Suburbii (2)

„Voi arde, dar aceasta nu este altceva decât un simplu fapt divers. Vom continua să discutăm în eternitate.” (Miguel Servet)

Povestea de faţă este una imaginară. Orice asemănare cu situaţii din istoria mai depărată sau mai apropiată a lumii este doar întâmplătoare. Cotidianul nici nu poate fi pus în discuţie! Era o vreme înnourată afară, vremea celor 1000 de ani de întuneric. Ne aflăm chiar în mijlocul acestei perioade: atunci când inchiziţia îşi făcea de cap pe tărâmul vrăjitoarelor şi a vrăjitoriei. O să-i spunem convenţional John personajului principal al acestei poveşti. Deşi el poate se numea altfel... Poate chiar Marcus Antonius sau eu mai ştiu cum. Pentru noi, el tot John rămâne. După vizita sa de la palat în calitate de sol rămase fascinat de frumuseţea grădinilor imperiale. Lăsase un mesaj nu prea important Majestăţii Sale de la un reprezentant din teritoriu... un guvernator mărunt şi umil care-i cerea regelui nişte favoruri neînsemnate. Trimisul lăsase scrisoarea şi, în aşteptarea răspunsului, i se indică să admire priveliştea din grădină. Plimbarea prin acea zonă îi lăsă o impresie foarte puternică. Măreţia imperiului se arăta şi prin această grădină bine îngrijită şi foarte colorată.

John era cât pe ce să-i sară unui din cei de la palat la gât pentru o remarcă răutăcioasă la adresa lui: „Şi chiar Majestatea Sa i-a dat voie să se plimbe pe aici! Un provoncial...” Era probabil pentru faptul că el era cu capul în nori... şi nu ştia să admire la adevăratul lui potenţial aceast minunat peisaj. Şi mai era şi faptul că nu era îmbrăcat ca ceilalţi (bascheţi şi cămaşă marinărească). Era clar că nu e din partea locului. Şi atunci privirea lui s-a înnegurat deodată, iar inima a început să-i plângă cu lacrimi de sânge. Dar a lăsat privirea jos şi s-a simţit ruşinat. Şi-ar fi dorit să aibă o putere mare şi să-i facă rău aceluia care a vorbit doar gândidu-se la ceva groaznic. Însă căzu în genunchi în interior şi admise ideea că e laş. A încercat să nu se mai gândească la acel amănunt... dar el a revenit şi după ce s-a întors la casa sa din districtul de sud-est. John regretă că nu l-a lovit fără reţinere pe cel care a vorbit... aşa aiurit cum era, era om... şi poate mult mai inteligent decât ar fi crezut individul. Numai că ştia că e slab şi că nu a fost instruit să se lupte cu sabia. De aceea nici nu purta aşa ceva la el. Iar celălalt cu siguranţă că avea măcar un pumnal! Locul era într-adevăr frumos, dar John nu înţelegea de ce atâta invidie la un om... pentru un lucru atât de mărunt de vreme ce şi celălalt se bucura ca şi el de privilegiul plimbării cu pricina.

Acasă fu pus în faţa unui eveniment mai puţin aşteptat prin acele ţinuturi. Un individ din acel district i-a ieşit în cale în pădure, pe drumul de întoarcere şi i-a spus că a văzut ielele. Că luaseră înfăţişarea unor fete pe care le ştia... şi că a dansat cu ele! I-a arătat şi locul. John a raportat totul Majestăţii Sale, iar regele a chemat anchetatorii. Au fost interogate acele fete... şi au zis că individul de fapt e vrăjitor şi că a făcut legământ cu Satana, că vine noaptea la ele să le hărţuiască. Căci se dovediseră că în noaptea aceea fetele chiar fuseseră plecate de acasă. La rândul său individul acela recunoscu şi el că a făcut legătură cu Antichristul, dar la îndemnul unei femei bătrâne din partea locului. Cea mai ciudată făptură de acolo, o victimă perfectă. Însă văzând că ideea merge şi că ăia care vor să se întoarcă la D-zeu nu trebui decât să dea în gât pe cineva... fetele respective s-au mai răzbunat pe nişte oameni pe care nu-i plăceau. Şi John... fu nevoit să vadă cum erau arşi pe rug indivizi absolut nevinovaţi pentru hatârul... unor fete care au dansat goale în pădure la foc. A privit totuşi rece rugul, deşi ştia că nu e bine! Îl durea din nou inima pentru că e laş.

Dar acest măcel nu se încheie atunci. Şi John – dregătorul guvernatorului – era invidiat. El era mult prea tăcut, prea singuratic, prea la locul său ca să nu aibă o taină... şi diavolul pe care-l ascundea în suflet... era marea lui taină! Una din fete mai în glumă, mai în serios... s-a dus într-o zi la inchizitorul care nu părăsise districtul, pentru că simţea că încă nu a plecat îngerul trufaş de acolo, şi i-a mărturisit că şi sufletul lui John vine noaptea şi-i propune pactul necurat... şi o hărţuieşte. Tatăl acelei fete spera să-i păteze numele dregătorului. Să vină şi el să mărturisească strâmb ca să nu moară! Şi să dea vina ori pe cerşetor, ori pe vreo bătrână senilă... victimele perfecte. Dar nu ştiau că un John care se simte încolţit... va reacţiona violent. Nemaiputând să îndure se ridică atunci în faţa inchizitorului şi-i spuse că e imbecil dacă poate să creadă mărturiile unor oameni de nimic... care nu vor decât să-i ponegrească imaginea. Şi-l scuipă după ce faţă bisericească lovi cu palma. Toate argumentele logice pe care John a încercat apoi să le aducă au fost inutile. El a fost condamnat irevocabil la ardere pe rug... Atunci i-a strigat în gura mare judecătorului: „Dacă D-zeu permite o asemenea mârşăvie, el nu există! D-zeu e mor!” Şi a repetat ultima propoziţie din mijlocul focului până i-au ars plămânii... privit de mulţime şi în faţa propriului suflet care îşi privea corpul cum se zbate şi strigă încă în zadar. Sufletul translucid, cu privirea pierdută, ca o fantomă ieşise şi se uita dezamăgit la acest spectacol în mulţimea aceea care se adunase ca la cinema. Acolo moare un om ar fi vrut să strige... degeaba.

Acesta a fost visul unei nopţi friguroase... noapte prin care a trecut personajul nostru din Suburbii (1).

Revista Ideea nr 8 by on Scribd

joc şi fumez...

Nu! nu e vorba de iarbă şi nici de etnobotanice, nu e vorba de poker, ci de joc de glezne şi de cafea... M-am uitat azi la gsptv... şi am rămas pentru că se vorbea despre Lăcătuş. Şi ce fel era el ca fotbalist. Nu mai amintesc cine era în studio... nu e important. Vreau doar să spun că legende nu de la palat, ci de la Steaua spuneau în felul următor: "Păi, eu veneam la antrenament mai devreme, mă înclăzeam, pe când Marius era pe undeva pe hol şi fuma o ţigară, bea o cafea... dar când intra pe teren primul lucru îl ataca ceva mai dur pe fundaşul stânga... să-i prindă frica."

Acum mă gândesc ce o fi în capul lui Bogdan Stancu. Adică, "Nea Marius" (i-am auzit pe jucători că aşa-i spun, păcat că nu s-au auzit cum sună ei pe ei vreau să zic... adică Marius Lăcătuş să fie... Nea Marius... mai mare râsul, dar în fine. Lui Mourihno cum o să-i spună, "Nea José"?), cum spuneam adică Nea Marius cât a fost el la Steaua a fumat pe holuri şi a băut cafele înainte de meci (şi totuşi a câştigat Liga Campionilor)... iar nouă acum ne spune să alergăm? Haide, bre! Alergăm... da, alergă! Bine, alergăm! Dar până la automatul de cafea de la stadion şi până la magazinul cu ţigări. Cine ajunge ultimul e un ou clocit spart! Nu vă râdeţi (ştiu! eh, nu râdeţi!?)! Voi aţi fost măcar o dată prin preajma unui ou clocit spart?... Sau mai bine îl punem pe Bănel... că el vine repede. Şi încingem o miuţă cu nişte ţigări... O frumuseţe de joc.

