comentarii româneşti. Multe din ele slăbuţe.

sâmbătă, 12 aprilie 2014

părere, bibelou de porţelan

Ieri, am aflat de la ştiri că unei femei de 26 de ani i s-a umblat la rotiţele din cap în timp ce ea era trează. Şi ca să nu îi avarieze grav conexiunile neuronale era pusă să vorbească, i se dădeau teste etc. În timp ce doctorii eliminau o tumoră...

De ce am început aşa? Pentru că odată ce îţi intră o idee în cap - care la o analiză imediată pare corectă - e complicat să o scoţi de acolo. Deşi despre firul pânzei de păianjen se ştie că este de câteva ori mai rezistent decât cel de oţel... totuşi dacă înfigi mătura în el se frânge. Aşa se poate întâmpla şi cu anumite idei. Trebuiesc raportate la anumite condiţii. Dacă nu se întâmplă asta ele devin păreri greşite despre lucruri, apoi convingeri şi de aici e greu să le scoţi din scăfârlie.

Şi dacă sunt convingeri despre propria persoană este şi mai grav. Pentru că te fac să acţionezi greşit de fiecare dată. Nu doar pentru a nu-i dezamăgi pe cei din jur, ci mai ales pentru a nu părea tu în ochii tăi nedemn de ceea ce ai ajuns.

vineri, 11 aprilie 2014

Bă, iar ejnebun?!

După ce ieri am aflat că un doctor specialist în medicina muncii se crede la fel de inspirat precum House... am mai primit şi asta pe mail:

Nici n-am ştiut că în fapt Confucius a fost mai vizionar decât Nostradamus! Auzi ce termeni moderni folosea ăsta, bă, încă de pe vremea în care lumea avea dubii cu privire la natura sferică a planetei! Cică: "Alege un job care îţi place şi nu vei mai fi nevoit să munceşti o zi în toată viaţa ta!"... s-a gândit perfect la poporul român care fuge de muncă mai repede decât dracul de tămâie... Alege o sinecură şi nu vei mai fi nevoit să munceşti o zi în viaţa ta. Ca să nu mai vorbim de faptul că nu prea au logică vorbele lui Kong Qui: nici măcar la job-ul ăla pe care ţi l-ai ales n-o să munceşti? Filosoful ăsta încurajează lenea! Normal! Doar filosofii stau şi se gândesc, scot citate complicate şi cu efect la public şi... iau parale! Asta nu e muncă, nu?!

Eu propun ca următorul mail pe care-l primesc să conţină un citat din Isus în care să fiu înștiințat că "un job bine ales te ajută să te mântuieşte, un job prost ales e ca drumul pavat spre iad... cu intenţii bune". Nişte citate din Biblie bine scoase din context şi adaptate grav cu termeni actuali ar fi de efect pentru creştinii de pretutindeni! Doamne ajută, a zis un sfânt când s-a întors de la job! Vedeţi ce uşor este?

Şi lista celor trunchiaţi poate fi lărgită - putem porni de la Toma de Aquino până la Einstein, de la Thomas Alva Edison la Fred Flintstone! Şi Omul Păianjen s-ar putea să fi avut ceva de zis cu privire la acest subiect - pentru că în discuţiile mele de pe un anumit forum cineva îl tot citează cu seriozitate!

joi, 10 aprilie 2014

Isus s-a comemorat

Dacă nu v-am spus până acum, să ştiţi că eu sunt specialist în comunicare şi apărător al culturilor religioase de pretutindeni. Revenim la rubrica noastră foarte îndrăgită "din cutia poştală" întrucât suntem în preajma celei mai importante sărbători din an, iar sentimentul religios este în crescendo! Aşa vă parvin - prin intermediul cutiei poştale şi al curierilor pedeştri plătiţi cu 5 lei pe oră - astfel de invitaţii de nerefuzat:

şi pe interior:


Nici nu ştiam până ieri că Martorii lui Iehova în loc să sărbătorească - precum oamenii - Învierea, ei comemorează moartea lui Isus (sau Iisus pentru ăia care sunt talibani creştini)! Deci dacă am să mă găsesc în faţa lui Virgil Ianţu şi întrebarea pentru 1.000.000 de lei va fi: "Ce comemorează Martorii lui Iehova în ziua de Paşte/Paşti sau în apropierea zilei de Paşte? A. Naşterea lui Isus; B. Înălţarea Domnului; C. Moartea lui Isus; D. Învierea Domnului"; răspuns final: C. Moartea lui Isus... Că unele întrebări de la concurs sunt făcute în aşa fel încât, doar dacă nu ştii înţelesul cuvintelor, să nu poţi răspunde corect!

