Universul a fost împânzit de o specie de microorganisme starofage (care halesc stelele). Dacă soarele moare, viața de pe Terra este pusă în pericol. Ca atare, specia de pe Pământ înzestrată cu tehnologia necesară și cu diviziunea muncii împărțită între cei care fac și cei care gândesc caută soluții la această problemă care-i amenință existența.
Ideea nu e ieșită din comun, apocalipse apar de la Epopeea lui Ghilgameș până la Biblie, de la Atlantida până la știrile legate de pericolul nuclear... Nici măcar faptul că viața pune în pericol altă viață nu reprezintă o noutate. Am trecut cu toții printr-o stare de anxietate mare din pricina pandemiei de coronavirus...
Până la urmă nici eroul fără voie nu e ceva care să rupă toate tiparele de până acum. Cam exagerată pretenția că, la bază, insul avea potențial, ba chiar era genial, dar se putea rata într-o carieră mediocră. Iar evenimentele excepționale l-au împins să se comporte excepțional. Dar, hei, nu putem să plămădim eroi din oameni absolut mediocri pentru zborul intergalactic.
Experiența și lecturile te pot face să vezi deja care este schema pe care s-a construit o poveste. Asta nu echivalează cu ideea că scenariul este unul prost. Totul depinde de cum se face dozajul elementelor, cât de natural sunt integrate evenimentele undele cu altele. Și dacă lumea nouă și situația catastrofală a fost creată pentru a demonstra o idee.
În condiții exteme, umanitatea are nevoie de minți sclipitoare! Și, de asemenea, de minți empatice. Nici liderii care-și asumă de-adevăratelea deciziile grele pe care trebuie să le ia nu ar fi de lepădat. Fără cineva care să aibă viziune, să înțeleagă și să evalueze inteligent o situație, să taie în carne vie atunci când necesitatea o cere omenirea nu ar fi făcut progresele de astăzi.
A fost totuși frustrant când, lăsată la voia sorții cosmosului, tehnologia s-a descurcat bine în a ține nava spațială pe cursul misiunii ei (evitând toate pericolele spațiului îndepărtat), dar nu a putut să îi țină în viață pe unii dintre membrii echipajului... Înțeleg motivația tehnico-emoționantă din spatele alegerii, dar sunt nemulțumit. Racheta, având un combustibil foarte instabil, putea să se prăpădească de multe ori înfruntând vicisitudinile universului. Încă nu deținem o tehnologie atât de bună, care să ne dea speranțe că o călătorie de câțiva ani prin cosmos e complet lipsită de griji.
Uneori ghinionul și norocul joacă feste lumii, dar, iarăși, parcă Dr. Ryland Grace (un nume predestinat - deci încă un clișeu la lista de tipare refolosite - discurs repetat) a avut mult prea mult noroc, iar camarazii lui (cei pe care îi antrena pentru misiune) și chiar cei cu care a plecat în misiune au fost prea ghinioniști!
În schimb, mi-a fost clar că fără empatie un contact cu o civilizație construită pe alte principii chimico-biologice ar fi un eșec. Soluțiile comunicaționale au fost bine alese. Deși prea puțin explicate! Cum arați că ești prietenos și dai câteva indicații despre tine (de unde ești, cine ești... etc.)? Cu mici cadouri puzzle. Totuși, "eridienii", deținând niște principii chimice despre care pământenii nu prea aveau habar, au putut să construiască o navă spațială eficientă, dar nu prea au contribuit cu nimic la cercetarea în sine... nu tu aparatele lor de măsură, nu tu idei legate de ecolocație ca mod de a simți și de a construi în acest sens. Ne lipsește - ca specie - puterea de a imagina viața din perspectiva unui liliac, de exemplu. Ce fel de tehnologie ar dezvolta o astfel de entitate? Nu știm... Am să caut până la urmă cartea lui Andy Weir (care a scris și "Marțianul") să văd dacă acolo sunt mai multe detalii. Fiindcă autorul ne minte și în cartea menționată, cum ne minte literar vorbind și în Project Hail Mary. Adică, soluțiile lui se bazează oarecum pe idei din știință, dar sunt un pic cam curajoase ca să funcționeze în lumea crudă de afară. Literatura/arta science-fiction se bazează fără dubii pe lipsa de vigilență sau îngăduința a unui cititor sau privitor prea bine informat!
Recent, am luat contact cu informațiile despre un experiment făcut pe șoareci. Se pun trei șoareci într-un vas cu apă de unde nu pot scăpa... lăsați așa de capul lor, în scurt timp, se îneacă! Dar, dacă, după câteva minute, sunt scoși din apă, apoi introduși la loc, ei o să înoate mai multă vreme! Și vor refuza să abandoneze lupta pentru viață. De ce? Fiindcă s-a introdus în experiment variabila numită speranță! Asta a făcut și Andy Weir în cartea pe care s-a bazat filmul... El injectează lumea cu speranță. În ciuda faptului că toate par potrivnice, omenirea trebuie să nu abandoneze lupta pentru supraviețuire, chiar dacă șansele sunt minime.
Având rău de mișcare - leagănele îmi provocau greață în copilărie - la primele zgâlțâiri de scaun în cinema mă întrebam cât timp o să dureze până când o să dau la rațe. Și o să mă fac de râs în sala mai mult goală. Dar... după o vreme, am înțeles că nici zguduirile nu sunt atât fără sens și constante ca la leagăn și nici filmul nu e atât de plictisitor. Umorul drăguțel a ajutat și el, chiar dacă pe alocuri era clișeic. Nu pot să spun că "te bagă" mai adânc în film, dar efectele astea în 4DX pentru un SF îți oferă o experiență care merită trăită! Ai și tu parte de niște adrenalină suplimentară când personajul atârnă cu capul în jos sau abia stă prins de o navă spațială în derivă. Și pleci din sala de cinema cu o amintire plăcută.