Vă spun că eu când mergeam la fotbal cu cei de pe aici... eram dezamăgit că atunci când se terminau ţigările nu mai aveau chef băieţii de fotbal. Oricum jumătate din timp îl petreceau pe bară scoţând fum pe gură... dar mai jucau şi câte ceva ca să dea măcar impresia acasă că au alergat. Eu recunosc că nu am înţeles asta cu fumatul... dar asta nu contează.

Dacă vor să-l ajute pe Lăcătuş să fie antrenor... mai bine nu ar spune lucruri din acestea delicate despre cariera de jucător... pentru că aţi văzut cât de greu s-au mişcat steliştii în ultimul meci din grupele Europa League... dacă se mai apucă să fumeze... atunci cred că la finalul primei părţi a jocului vor fi extenuaţi. 45 de minute de chin... că doar nu joacă mereu cu Gloria Bistriţa. Să-i vedem atunci!

Anonim

Nu! Nu pot!!! Nu pot! M-am uitat pe mai multe bloguri... şi pe cele mai căutate se cultivă cearta ca floarea soarelui... din ea se extrage frumos uleuil încins al războiului cu vorbe. Eu nu sunt aşa. Eu mă plictisesc repede de orice conflict. Mă plictisesc repede să dau explicaţii când simt că vorbesc cu surzii şi... când tot eu sunt cel surd. Şi pe oriunde am fost m-am certat cu lumea. Nu contează! Am încercat să fac nişte cereri pentru schimb de link-uri... dar mi se pare inutil. Nu mi-am făcut blogul ăsta ca să mă exprim, ci într-un fel să mă susţin. E doar un fel de a fi al meu... nu e ceva profesionist. Mai strig şi eu câteodată câte ceva la rădăcina unui copac pe vârf de minte, după care astup... de cele mai multe ori mi-e ruşine să mă iau în gură cu toţi inteligenţii de pe planetă. Eu nu sunt aşa. Eu prefer să tac şi să fac lucruri mărunte care-mi plac.. Prefer să visez şi să sper că într-un final totul va fi bine. Atunci când te simţi singur scriind îi scoţi la iveală pe toţi cei care sunt în tine. Te contrazici pe tine, dar măcar are cine să te contrazică în cunoştinţă de cauză! De asta am să continui să scriu. Dar am să renunţ la a căuta susţinere. Nu pot să adun lume aici... pentru că nici nu-mi doresc asta. Dacă lumea vine cum vin graurii la vie... aunci bine. Am găsit nişte texte interesante pe net căutând cu totul altceva... dacă nu... asta este! Nu mai caut pe nimeni. E o decizie pe care trebuia să o fi luat-o de mult.

Suburbii (1)

Povestea care urmează nu are nicio legătură cu realitatea, este una pur fictivă. Orice asemănare cu situaţii sau evenimente cotidiene este întâmplătoare! Un om s-a rătăcit într-o pădure. De două ori. Prima dată când a încercat să găsească drumul de întoarcere la tribul său, după ce a plecat la vânătoare de unul singur. A doua oară s-a întâmplat să creadă că dacă se adânceşte mai mult în locuri pe care ceilalţi nu le ştiu... va fi un erou, va găsi hrană mai bună, animale de vânat mai interesante. Cu alte cuvinte se credea misionar. Întâia oară a fost găsit de către o echipă de cercetaşi ai tribului, echipă trimisă de căpetenia care nu-şi permitea să piardă pe nimeni... mai ales că era tânăr şi nu fusese de prea multe ori la vânătoare. În plus, părea capabil. Nu cel mai capabil... dar la antrenamente se descurca destul de bine. Şi ţinea la el. L-au găsit la rădăcina unui copac, ghemuit, cu palmele acoperindu-şi ochii înlăcrimaţi. L-au adus acasă şi i-au ridicat moralul: scăpase teafăr după o săptămână în care renunţase chiar în a doua zi de rătăcire să mai spere la ceva. Nu mâncase nimic de atunci... şi-şi pierduse şi armele de vânătoare o dată cu capul. A fost o minune că nu a trecut prin zonă niciun animal sălbatic să-l sfâşie. Căpetenia crezu că ăsta chiar e un semn de la zei. Nu se ştie de ce, dar în triburi hazardul nu joacă niciodată niciun rol. Totul se întâmplă cu un rost. Şi zeii doriseră ca tânărul nostru să trăiască.

În cazul celei de-a doua rătăciri situaţia a fost mult mai complicată. Personajul nostru a plecat fără să spună nimănui mare lucru, a zis că se duce la vânătoare... nu şi ce fel de vânătoare. Nu că vrea să facă o cercetare dincolo de graniţa a ceea ce se ştie. A ceea ce ştie tribul. Nimeni nu-şi pusese vreodată problema ce se ascunde în spatele acelui „dincolo”. Nici tânărul nostru n-o făcuse la modul profesionist. Doar a zis să încerce... să pară mai curajos. Pentru că lumea spunea despre el că e laş. Nu în clar... dar aşa se zvonea în trib, iar el era sensibil la astfel de şoapte. Le prindea din zbor şi le înmagazina cu calm, fără să-i bată vreun pic obrazul celui care-l blama. Dar nu mai putea trăi cu situaţia asta: secretele se adunau în el şi erau momente când se lua cu mâinile de păr şi striga... noaptea în somn că el nu mai vrea! Nu! Nu mai vrea... Aşa că-şi făcea planuri cu răbdare şi aştepta ca nimeni să nu fie atent în momentul în care se va desfăşura. Trebuia să pară incapabil pentru asta... şi-i ieşea de minune. Mai ales că şi el credea despre sine asta. Şi, într-o zi, a plecat din nou singur la vânătoare. Părea că-şi învăţase lecţia. Şi a plecat... A mers timp de trei zile dincolo de graniţa până la care zeii ar fi protejat tribul. Nu a dormit prea bine în tot acest interval. Se trezea noaptea de foarte multe ori... şi se gândea că ar fi mai bine să se întoarcă. Îi cântau cucuvelele şi-l înspăimântau, hienele lătrau undeva în depărtare, dar avea foc... nu se lăsa. Ultima noapte a fost cea mai grea. Îndoiala atunci a fost atât de mare încât l-a podidit plânsul. Şi, de ruşine, vru să se sinucidă. Nu putea să se întoarcă la ai săi cu mâna goală. El voise să descopere ceva... important. Asta simţea că e misiunea lui. Că pentru asta s-a născut. Dar pădurea părea una obişnuită.

În tabără cei din tribul său nu l-au mai căutat. Căpetenia a dat ordin să nu se întâmple aşa ceva. Entităţile divine îl vor proteja, deşi mama băiatului chiar îşi făcea griji... Trebuia ca el să-şi îndeplinească destinul! Şi a mers în cele trei zile cam la nimereală pe poteci deja umblate. Era clar că erau făcute de mâna omului. Oricum nu s-ar fi putut descurca prea bine dacă ar fi mers prin tufişuri, iar acolo ar fi avut şansa să dea şi de animale. Aşa poate ar fi găsit un om... vreun semen al său. Până la urmă o realizare foarte mare. Un alt trib cu care s-ar fi putut face schimburi de experienţă. Îşi puse în gând ca în acele trei zile să găsească ceva! Iar pentru că nu găsise nimic... deveni deodată descurajat. Şi îşi dădu seama că s-a rătăcit. Calculă atent opţiunile: acasă nu se putea întoarce cu mâna goală şi nici nu ar fi avut cum: gps-ul nu se inventase pe vremea sa, busola... nici ea. La lecţiile de orientare după soare nu fusese absent, le învăţase temeinic. Numai că teoretic era mai uşor, practic foarte dificil. Nu era vorba că nu ştia unde se aflau punctele cardinale... problema era că el mersese pe un drum atât de întortochiat încât nu ştia unde se află. Se avântase în afara ariei de cunoştinţe a tribului! Şi acum nu mai ştia unde se găsea. Putea anticipa de unde răsare soarele, unde e nordul... şi aşa mai departe... nu ştia încotro s-o apuce! Nu-i foloseau la nimic cunoştinţele alea de orientare. Avea o grămadă de idei teoretice în cap. Nu ştia, însă, unde se află. Şi atunci conştientiză pe deplin faptul că se găseşte într-o pădure, că aici sunt o grămadă de pericole. De fapt, ce căuta el aici? Ceva nou? Misionar? Cel mai previzibil copil din trib... un misionar? Se întristă... se rătăcise! Iar ursul, lupii, hienele... şi multe alte vietăţi îi cam strigau în ceafă!