Am totuşi o nelămurire: de ce după apusul soarelui? Se pun cumva filme kinky la întrunire?!

Îmi amintesc că frate-miu mai mare primea prin tinereţe un fel de colete cu tot soiul de cărţi de buzunar având conţinut religios tot de la o ramură minoritară a creştinismului. Nu ştiu cum a ajuns să obţină un astfel de acces şi nici nu prea mă interesează, dar tot vreo întâlnire din asta cred că a fost la mijloc. Eu m-aş duce la întâlnire - că-s curios să văd dacă sunt discursuri din alea morale în care nu poţi (conform unei ziceri populare) să fii "şi cu pula-n cur şi cu sufletu-n rai/Rai" - dar mi-e lene şi îmi este teamă că-i dezamăgesc pe martori. Că eu pun întrebări din alea stupide: "Nu vă supăraţi, dar de ce cultul vostru e mai bun decât celelalte?! Pe ce vă bazaţi în afară de propria interpretare a Bibliei?"... Aşa cum m-a bufnit râsul la o conferinţă AGEAC, la care am participat prin 2010. Şi nu vreau să fiu dezamăgit de participanţi: vreun număr infim de femeie proaste şi bătrâne, care şi-au pierdut vreo rudă tânără şi mă întreabă pe mine dacă e corect ce spune nenea ăla că răposatul ispăşeşte vreun păcat al lui din viaţa anterioară sau al familiei sau eu mai ştiu ce test a pus la cale D-zeu ca să se mai amuze şi el că-i plictiseală mare în eternitate. Sau poate vreun hipster influenţat de gagică-sa...

miercuri, 9 aprilie 2014

După cochilii de melci

Când eram mic, frate-miu mai mare a venit într-o zi şi mi-a pus la ureche o carcasă imensă - nu mai văzusem aşa ceva până atunci - de melc pe care o adusese de la mare. Era acel tip de cochilie dură - ca piatra - pe care oamenii o păstrau pe vremuri (atunci când nu aveau o plasmă în camera cu restanţă la chirie) ca bibelou.

- Auzi?
- Ce?
- Mare...

PLM! Am dat afirmativ din cap; dar - sincer să fiu - semnul ar fi trebuit să fie interpretat după paradigma vecinilor bulgari! Era totuşi mai mare decât mine aşa că nu-l puteam contrazice. Hăuitul ăla (care aducea mult cu strigătul robinetului când voia să se pişe şi nu avea nimic pe ţeavă) fără nicio semnificaţie era vocea mării. Bine că nu era Vocea Rusiei! Auzisem şi eu prin filme cum se sparg valurile de ţărm şi eram absolut convins că în cochilie nu se ascunde nicio picătură de apă zgomotoasă, dar, PLM, ce puteam face?!

Abia mai târziu am aflat că sunetul pe care îl percepem când aşezăm în dreptul urechii carcasa de melc marin... e un sunet care se găseşte în capul nostru. Aşezaţi vă rog mâna strânsă într-un fel de semipumn - care să semene cât-cât cu o cochilie - în dreptul urechii şi o să vedeţi că e acelaşi "hauit"! Poate că am eu vreun cooler defect prin cap de nu aud marea.

Căci v-am mai spus: nu e singura dezamăgire din copilărie. Au mai fost cea cu privire la deschiderea cerurilor de anul nou... sau aia cu zânele florilor. Şi, probabil, încă vreo altă duzină de dezamăgiri copilăreşti despre care am să scriu sau nu altă dată.

P.S. Probabil că dacă îţi imaginezi marea şi percepi cu mintea sunetul ăla... specific, atunci obiectele neînsufleţite te pot duce cu gândul acolo... iar tu chiar să auzi marea în carcasa melcului mort! Altfel, nicio şansă.

marți, 8 aprilie 2014

Un autobuz numit speranţă

Să fi fost prin martie 2013... Pe la ora 15:20, poate. Mă deplasam cu treabă cu ajutorul autobuzului. La una din staţii controlul. Un nene nu s-a prins la timp că femeile or să scoată ecusonul nefast şi or să ne verifice "biletele sau abonamentele". Uşa din mijloc închisă - alea urcă în ultima clipă prin faţă! Belea! Omul avea cam vreo 40 de ani, din evaluarea mea nici ultimul, nici primul cetăţean al urbei. Un ilustru necunoscut.