Cu toate astea el a continuat să meargă! Nu putea să se întoarcă. Îi era ruşine să recunoască. Mai ales că plecase pe cont propriu... şi pusese în pericol integritatea tribului. Acolo avea nişte îndatoriri clare. Se ocupa cu scrisul raportului de seară. O zi el... o zi un alt membru mai bătrân. Cel de la care învăţase taina scrisului. O îndatorire nobilă. Deşi nu provenea dintr-o familie care să facă parte din consiliul decizional al tribului. Dar căpetenia crezuse că el e un ales al zeilor. Şi primi şansa să înveţe. Iar la asta se dovedi vrednic. O făcea cam fără caligrafie, dar era exact cu tot ce se petrecea în ziua respectivă. Iar căpetenia citea raportul de seară de la el cu mare încredere. Celălalt avea un talent aparte să le înflorească pentru a face viaţa tribului mai interesantă, dar nu-i spusese şi tânărului nostru cum stă treaba cu acest secret. El întrebă de mai multe ori de ce face aşa... dar nu primi un răspuns. Maestrul său, neavând copii, acceptase într-un târziu să-i transmită personajului nostru cunoştinţele sale. Dacă ar fi avut un fiu cu siguranţă acest lucru nu s-ar mai fi petrecut. Dar nu-i spusese de ce nu este tot timpul exact.

În fine, nu se întoarse după a treia zi, deşi nu găsise nimic dincolo de graniţele admise ale tribului. Şi merse mai departe. Merse fără încetare. Parcă spre pieire. Mâncare îşi luase într-o traistă şi fu foarte econom... avea la el ceea ce prefera mai mult şi ar fi putut înfuleca totul imediat. Dar lăsă mâncatul pentru clipele în care era imperios necesar să-şi ridice glicerina şi să-şi menţină energia. Şi merse... merse zile. Fără să le mai numere; îşi zicea în fiecare zi că nu se poate întoarce chiar de ar şti cum... pentru că îi era ruşine de ce a ajuns. Un om care s-a rătăcit. Nu avea telefon mobil (nu se inventase pe vremea aceea), nu avea internet şi laptop (la fel cum am spus mai devreme, nu se inventaseră). Nu avea nimic. Nu putea să ştie ce să facă. Era doar el şi pădurea. Şi ursul care îl fugărea din când în când... şi hienele şi toate celelalte jivine ale locului. Norocul său fu că reuşi în prag de iarnă să găsească o cabană a unui pădurar. Pădurarul era venit din viitor şi fu şi el nevoit să trăiască în acest trecut sălbatic. Aşa că-şi construi o cabană din lemn şi-şi făcu provizii pentru anotimpul rece. Strânsese lemne şi hrană cât să poată sta liniştit la gura sobei toată iarna. Se mai deplasa până la magazie. Iernile în acele zone erau cu adevărat cumplite. Dar pădurarul nu apucă să se bucure de ele... pentru că a fost transferat în spaţiul său temporal (probabil zeii au negociat bine pentru acest mic amănunt, ar spune căpetenia tribului... care era şi mare şaman) şi... şi-a reluat existenţa de pădurar. Prin urmare tânărul nostru putea sta aici: era apărat de fiarele pădurii, iar hrană avea pentru cele şase luni de iarnă. Nu în exces, dar nu ar fi murit de foame dacă ar fi fost chibzuit. Avea şi lemne suficiente. Iar în cabana asta, cu puţin înainte să ningă, el îşi făcu din nou calculele. Şi atunci ştiu cât de mult greşise: că plecase nepregătit pentru aşa ceva. Că se încăpăţânase să meargă pe un drum care nu-l va duce nicăieri... ştia că mai bine s-ar fi întors după prima zi. În acele luni cât a stat la cabană primea semnale de la tribul său. De undeva din depărare vedea fumul unui foc mare. Semne pe care le putea interpreta: dacă fumul era negru însemna că tribul sărbătoreşte pe zeul întunericului, dacă era verde... pe zeiţa fertilităţii, dacă era galben... soarele... şi aşa mai departe. Şi se orienta astfel prin intermediul acestor scrisori... în calendarul său mental. Nu-şi putea permite să rateze niciodată vizionarea spectacolului de fum. Şi se gândea tot mai tare la cât de greu îi este să fie singur într-o cabană... şi să aştepte venirea verii care i-ar fi deschis nişte oportunităţi să se întoarcă. Nu sigure. Dar parcă nimeni nu voia să-l asculte, iar jivinele dădeau târcoale când te aşteptai mai puţin. Ştia că trebuie să se întoarcă în trib altfel îşi va pierde locul de scrib... iar el voia să ducă asta mai departe. Voia ca la rândul său să-şi înveţe fiul acest meşteşug şi să-i facă figura la fel ca maestrul său. Să nu-i spună niciodată care e secretul înfloririlor. Căci se gândi că nu e rău să o facă şi el...

A apărut Ideea Nr. 7

Revista Ideea nr 7 by on Scribd

Tu cum îți conduci calculatorul?...

Deci să ne înțelegem: European Computer Driving Licence înseamnă: Permisul European de Conducere a Computerului. Aș dori să-l întreb pe traducător (care probabil este și șofer) pentru el nu există cuvântul adaptare? Eu știu că drive e folosit de obicei pentru mașini, dar rugăm taximetriștii care au ajuns în funcția de traducător să scape de vechile metehne ale meseriei și să observe că mai sunt și alte înțelesuri ale termenului drive (ca verb).

Pe drive l-a tradus la prima definiție din dicționar care s-ar fi potrivit cât de cât în context... și la fel a făcut și în cazul lui licence, deși eu m-aș fi așteptat ca ilustrul traducător să se rezume la asemănarea dintre licență și licence... dar se pare că nu a vrut să fie un om care e lipsit de subtilitate. Și s-a dus la dicționar, iar acolo prima definiție era legată de permis. Și aici spiritul de șofer s-a dovedit de încredere. Ce avea dacă-i spunea mai corect, ca un om care nu conduce, ci utilizează computerul: Licența Europeană pentru Utilizatorii Computerului sau pentru utilizarea? Sau oricum ceva care să semene cu limbajul pe care-l folosește un om care se așază zilnic în fața display-ului.

 

P.S. cred că la întrebarea din titlu aș răspunde: cu grijă și cu băgare de seamă... că a nins și nu am caucicuri de iarnă la computer! Și încercând să evit gropile... de pe șosesele virtuale.

P.P.S. îmi cer scuze... nu am chef azi de ironii, nu mi-a ieșit...

Etnobotanice

Un tânăr de 22 ani a fost săltat de pe stradă, încătuşat şi dus la spital ("la urgenţă") pentru că părea să aibă un comportament ciudat ("sărea în sus", din ce relatau martorii sau poliţiştii... nu am fost atent). În intro-ul pe care l-a făcut prezentatoarea era sigur că el consumase etnobotanice; medicul, însă, a spus că se fac cercetări... dar că sintomele ar arăta că a consumat. Văd peste tot o campanie din aceasta agresivă contra "magazinelor de vise". Şi că posturile de ştiri încearcă să găsească foarte multe evenimente din acestea în care tineri care n-au ce face se apucă să tragă... paradisuri artificiale. Eu am scris un text mai de mult (2008)... pe un alt blog care acum s-a dus pe apa sâmbetei - că profitul din comercializarea drogului nu ar trebui să fie un argument pentru a face rău cu bună ştiinţă oamenilor. Chiar dacă oamenii par că asta vor! Mă refeream atunci la drogurile ilegale... şi făceam o paralelă cu o emisiune de televiziune de pe la noi. Asistasem pe viu la o conferinţă în care un om de televiziune foarte cunoscut la noi - pentru un anume serial cu o doamnă avocat dispărută - care întorcea mingea în terenul celor care-l întrebau despre importanța unei limite morale în jurnalism aducând argumentul: "dacă audienţa asta cere". Şi spuneam că până la urmă nu e corect să-i faci rău celui din faţa ta... doar pentru că este neinstruit. Nu ştie... e la început etc. Ca şi în cazul acestor droguri... mulţi sunt neştiutori. Sau aşa cred.
Am stat de vorbă cu oameni care au tras şi care până la urmă au spus că să încerci nu e niciodată rău. Să vezi cum e... Eu nu am vrut să văd cum e... deşi poate aş fi ajuns la.. "a fost foarte tare tată..." cu toate că nu am luat decât o simplă aspirină (ştiţi filmul? eh, nu contează!).
Pe un site am văzut că stă de multă vreme un sondaj de opinie: "credeţi că iniţiativa de eliminare a magazinelor de etnobotanice e bună?" da/nu... am zis mereu că nu! Pe mine m-a enervat întotdeauna isteria. Hai să părem gravi şi să tăiem în carne vie... sunt convins că produse de acest gen se vor vinde în continuare (la fel cum se vând şi drogurile ilegale) şi că cei interesaţi de "vise" vor "visa" în continuare. Dacă arătăm la televizor că uite câţi tineri s-au nenorocit din cauza unor astfel de produse... e bine! Nu am nimic împotrivă, deşi nu aşa isteric cum se face. Ca să-l faci pe cel care ar vrea să încerce să se gândească de două ori. Dar eu sunt de părere că aici educaţia ar fi cel mai important lucru. Nu ştiu. Cred că poţi să ai vise şi altfel... citind ceva bun cu sete şi cu lacrimi în ochi, privind un film bun, iubind... şi făcând ceea ce-ţi place cel mai mult... atunci când lucrurile par să o ia la vale. Ca să nu se plictisească oamenii apelează la astfel de artificii... şi ajung la spital sau mai rău. Sau pentru că se simt singuri, nu-şi pot satisface nevoia de apartenenţă la un grup, nu găsesc o legătură cu semenii. Singurele motive pentru care cineva ar încerca să consume aşa ceva. Să pară "cool" în faţa celorlalţi... şi acest aspect stă tot în respingerea celorlalţi.
Cred că un om inteligent nu se poate plictisi niciodată singur... cum spunea Camil Petrescu într-un interviu: se poate să mă plictisească alţii, singur nu mă plictisesc niciodată. Şi tot un om inteligent îşi va găsi şi prietenii pentru el. Nu trebuie să viseze doar la ele. Uneori nici nu-ţi dai seama cât de aproape eşti de fericire... şi că poţi să visezi chiar şi fără să consumi ceva cu efect ciudat. Asimov vorbind despre petreceri cu o anume substanţă ce se folosea în intervenţiile chirurgicale din trecut... ei bine, spunea că erau imbecile. Că numai proştii apelează la asta. Că totul nu e decât un spectacol dezagreabil şi prostesc... la ce-ţi foloseşte să uiţi pentru câteva clipe de tine? Şi să te tăvăleşti pe jos... nenorocindu-ţi ficatul (că acea substanţă avea efecte grave asupra ficatului).
Dar dacă tot s-a intervenit în această manieră în cazul tânărului de 22 de ani, care se pare că ar fi consumat etnobotanice... aş vrea ca la fel să se intervină şi când un beţiv e prea vesel pe stradă... aşa ca să fie egalitate. Că se consumă alcool legal şi beţivii fac un spectacol dezagreabil... deşi ei vor să pară haioşi.

Something...

Ce ai făcut? Ţi-ai scris deja scrisoarea de adio? Stai! Am spus să stai! Nu! Nu trebuie să plângi... lacrimile fac murdar! N-ai ghicit nici de data asta! Nu trebuie să parfumezi scrisoarea. Chiar de e pentru iubita ta!!!! Dacă nu te mai iubeşte n-o să aprecieze oricum gestul! Înainte să-ţi tragi un glonte în cap pune dracu nişte ziare pe masă... ca să nu faci mizerie... aşa... acum să ştii că ne doare în... (nici măcar acolo!) de tine! Urmăriţi cipul:

Şi ca să vă mai destindeţi puţin, iată o reclamă pe care o apreciez cu adevărat, aţi mai văzut voi un portar cu un reflex atât de bun:

De ce am vrut să mă las de scris

Am promis odată că am să scriu şi despre asta. Bine... nu am zis în clar că ăsta era subiectul pe care-mi doream să-l abordez, dar nu asta e important. Mă interesează esenţa problemei. Am vrut să mă las de mai multe ori de scris. De scris orice. De aşternut cuvinte pe foi, pe display sau oriunde... cu degetul prin praf sau nisip nişcător. Prima dată a fost atunci când mi-am dat seama că sunt atât de mulţi oameni care au scris atât de multe lucruri importante înaintea mea... încât m-am întrebat eu de ce să mai scriu? Unde sunt eu în noianul acesta de cuvinte? Şi nu eram...

Apoi am încercat pe un site de literatură să pun nişte texte. Ce-i drept, erau unele foare slabe... şi atunci am fost pus la punct sistematic. Şi cumva m-a durut. Şi tindeam să le dau dreptate criticilor. Oricum pentru acele texte nu-mi dădusem aşa mult interes şi erau într-adevăr slabe, meritam o critică dură căci eu o cerusem... şi eu credeam că mă joc. Şi apoi mi s-a cam acrit... aşa că am zis că nu mai scriu. Probabil că o să ziceţi că sunt ca vulpea care nu ajunge la struguri. Probabil! Posibil!... oricum am văzut şi acolo nişte comentarii ale unor „editori”, care numai inteligente nu erau. Într-un fel e aiurea... oricum citeam şi poezii elogiate... şi mie nu-mi spuneau nimic. Poate că eram eu un ins lipsit de cultura scrierii actuale. Însă, erau şi poezii pe care chiar le apreciam, scrise cu talent. Îmi spun că o poezie o simţi mai degrabă decât o gândeşti. Deşi nu e exclusă nici prima variantă... Eu uneori fac experimente... şi încrucişez cuvinte. Alteori îmi vin în minte versuri şi le uit dimineaţă... că nu le notez. Nu are importanţă cum scriu sau de ce. Important e că eu cred că am capacitatea să înţeleg şi să fac distincţia între ce e scris cu talent şi... o chestie foarte pretenţioasă, dar care nu înseamnă mai nimic la scuturat. Cred că talentul ştie să-i facă pe toţi să-l înţeleagă bine. Şi să nu pară nici kitsch.

Am mai vrut să mă las de scris după ce am citit nişte texte. Recunosc că nu-mi stă în fire să subestimez lumea. Dar am făcut-o! Şi sunt vinovat de acest lucru. Credeam că cineva nu poate să scrie prea bine... şi când a deschis gura recitându-şi versurile am rămas uimit. Câtă măiestrie. Iar în semn de respect pentru această lipsă de subtilitate din partea mea... am zis că nu trebuie să mai scriu. Pentru că persoana respectivă scrie cu mult mai bine decât mine, iar eu... revin la ce spuneam la început. Unde mă aflu în acest noain de cuvinte?