Nu avea bilet. Normal. Ăştia vor şi bani pentru că te plimbă prin oraş?! Oricum nu vin la timp în staţie. Futu-le muma-n cur de hoţi! Ce face ipochimenul? Bă, deschide uşa cu ajutorul cheii de urgenţă - nici nu ştiam că prostia aia din stânga uşii e cheia de urgenţă - şi vrea să fugă! Coboară din autobuz aproape din mers. Controloarele după el... se agaţă de geaca lui de parcă asta ar fi menirea vieţii lor. Omul scapă cu neplata amenzii, dar trebuie să-şi procure alt echipament sau să şi-l cârpească! Şi dus a fost.

M-am uitat apoi la acel tip de autobuz şi am văzut că dispăruseră cheia pentru cazuri de urgenţă. Adică, partea de care puteai apuca să învârţi ca să deschizi uşa! Acolo nu a mai rămas decât un filet de şurub. În plus, ciocănelul pentru spart geamul dacă se întâmplă vreun accident nu mai este de mult în autobuz! Nu ştiu dacă a fost manglit sau au decis cei de la Braicar că e mai sigur fără. Că vorba aia... nu se ştie niciodată când pune vreun nebun mâna pe el şi face ordine şi disciplină în maşină!
Dacă se întâmplă vreo nenorocire... asta este. Tu chiar vrei să ai şanse să scapi?! Vrei să evadezi? Ce se întâmplă cu voi cetaţeni?! Nu vă e bine în autobuz?! Atunci de ce v-aţi urcat?! Mersul pe jos este foarte sănătos! Dacă nu dă maşina peste tine, bineînţeles!

De vreo câteva luni au adus maşini din alea care te anunţă staţia. Cum am văzut eu prin 2006 când am fost prima dată în Bucureşti. "Urmează staţia Fabrica de covoare". Dar m-am postat într-o zi în scaunul din apropierea şoferului. Şi dânsul, plângându-se unui cunoscut, spunea faptul că e nevoie să facă el toată treaba. Nu au mai cumpărat şi un GPS care să ajute vocea aia feminină - destul de enervantă - să poată distinge drumul. Vreo câteva săptămâni şoferii s-au ţinut de anunţuri. Apoi, au început să o lase mai moale: ba anunţau prea târziu staţia, ba o făceau după ce pleca autobuzul... iar ultima dată când am călătorit eu în astfel de maşini nu am mai fost bătut la cap de către doamna robot!

Păi, dacă eşti din alt oraş şi vii în vizită la noi... şi cunoşti doar staţia în care trebuie să cobori... tot cu întrebatul în autobuz rezolvi situaţia. Iar dacă ai un handicap vizual... şi vocea te-ar fi ajutat să nu mai numeri în gând staţiile... atunci află că nu te poţi baza decât pe  faptul că ştii să numeri corect. Altfel, neatenţia te poate ajuta să te rătăceşti în oraş.

Ca să nu mai vorbim despre faptul că nu există vreo rampă pentru cei cu handicap locomotor. Am asistat la o scenă în care un om în căruţ şi-a nenorocit o roată încercând să urce în autobuz. Degeaba se agita el după... că paguba fuseseră făcută. Şi reparaţiile tot pe cheltuiala proprie picau.

luni, 7 aprilie 2014

Vaccinul şi cânepa

Acum câteva zile la ştiri apărea următoarea informaţie: părinţii nu-şi mai lasă copiii vaccinaţi pentru că se tem de efectele adverse. Numai că a crescut numărul de prunci care au căpătat anumite boli ce puteau fi eliminate prin injecţia asta "malefică"...

Băi, fraţilor, pe vremea mea (anii '90) eram luat cam cu japca şi dus la vaccinat! Nici nu cred că o anunţau pe mama dinainte. Cel puţin mama nu mi-a spus niciodată de cu vreo seară înainte: Auzi, vezi că mâine e ziua cu vaccinul... Să te porţi frumos! Nu! Pur şi simplu aflam la penultima/antepenultima oră că vom sări peste educaţia fizică întrucât ne injectăm... Sau „mai rămâneţi voi după ultima oră la sala de sport” încă vreun sfert de ceas ca să ne înţepe o asistentă (vă rog, nu vă gândiţi la vreo asistentă TV)... Ştiu că am făcut cel puţin trei vaccinuri: braţ, atebraţ şi coapsă.