M-am reîntors la cuvinte în joacă. La rugămintea cuiva. Şi-i mulţumesc pe această cale acelei persoane. Mulţumesc mult şi sincer! pentru că azi... nu! Nu vreau să mă las. Pot să scriu bine. Pot! Sunt sigur de asta. Şi într-un fel nu-mi mai pasă de părerea celorlalţi. Pentru că pe texte pe care le credeam reuşite am primit aprecieri negative, iar pe unele pe care nu le-aş fi ridicat în slăvi... am primit aprecieri prea elogioase! În acest domeniu... uneori e greu să-ţi dai seama care e drumul. Pentru că e şi în funcţie de aprecierea subiectivă. Azi... am ajuns să constat că se scrie în cercuri restrânse. Cutare pentru o mână de oameni... şi alţii la fel. Rar sunt oameni care reuşesc să publice şi să fie cunoscuţi pentru toţi. Cumva nici nu ştiu dacă mai merită să scrii.

Că fac presă e altceva. Şi aici poţi să găseşti exprimări foarte interesante. Dar... mai întâi e să intuieşti subiectul. Am capacitatea asta... şi am dovedit-o de mai multe ori. Iar să îmbraci totul ca lumea... mă pot strădui. Dacă mă interesează. Dacă nu... o dau nudă. Ca o ştire (cine, ce, când, unde, cum, de ce?). Sau dacă am timp. Că şi timpul joacă un rol important.

A apărut şi revista Ideea NR. 6

Revista Ideea nr 6 by Golan Trevize on Scribd

Moş Crăciun nu există!

Nu aveam de gând să scriu despre asta, dar dacă lumea mă provoacă... Nu am crezut niciodată în Moşul... sau aproape niciodată. Nu m-am bătut cu oamenii când mi-au zis că nu există. Eu nu-l văzusem niciodată. Mama mi-a zis că a venit pe furiş când dormeam şi eu pregătisem poezii pentru el. Şi m-a făcut să mă simt aiurea că uite ce darnic e moşul. Îmi amintesc şi acum de telefonul acela roşu cu cheiţă... cu care m-am jucat ani de zile... până l-am lăsat şi fratelui meu (că el îl distrusese pe al său) şi a forţat cheiţa stricându-l. Probabil singura chestie mai complicată de la moşu'...
În rest, îmi aministesc de moşul de la grădiniţă. El îmi aducea mereu cam aceleaşi dulciuri... şi era diferit de la an la an. Mi-am dat seama când m-am făcut mai mare că vata pe care educatoarea o cerea pentru astfel de manifestări (serbări în care trebuia aşteptat moşul) era pentru barba bătrânului darnic. Şi acele chestii pe care le primeam la grădiniţă nu erau de la moşu', ci de la mama, care făcea un pachet cu ce putea. Ni se spunea să nu deschidem cadourile acolo ca să nu se vadă că de fapt unii primeau mai multe, iar alţii mai puţin. Ce era foarte aiurea la astfel de manifestări... era că nu se respecta regula, că aşa sunt copii... iar uneori nici nu puteai să o respecţi. Că se vedea clar că unul are maşinuţe nu ştiu de care, iar altul numai câteva dulciuri. Am fost pus în contextul să văd că unei fete de pe acolo "moşul" îi adusese ceva complicat într-o cutie pe care predomina verdele. Şi eu mă întrebam ca idiotul... de ce nu am parte de astfel de chestii sofisticate? Ei... uite d'aia! Că eu credeam în mitul cuminţeniei. Şi eram cuminte. Am avut un coleg de liceu foarte amuzant care mi-a zis ceva despre cuminţenia lui... cică dacă-l lăsa într-un loc... el acolo rămânea... şi că lumea începuseră să creadă că e "ratardat". Şi eu eram cuminte. Mai făceam şi eu nişte chestii pe la robinet, dar cui nu-i place apa şi bălăceala... şi toate cele... şi jocurile periculoase. etc. etc. Dar nu cei mai cuminţi erau şi cei mai răsplătiţi am observat eu. Ideea e că nici obraznic dacă aş fi fost nu cred că rezultatul ar fi fost altul.
Nu există moşul... şi nu cred că e bine să-i învăţăm pe copii că există. E bine să-i învîţăm că e bine să dăruieşti, că e bine să fii bun (nu numai de sărbători!!!!!!!!!)... şi tot ce ţine de spiritul unei astfel de moment. Dar să-l lăsăm pe brătrân deoparte. Nu ştiu... poate greşesc. Dar nu cred că ajută la ceva.

Unii sunt de acord cu maghiarii din România

Am cumpărat azi (normal, ce era să fac dacă nu am de lucru?) un ziar local. De fapt, singurul ziar local. Iar prima pagină a cotidianului cu pricina arăta în următorul fel:

Pe lângă faptul că au pus un titlu destul de prost... iar în continuare apar două reclame ce se referă la sărbătorile de Crăciun (poate că s-au bazat pe ideea de a atrage atenţia totuşi e sinistru să alături sărbătorilor de Crăciun "Blocuri de coşmar", părerea mea!), ne ptem uita la ce anume au pus ca editorial de primă pagină. Îl puteţi citi aici, dacă nu mă credeţi pe mine. În primul rând, 1 Decembrie a trecut deja. Maghiarii s-au cuminţit. Dacă era publicat în imediata apropiere a Zilei Naţionale, aş zis că e în regulă. Dar evenimentul e perimat, nu mai rost să vorbim despre asta. Am să explic mai târziu de ce. Dacă apărea pe 2 sau pe 3 decembrie un astfel de editorial nu cred că era chiar aşa o mare tragedie, dar nu s-a întâmplat. Parcă aici în municipiu nu se întâmplă nimic care să merite comentat, să merite analizat... Îmi vine să spun că dacă nu avem subiecte, mai bine tăcem. Putem să scriem despre snooker! Sau şah! Sau orice... Brăila nu cred că are prea mare tangenţe cu maghiarii.
Al doilea aspect şi cel mai important este ideea pe care o pune în prim plan acest editorial. Argumentele sunt simpliste şi lucrurile sunt privite doar la suprafaţă, din păcate! Pentru că nu ni se spune şi cine sunt de fapt cei care vorbesc despre Ziua Naţională a României ca despre "o zi de doliu"; "ungurii" e un termen prea general! Eu, ca român obişnuit, pot să spun că nu-mi place ziua aceasta. Pentru că ea sărbătoreşte de fapt ceva fals. Românii nu s-au unit niciodată. Au rămas la fel de dezbinaţi ca şi atunci când ne stăpâneau străinii, că de fapt nu am făcut decât să schimbăm suveranii... de la începuturile timpul până în ziua de azi. Pot să spun că e "o zi de doliu". Pot să mă p. pe ea de România, aşa la mod particular. Că mi mi-e scârbă, da scârbă de ţara asta şi de ziua ei! Nu mă interesează deloc toate astea. Şi mai puţin istoria ţinutului acesta. Pot! În particular pot să am o opinie! Suntem liberi la opinie.
Nu la fel stau lucrurile şi cu cei din (nu aud?) Parlamentul României! Această instituţie îi reprezintă pe toţi românii de pe întreg teritoriul ţării!! Pe toţi! Şi pe mine cel care mă p. pe România (zicem la modul teoretic) şi pe cei naţionalişti, cei care cred în noţinea de patrie, de patriotism, de imn, de steag... de istorie. Toţi cei care respectă toate astea. Căci sunt şi oameni din aceştia! Poate că din ce în ce mai puţini, dar există. Şi ca reprezentat al tuturor românilor un parlamentar - plătit de cei care dau bir statului! - nu are dreptul să vorbească împotriva ţării pe care o reprezintă. El trebuie să respecte toate tradiţiile ţinutului nostru. Fie că e de etnie maghiară sau e ţigan/rrom sau bulgar corcit cu rus. Fie că e toate astea la un loc, el este plătit din banii bugetului României. Aşa că ar trebui să se bucure când vine ziua acestei naţii care-i dă să mănânce. Că în plus de asta mulţi maghiari fac nişte afaceri cu statul acesta încât nu ştiu de ce s-ar simţi aşa de îndoliaţi când întreaga Românie (mai puţin în unele zone) arborează tricolorul la unităţile administrative din fiecare teritoriu.
Nu cred că trebuie să le iertăm astfel de ieşiri ipocrite acestor oameni plătiţi din banii României, căci ele nu vor decât să arate celor cu minte puţină că aceşti parlamentari români de origine maghiară sunt naţionalişti. Păstrându-şi electoratul. Ăla puţin, dar unit! Căci acesta este scopul declaraţiilor ungurilor. Nimic mai mult!

P.S.
1. De acum când apar probleme cu computerul să nu mă mai bazez pe harddisk-ul celălalt pe care am KUbuntu pentru că nu e instalat corect. Să-mi instalez şi Windows-ul din nou şi Ubuntu!

2. Anul acesta se termină cum a început: mi s-a dus televizorul! La începutul anului mi se dusese computerul. Acum când am nevoie de el! :)))

Perseverenţa – un talent?

Aş fi vrut să spun da după meciul dintre Nadal şi Federer, din finala Turneului Campionilor 2010. Însă Nadal a pierdut. Şi talentul adevărat al lui Federer – căci nu poate să nege nimeni asta – a învins. A învins mişcarea elegantă, lovirea fină şi precisă. A învins spiritul creativ, inventivitate...

Nadal nu e un jucător slab. Nu asta vreau să spun. Nu! Dar nu e la fel de talentat ca Federer. El a învăţat bine tenis, a învăţat cu perseverenţă şi tenacitate. A învăţat să lovească mingea corect... Şi perseverenţa sa se manifestă şi pe teren, acolo unde nu renunţă la nicio minge, acolo unde aleargă după orice punct. Dârz ca un tigru. Tăria mentală asta e ce îl mână pe acest tenismen minunat, spectaculos, cu o capacitate de a lovi foarte puternic şi foarte precis mingea. Însă, parcă loviturile sale sunt „mai învăţate” decât cele ale lui Federer.

Federer parcă uneori nici nu face efort când joacă, parcă „numai din încheietură” reuşeşte să-şi păcălească adversarii. Ştie când trebuie să atace, ştie/simte ce trebuie să facă pentru a lua punctul. Loveşte elegant, foarte inteligent şi inventiv. E creativ în joc şi îşi adaptează uneori stategia după adversar, încercând să surprindă. Anticipând cumva că celălalt l-a studiat... şi dorind să-i arate că el ştie mai mult.

De aceea, nu am putut să spun că peseverenţa e totuşi un talent. Chiar dacă îţi poate aduce succesul... totuşi talentul „se vede”. Fiecare simte cine e omul care are mai multe calităţi. Şi persevenţa e o calitate esenţială în şlefuirea unui talent. Însă, doar atât... Cu perseverenţă poţi ajunge cel mai bun într-un domeniu. Dar cu talent şi perseverenţă ajungi şi mai bun... depăşeşti momentul acela şi intri în istorie.

Până la urmă ambii jucători au intrat deja în istoria tenisului. Deci din ce spusesem mai devreme... ar putea să reiasă faptul că ambii au talent. Da! Ambii sunt talentaţi. Însă Federer e puţin mai talentat decât Nadal. Întrucât tenisul pe care-l joacă e de o altă factură. E creaţie. Lovituri pe care puţini reuşesc să le facă lui îi ies de minune. Nadal joacă bine, spectaculos, dar nu din al şaselea simţ. El e puţin prea antrenat. Ştie unele lovituri bine şi le aplică necruţător atunci când e cazul. Încearcă să dea tot ce prinde dincolo de fileu... cu tenacitate. E un luptător. Unul care nu se dă bătut niciodată. Dar nu o face cu eleganţa lui Federer. Cred totuşi că talentul e altceva... decât simpla perseverenţă. Tenacitatea. Talentul e un diamant ce trebuie şlefuit cu perseverenţă. Dar... până la urmă de ce nu? „What one man can do, anther can do!”... poate că şi perseverenţa e un talent. Şi credinţa e şi ea un talent... în sine. Cea care dă lucire... nu ar trebui să lucească şi ea?

Ideea NR. 5

ideea 5

Harry Poker

Mai nou jocurile de noroc s-au mutat şi pe on-line. E bine? E rău? Nu ştiu! Nu despre asta voiam eu să vă vorbesc. Până la urmă niciun lucru nu e bun sau rău... ci e bine sau rău folosit. Dependenţa de jocurile de noroc te poate duce la faliment şi pe on-line şi în în cel clasic...

Pe mine, însă, mă interesează misterul. Trăirea pe care un jucător de poker on-line nu o mai poate avea. Din faţa display-ului nu te poţi uita în ochii adversarului, nu-i poţi citi gândurile şi nu-i poţi anticipa mişcările. Gata cu ochelarii misterioşi, gata cu ticurile nervoase, gata cu jocul cu jetoanele la masă, gata! Îl urmăream pe Daniel Negreanu cum câştiga o mână doar prin atitudinea de învingător. Sigur că şi la o masă virtuală poţi blufa, însă nu mai poţi da impresia de învingător încă de la început.

Poţi în schimb să faci orice în paralel cu jocul. Poţi să te uiţi la un film, să joci şah on-line sau să faci exerciţii yoga. Nimeni nu te poate împiedica. Jocul merge mai departe atâta timp cât ai atenţia distributivă. Poţi să faci chiar sex cu iubita/iubitul. Poţi fi orice. Dar nu jucătorul de poker rece sau comic, nu showmanul mesei... Nu tipul cu ochelarii ineresanţi. Nu omul care ascultă rap la masă... deşi tu poate în cască în acele momente chiar asculţi Mozart.

Nu-s de acord cu Mircea Badea!

În emisiunea de pe 1 dec. 2010, Mircea Badea a spus că există un anume "clişeu" care se învârte azi în lumea noastră, în România. Şi eu m-am alăturat să-i zicem "clişeului" pe care-l condamnă d. Badea. Dânsul e de părere că nu trebuie să fim cuprinşi de spiritul "Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română", întrucât e mai bine să ne urâm şi să avem fiecare România lui. Să existe practic vreo 22 milioane de Românii... aşa cum spunea d-na Lelia Munteanu. Că ura e un sentiment profund şi adevărat. Sunt de acord. Însă ştiu că cel care e capabil să urască e capabil să şi iubescă profund şi adevărat.
Apoi rămâne chestiunea legată de Contele de Monte-Cristo. El ura. Ura profund, dar cu temei! Edmond Dantès, înainte de a deveni conte, a fost un om bun, naiv e adevărat, dar bun! Poate că asta l-a dus în temniţa din care a ieşit abia peste foarte multă vreme, însă nu a urât atunci pe toată lumea. Nu i-a urât pe cei ce, în timp ce el nu vedea lumina soarelui, se bucurau de libertate. Ci i-a urât pe cei care i-au făcut rău! Şi sunt de acord cu asta! Să-i urăşti din tot sufletul pe cei care ţi-au făcut odată rău, dar aşa cum i-au făcut lui Villefort, Fernand şi Danglars! Acel gen de rău... adică cine îţi ia totul pe nedrept merită urât! Da! Sunt de acord.
Însă, nu sunt de acord cu ura fără rost. Ura îndreptată între noi toţi! Ura de care au dat dovadă chiar celelalte trei personaje... complotiştii! De asta cred că ura românilor e păcătoasă. Pentru că e îndreptată haotic. Pentru că se bazează pe ideea de a muri capra vecinului. Pentru că românii îi urăsc pe profesori pentru că îşi cer drepturile, dar nu-i mai învaţă pe copii nimic... îi urâm pe pensionari pentru că "sunt asistaţi social" şi aşa mai departe. Îi urâm pe cei care se "lăfăie" la stat... pe cei de la privat că nu mai ştiu ce... şi aşa ne urâm între noi haotic. Fără sens.
Ura e un sentiment uman, dar dacă e îndreptată către cei care nu merită... atunci nu mai e umană. E doar un viciu de care nu ne mai putem dezobişnui.