Iar în locul cu pricina, reacţiile copiilor erau cam astea: unii - cei mai slabi de înger - începeau să bocească; alţii râdeau de toată lumea... iar ăia care aşteptau să se termine toată chestia ca să plece acasă erau terorizaţi de către terorişti - inşii ăia care îţi spuneau: "Uită-te la faţa lui... s-a căcat pe el! Nu-i aşa că ţi-e frică?" bla-bla-bla! Te făceau să te simţi prost chiar dacă nu aveai vreo teamă particulară faţă de ace. Începeai să te gândeşti că ar putea să meargă ceva prost... ăştia îşi ascundeau teama terorizând pe alţii! Şi erau profesionişti!

duminică, 6 aprilie 2014

Îndemânatic şi inteligent

Cel puţin aşa a fost Ding Junhui în prima parte a meciului cu Neil Robertson în finala China Open 2014. Cu toate că a primit practic cadou un frame - când australianul i-a lăsat bila neagră pe buza buzunarului - a fost cel care a avut break-uri mai consistente şi lovituri mai sigure! S-a încheiat 7-2 prima sesiune şi puţine lucruri mai erau de aşteptat.

Publicul, bănuiesc, că se aştepta la o finală foarte strânsă. După ce ambii au învins clar în semifinale... nu văd de ce acest lucru nu s-ar fi întâmplat. Însă, Ding a pornit bine şi timp de două frame-uri nu i-a lăsat nicio şansă lui Neil. Încet-încet a intrat şi Robertson în meci, dar nu a fost prea eficient. S-a certat şi cu buzunarul de mijloc din partea stângă, dar fără folos. Acesta l-a trădat şi în sesiunea a doua!

După pauză drept să vă spun Ding mi s-a părut puţin cam prea sigur de victorie! A început să atace orice combinaţie fantezistă care era măcar puţin îndreptată către un buzunar. Plus alte câteva lovituri pe care le-a greşit... Dar s-a descurcat până la urmă bine şi şi-a dus misiunea la capăt. A făcut un 3-3 pentru sesiunea decisivă... şi a dus scorul general la 10-5.

Are cinci turnee adjudecate sezonul acesta şi vine Campionatul Mondial. Din păcate pentru el... îl are şi pe Ronnie pe cap la acest turneu important! Şi dacă nu au greşit comentatorii români de snooker (Daniel Bontea şi Marius Ancuţa) Ding s-ar afla chiar pe partea de tablou a lui O'Sullivan... şi se pot întâlni în semifinale...

P.S. Am scris acum câteva zile că Ding seamănă cu Buddha. Astăzi mi s-a părut că are faţa unui motan. Motanul încălţat... şi a căpătat şi o oarecare şiretenie. Când, după un snooker, Robertson a ratat... ca să-l scoată din ritm a venit la masă şi s-a prefăcut că-l interesează poziţia bilei albe - care se găsea pe manta stângă în apropierea buzunarului galben. Bravo lui... deşi pare aşa inofensiv te execută cu sânge rece. Ucigaşul cu faţă de copil motan...

sâmbătă, 5 aprilie 2014

Bagi un joc, da' stai în faţa display-ului

Aveam 18 când mama mi-a cumpărat computer. Pe vremea aia netul acasă era o chestie de lux... Aşa că după instalarare Windows XP m-am apucat să joc FreeCell, Solitaire sau Spider Solitaire. Pentru că alte lucruri nu existau. Ca să mă ajute cu programarea îmi trebuia un compilator G++ sau măcar cel de la Borland C++.
Părea ceva inofensiv. Până la urmă ce rău poate să-ţi facă un joc în care trebuie să aşezi nişte cărţi într-o anumită ordine... fiind la final recompensat cu nişte efecte drăguţe... care te pot încânta doar dacă mai ai suflet de copil?! Dar eu nu aveam suflet de copil!

Jocurile sunt construite astfel încât să aibă o dificultate din ce în ce mai ridicată, gradul de complexitate crescând odată ce rezolvi cât mai multe scheme. Practic "încă cinci minute, mamă" devenea de fapt o oră, iar ora se transforma în noapte pierdută... Şcoala devenise doar o corvoadă. Mă întorceam acasă cu atâta elan şi haleam în faţa ecranului doar ca să aşez cărţi în ordine. Iar fereastra perfidă de la finalul fiecărei reuşite - după care fericirea îţi inundă venele - intenţionat lasă bifat din oficiu opţiunea "Yes" ca inconştinet să o alegi. Şi cum ai putea să refuzi o nouă variantă de Free Cell?! Cum, oameni buni?!!! Cum?! Şi aşa mai rezolvi una şi încă una şi aşa mai departe...

Visam astfel de jocuri. Nu credeam că am o problemă! Nici măcar atunci când intrând la facultate - într-un oraş vecin - şi fiind nevoit să fac naveta dimineaţa cu trenul... i-am spus mamei că nu mă mai duc la facultate dacă nu-mi cumpără un laptop cu Windows XP. Motivul pe care l-am oferit era că trebuie să mă ajute la facultate (automatică şi calculatoare). Dar, de fapt, situaţia era mult mai gravă: voiam să mă joc în ora petrecută în tren FreeCell! Devenisem dependent!

Puteam să fiu campion olimpic la această disciplină. Dar ea nu există... Nu puteam să recunosc că am o problemă! Adică, nu făceam rău nimănui. Stăteam 20 de ore pe zi în faţa computerului rezolvând un fel de puzzle pentru copiii de grădiniţă! Ce e mai inofensiv decât atât?! Când am fost obligat să mă las... au început să-mi tremure mâinile, să mă doară oasele... să mă doară capul! Să nu am stare... să bâţâi din picior ca un om cu parkinson la picior... să vreau să ajung în faţa unui display doar ca să joc Solitaire. Aşa cum spune şi numele Spider Solitaire... jocurile acestea mă prinseseră în plasa lor - ca un păianjen o muscă - şi îmi devorau sufletul. Viaţa mea nu mai avea niciun sens fără ele.

Dar într-o zi... am ajuns într-un grup de terapie al dependenţilor de jocuri cu cărţi... Am ajuns acolo obligat! Dar a fost bine! Astăzi nu mă mai joc decât 10 ore pe zi... şi peste 10 ani preconizam că nu mă voi mai juca deloc... A fost de ajutor bocitul şi îmbrăţişatul cu semeni de-ai mei. După ce ne ascultam unul altuia tânguirile penibile...

Dacă aveţi aceeaşi problemă... Nu ezitaţi să căutaţi pe internet grupul nostru de oameni cu probleme cu jocurile de cărţi... Rezultate garantate şi o metodă de autosugestionare modernă! Eşti practic alt om de la astfel de întâlniri... După trei şedinţe începi să vezi că şi Counter Strike poate fi foarte interesant. Ca să nu mai vorbim de Super Mario!

Succes în drumul vostru spre lumină!

vineri, 4 aprilie 2014

Comment-ul meu de glorie

Era să încep un text supărat în care să mă iau de cretinauţi - mai ales de ăia care comentează pe youtube la piesa Pa-Rap a lui Cabron - "că ce te-ai bă de Cedrea sau DOC sau Spike, tu eşti un căcat cu ochi şi ăia o să ajungă în cărţile de istorie iar tu la gunoi" bla-bla-bla-bla.... etc. Dar mă ştiţi pacifist şi o să vă zic doar atât: mi se pare de porc să folosiţi cuvântul "comment", cu pluralul "comment-uri", atâta vreme cât puteţi să spuneţi mesajelor primite pe Facebook, twitter sau blog... mai simplu: texte sau mesaje... că doar comentarii se fac numai la ora de limba şi literatura română.

Mai sunt şi alte lucruri de porc pe internetul din România, dar ăsta le întrece pe toate pe ziua de azi. Mai de mult era de prost gust să te fotografiezi singur în oglindă... astăzi faci un "selfie"! Dă-vă-n căcat de cocalari şi piţipoance făcători şi făcătoare de bot ălora care manipulează gândirea turmelor.

joi, 3 aprilie 2014

Frica trece, frunzele rămân sau viceversa!

Pentru că sau întrucât - cum vreţi s-o luaţi - sunt (oarecum) prof sau măcar pot să mă prefac că sunt (având calificarea necesară) am să propun un exerciţiu pentru elevii de toate vârstele. Şi anume: Continuaţi textul care urmează cât vă ţine imaginaţia!