frig

"Eu sunt dovada vie că Dumnezeu există!" - spune o persoană publică, ce are succes şi peste hotare unde reuşeşte să-i facă pe cei din faţa scenei să strige prosteşte la ideea "For my country, for Romania". Dacă primul citat al acestui articol este o propoziţie adevărată aş vrea să spun că mulţi oameni săraci care merg la biserică şi chiar de nu merg se roagă la Dumnezeu cu adevărat... sunt dovada vie că nu există Dumnezeu, dacă e să privim astfel lucrurile...
Cineva scrie că vrea să vadă o Românie colonizată, dar civilizată... altcineva spune că ne urâm! noi între noi! Să ne trezim mâine dimineaţă şi să ne recunoaştem între noi. Să fim români.
Eu marţi de Sfântul Andrei am avut o zi proastă. Am avut insomnie aseară. Ca să ai un cap de metal trebuie să suporţi verde. Şi mai vrea să şi plătesc pentru asta?
"A te schimba şi a te schimba în bine sunt două lucruri diferite"... am scris uneori cu ideea de a taxa unele atitudini. Or am uitat de faptul că întotdeauna când vei fi tranşant, vei ajunge la un moment dat să fii criticat tranşant. Sunt obosit. A plouat toată noaptea, iar spre dimineaţă s-a aşternut un strat rece şi alb... foarte firav. A adus cu el frig. 2010. Frig.
În horoscopul de azi scria că pentru cei din zodia mea cică o să se reabiliteze ceva... sunt prea obosit ca să cred că am să fiu treaz până la acea oră.
Eu nu vreau o ţară "ca afară". Vreau o ţară normală. Una în care să nu ne mai simţim atât de rău unii cu alţii. Una în care să existe logică în tot ceea se întreprinde... să nu se facă o lege care oricum va fi încălcată. Nu mai vreau să aud la televizor că lumea se înghesuie la pomană electorală sau la pomană de orice fel... pentru că e mâncare dată gratuit. O ţară în care să nu mai văd aşa mulţi oameni pe stradă. O ţară în care să pot să sper. Atât!

Mulţumesc mult d-na Urania!

E bine să te uiţi din când în când la televizor. Cu discernământ bineînţeles, dar e totuşi bine. Acolo poţi vedea adevărate capodopere televizate. Nu mă refer aici la Turneul de tenis de la Londra – şi acele reluări ale reacţiilor jucătorilor fie după lovituri, fie exact din momentul lovirii mingiei... Nu mă refer la meciurile jucate la limită de Andy Murray şi Nadal... Nu mă refer la faptul că Federer l-a surclasat fără drept de apel pe Djokovic prin talentul său. Nu! Astea sunt mărunţişuri.

Vă spun uitaţi-vă la Urania (nu ştiţi cine-i Urania? Mama tuturor astrologilor.)! Aşa aflaţi multe lucruri despre voi. Nici nu bănuiaţi voi când de profunji sunteţi. Ce viaţă încărcată de ezoterism aveţi şi vă comportaţi ca nişte negustori de tarabă. Să luăm ca studiu de caz previziunile de săptămâna aceasta. Bă, voi înţelegeţi ce spune femeia asta? Hai că mă simt prost sau că mă pot certa cu lumea, că nu mă ascultă nimeni (de parcă până acum m-ar fi ascultat cineva)... o fi. Ca la orice om. Dar mai încolo trece la artileria grea a previziunilor şi loveşte în plin: cică am să fac nişte călătorii spirituale la marginea fiinţei mele. Bă, voi aţi auzi? Că mă apuc acum să studiez karma, mă duc la preot. Zău? Că-mi pun probleme existenţiale. Dacă am apucat-o pe calea cea bună... păi, cred că merg exact pe drumul care trebuie. Sunt sigur de asta. Adică ştiu exact ce voi ajunge şi unde. Şi probabil şi când. Sunt conştient de ce m-am născut şi care e rostul meu. Să merg la filosofi? „Pentru un tânăr ambiţios, nu există nenorocire mai mare decât frecventarea unor buni cunoscători ai firii omeneşti. Eu însumi am frecventat trei sau patru: la douăzeci de ani, eram terminat.” (Emil Cioran – Silogiosmele amărăciunii). Deci nu văd de ce aş face aşa ceva.

Eu am râs aiurea de cei care prezintă cursuri AGEAC la Brăila. Nişte neinstruiţi care învăluiesc neştiinţa într-o retorică pompoasă, încărcată cu terminologie pe care sunt sigur că acei gură cască (nişte bătrâne şi bătrâni, copii crescuţi la televizor... care nu pot admite ideea că între muzică şi matematică există o legtură foarte strânsă! Poate chiar David Deejay să spună asta... că doar face muzică (nu aud?!) pe calculator) nu o poate pricepe. Nişte oameni care pronunţă numele acesta exact aşa cum se scrie: Samael Aun Weor (adică samael aun veor)... mă învăţau pe mine gnoza.

Eu dacă ar fi să-mi doresc ceva care să mi se pară amuzant ca prostire a lumii e întreţinerea acestor superstiţii. Adică, dacă aş putea să scriu rubrica de horoscop la un ziar aş face-o cu plăcere. Pentru că am credinţă că nu faci rău... că e ceva care oricum se întâmplă, adică mereu se vor interesa de aşa ceva. De aceea, mă bucur de fiecare dată când Urania face previziuni. Îi mulţumesc că există! Te poate bine dispune astfel de lucruri mărunte... Mai ales când îţi spune cât de minunat eşti. Şi de fapt nu ştii.

Apare şi revista Ideea 4

ideea4

Mulţumesc Valentina Dumbravă!!!!

O să-mi spuneţi că nu ştiţi cine e duduia. E o femeie nici înaltă, nici scundă, nici frumoasă, nici urâtă, nici grasă şi nici slabă, nici deşteaptă... nici... Eh, ştiţi descrierea! Adică v-oţi fi uitat la BD. Da, da' ce face ea... cu ce se ocupă? Păi, să vă spun sincer, ea este întrebătoare de meserie. La TV Brăila. Pe cine întreabă ea? Păi, cine în oraşul acesta minunat de la malul Dunării merită întrebat dacă nu (ţineţi-vă bine!) domnul Gheorghe Bunea Stancu?
Era dimineaţă, eu încă netrezit am nimerit la TV Brăila. Am zis să rămân să văd ce se mai petrece prin lumea prin care cică fiinţez şi eu. De dincolo de fizura tip Andreea Esca (căci toate angajatele postului sunt coafate la fel... eu la început nu ştiam care-i una şi care-i cealaltă... toate sculpate cu ideea profesinalismului de la PRO TV, toate compentente la acelaşi nivel... niciuna altfel, ieşită din comun decât prin decolteul mai promiţător sau nu (în funcţie de mărimea bustului evident!) şi am înţeles - de la o fostă colegă care a făcut practică acolo - că ele au primit poruncă de la şef: "Să vă îmbrăcaţi elegant!"... şef care (spunea colega, răutăcioasă bineînţeles pentru că inteligentul le-a dat afară de la practică (pe ea şi pe alte două fete tot colege ale mele la facultate) pentru că şi-au permis să râdă între ele, iar angajata - inteligentă şi ea - a considerat că râd de ea... cred că nu aveau nevoie, nu?), ei bine, se îmbrăca exact ca un manelist... Lăsăm aceste amănunte exterioare la o parte. Asta pentru că pe noi ne interesează competenţa. Căci duduia nu e venită de ieri de azi. Face emisiunea aia de ceva vreme. Nu mai are emoţii sau ceva... E pe felie cum s-ar zice.
Spuneam că de dincolo de frizura a la Andreea Esca iese la un moment dat următoarea întrebare, precedată de un intro: "Se spune că oamenii cu cât sunt mai săraci, cu atât sunt mai uşor de manipulat. Sunteţi de acord cu asta... sau mizaţi pe o prosperitate continuă?". Ce-ai făcut mă? Nu e întrebarea: "Cum comentaţi?", ci e ceva şi mai inteligent. Pune pe aceeaşi balanţă afirmaţii care nu se opun! "Sunteţi de acord că oamenii săraci sunt uşor de manipulat?" Răspunsul ar fi: da ori ba! Ea însă face o minunăţie de întrebare punând în antiteză: "Mizaţi pe o prosperitate continuă?" Doi în unul, că aşa e acum. Totul e mai multe în una singură, de ce să nu fie şi mai multe întrebări în una singură. Dar stai... că aici poate să existe o subtilitate multe mai mare. Şi nu-i aşa fata asta era competentă, a vrut să-l deruteze pe GBS. După asta... am închis televizorul bine dispus pentru o zi întreagă. Lumea în care trăiesc nu e logică! Nu are nicio noimă. E doar amuzantă. Trist de amuzantă, dar amuzantă până la urmă. E în firea lumii să întrebe tâmpenii şi să vorbescă la televizor cu un munte de competenţă despre evenimente de tip "caraochi" (G.B. Stancu), ca despre eventimente culturale pentru copii. Să-i arunce mingi la fileu, iar individul să afirme...
L-am chemat imediat pe frate-miu (căci el e mai informati ca mine) să-mi spună cum o cheamă pe împricinată. El mi-a zis că-i: "Valentina Dumbravă". Poate să o cheme şi luncă sau codru... tot aceeaşi părere îmi rămâne după acea afirmaţie: Mulţumesc Valentina Dumbravă! Mi-ai făcut o zi fericită!