Aprilie 2012. Într-o dimineaţă senină! Deci să ne înţelegem: nu era nici vreo noapte întunecată sau furtunoasă - în care ploua cu dezgust (mocăneşte) precum toamna sau cu răutate - ca pentru inundaţie - nea Ilie îşi ţinea biciul acasă, iar lupii de la grădina zoologică din apropiere erau sătui şi nu aduceau nicio odă lunii. Terminaţi în pula mea cu aceste clişee! Din când în când mai apărea încă ştirea despre calendarul maiaş, dar sfârşitul lumii era luat în batjocură de către creierul meu... Masoneria pescuia la copcă la Polul Nord, iar echipa lui Scooby-Doo luase concediu. Nu se inventaseră nici perucile pubiene şi niciun avion nu dispăruseră ca măgarul în oceanul planetar.
Era cea mai banală şi mai neinteresantă dintre dimineţi! Iar eu eram în ea. Asta a sunat cam pornografic... dar să trecem peste. Era o dimineaţă însorită! În apropierea orei 11:00 AM. Stăteam în faţa display-ului traumatizând tastatura şi mouse-ului. Când dintr-o dată - încercând să-mi odihnesc ochii aşa cum scrie la cartea de bune maniere computeristice - am ridicat privirea şi am aruncat-o pe fereastra din faţa mea. Vizavi, la vecinul şi unchiul meu, viţa de vie căpătase un aspect verde crud din cauza frunzelor proaspete de primăvară... A fost de parcă le-aş fi văzut pentru prima dată. Şi nu... nu a fost dragoste la prima vedere. A fost groază la prima vedere!
Trupul mi s-a zdruncinat involuntar ca şi cum Sf. Ilie din primul paragraf ar fi pus biciul pe mine...

miercuri, 2 aprilie 2014

Viaţa lu' Adela

Am vizionat şi eu acum câteva zile filmul La vie d'Adèle. Ştiu, ştiu... filmul e vechi, voi deja l-aţi văzut de acum un veac; îl aveam de ceva vreme descărcat pe computer, dar nu m-am încumetat să mă uit. Nu asta e important.

Aţi observat că au început să se producă filme de câte trei ore?! Şi The Wolf of Wall Street tot de trei ore este! Şi cu toate astea în film n-au încăput decât primele două capitole ale vieţii Adelei... Tabloul a avut rama cam strimtă. N-avem nicio clipă din copilăria fericită a fetei. Ăla era capitolul 0, ai? Şi ce au zis producătorii? Ne pierdem vremea cu un zero?!.... sau băgăm nişte scene lesby semi-porn pe parcurs?! Răspunsul la întrebare a fost în unanimitate favorabil ultimei opţiuni! Nu că eu aş fi votat altfel!

Prin urmare naşterea, copilăria... şi anii declinului au fost excluşi. Şi totuşi titlul a rămas La vie d'Adèle... cu sau fără extensia legată de primele două capitole... De ce, de ce, de ce? Şi mi-a picat fisa: în liceu ţiu minte că am citit Enigma Otiliei a lui George Călinescu. Finalul cărţii ni-l prezintă pe Felix (nu e motanul din desene animate - deşi la şcoală mereu auzind de el adăugam cu voce tare... la Felix... motanul şi nu e nici măcar Voiculescu!) dezamăgit cumva de iubirea lui din tinereţe, Otilia. Cică femeiele trăiesc cu adevărat doar în anii lor de frumuseţe... aşa era de părere inculpata Otilia! Nu săriţi pe mine acum pentru această opinie!

Or, am văzut că în cazul bărbaţilor treaba stă cu totul altfel: Iri şi Ilie Năstase sunt indivizi care dovedesc că masculii speciei homo sapiens sapiens trăiesc până la adânci bătrâneţi... până când vine somnul dulce al unui infarct sau măcar al unui atac cerebral. Doamne fereşte! N-am spus-o cu răutate... doar ca o constatare. Că şi Iliescu a zis că iese din politică tot cu picioarele înainte! Nu că Băsescu ar avea alte planuri!

marți, 1 aprilie 2014

Obiecte şi nu cerceta

Nu-s, bre, decât nişte lucruri (tablouri, stânci zidite, iarbă sau pietre pavate)... dacă nu există dragoste sau măcar prietenie la mijloc (chiar: de ce la mijloc? nu poa' să fie în stânga sau în dreapta? Nu, bă! Că la mijloc e liantul! Dacă e doar de-o parte sau de cealaltă... e ca în poeziile cu junele sau juna nebăgat/ă în seamă). Dacă e contrariul s-ar putea să te simţi chiar în plus în mulţimea venită la vernisaj.

P.S. Nu e păcăleală de 1 aprilie!