P.S. ultima afirmaţie s-ar putea interpreta greşit... sper că nu vă gândiţi la prostii de dimineaţă! :))))

Andy Murray a fost necruţător în faţa lui Robin Soderling

• Scoţianul l-a învins fără drept de apel în două seturi (6-2, 6-4) pe învingătorul Mastersului de la Paris 2010

În deschiderea Turneului Campionilor de la Londra, Andy Murray reuşeşte o victorie clară în faţa suedezului, Robin Soderling. Acesta a început ezitant meciul, pierzându-şi serviciul încă din game-ul al treilea al primului set. Nu a reuşit să se redreseze pe parcurs, permiţându-i astfel adversarului să-l domine şi să-l forţeze să-i mai cedeze încă o dată serviciul. Revenit în teren cu o atitudine nouă, jucătorul situat pe poziţia a patra la nivel mondial a reuşit să menţină echilibrat al doilea set, însă Murray (numărul cinci mondial) a fost imbatabil şi de data asta, reuşind să obţină break-ul care-i aducea un avantaj suficient de mare pentru a câştiga meciul. Asta în condiţiile în care nu şi-a pierdut niciodată serviciul. Cu o singură şansă de break (pe care a ratat-o) – şi aceea obţinută după o greşeală neforţată a scoţianului – în setul al doilea, Soderling practic nu a contat pe seviciul adversarului.
Pe de altă parte, Murray a semănat foarte bine cu un zid de care se loveau încercările de a face punct ale câştigătorului de săptămâna trecută de la Paris-Bercy. Observând că singura şansă a sa este jocul agresiv, Soderling mitralia decisiv mingile, multe lovituri intrând la limită. Însă, învingătorul Mastersului de la Shanghai 2010 a scos chiar şi lovituri pe care majoriatatea – în afară de el – le credeau pierdute, pasându-şi foarte spectaculos adversarul. Au fost două astfel de momente – câte unul pentru fiecare set – parcă scoţianul ar fi strigat tuturor: „I will not die!”.
Plasa fileului nu l-a ajutat deloc în aceast meci pe Soderling, el ratând nepermis de multe lovituri prin veniri nesigure în faţă. Şi scurtele lui Murray l-au incomodat foarte tare. Chiar şi la capitolul aşi scoţianul ar fi ieşit învingător, scorul fiind 10-2.

Cum am descoperit eu snookerul

Nu mai ştiu ce an era... îmi amintesc că era vară, să fi fost august. Era vremea când singura sursă de entertainment era televizorul. Eu nu m-am priceput niciodată la jocuri pe computer şi nu am avut bani de buzunar pe care să-i termin în sălile de internet-cafe, cât timp am fost copil. Deşi am perceput lumea computerelor ca pe ceva fascinant, ceva de care voiam să mă apropii... Eram fascinat de cei din filme (fie ele animate sau cele obişnuite) care reuşeau să pătrundă în sistemele informatice ale adversarilor dejucându-le astfel planurile. Apoi a mai fost şi „Digimon”. Personajele din seria a doua folosind un dispozitiv venit din lumea digitală creau un fel de poartă dimensională în display... şi erau tranferaţi în lumea digitală. Şi aveau nişte aventuri foarte interesante. Îmi hrăneam percepţia mea despre lumea asta cu poveşti. Nimic concret... doar poveşti. Computerele îmi erau străine, dar mi le-aş fi dorit. Nu apucasem decât prin clasa a şasea să lucrez pe un computer. Şi mi-era teamă de el. Îl tratam cu respect, deşi era încet, plicticos şi nu făceam mare lucru la el. Era un 486 (aşa cred), care rula Windows 95. Învăţam la orele de informatică care sunt barele de meniu şi toate cele, de parcă asta m-ar fi ajutat cu ceva. Învăţam despre tastele alfanumerice şi numerice, caps lock sau eu mai ştiu ce. Nişte mizerii! Şi am fost oarecum dezamăgit de computer, care face, din nenorocire, numai ce-i spui tu. Nu există (nu s-a inventat încă) unul ca roboţii lui Asimov. Unul care să citească gândurile şi să creeze ce am eu în cap... un scenariu de desen animat, spre exemplu. Trebuie să ai răbdare ca să ajungi să creezi aşa ceva...

Eu anuţasem că scriu despre snooker... şi am ţinut o tiradă despre lumea computerelor. Bun... rămăsesem la snooker. Era vară şi nu aveam altceva de făcut în afară de a mă uita la televizor. Era cam tot ce aveam atunci. Mai ţin minte că veniseră unchiul meu de la Târgovişte şi jucam şah cu el. Dar la prânz mergea şi el la masă apoi se culca. Şi eu trebuia să aştept... pentru că, dacă ar fi fost după mine, eu aş fi putut să joc toată ziua fără să mă odihnesc, plictisesc sau să simt nevoia să mănânc. Îmi plăcea aşa de tare să-mi administreze nişte lecţii dureroase de şah că puteam să stau zile întregi. Eram copil.

În timpul acestei aşteptări stăteam la televizor. Şi în vremea aceea aveam Eurosport (au fost perioade când nu am avut aşa ceva). Şi nu ştiu de ce am rămas atunci pe acest post. Căci nu ştiam nimic despre snooker. Pentru mine exista doar biliard. Jucam cu plăcere „biliard” pe jocul meu pe calculator. Ah, da! Uite că nu pierdeam vremea în sălile de internet-cafe, dar mă jucam acasă pe televizor. Cine îşi mai aminteşte de vremurile când „Terminatorul”, cutia aia mică şi neagră la care se ataşau nişte joystick-uri, în care introduceai nişte chestii galbene care aveau ascunse nişte plăcuţe digitale (asemănătoare cu memoriile RAM pentru computer) pe care le numeam Diskete? Eu nu aveam aşa ceva. Eu aveam o chestie gri... se numea Kyoto. Era asemănător cu „Terminatorul” vecinilor, dar era altfel totuşi. Funcţiona la fel. Şi pentru el aveam o „disketă” cu un joc în care trebuia să introduci bile. Nu existau reguli de introducere, ordine etc. Ci doar trebuia să introduci toate bilele de pe masă în „găurile” (căci atunci nu ştiam de buzunare, tacul fiind băţ!). Mesele erau din ce în ce mai complicate de la un nivel la altul. Cam la asta se rezumau cunoştinţele mele de biliard: o luptă surdă pentru introducerea unor bile aiurea în buzunare. Nu văzusem niciodată o partidă adevărată de snooker. Nu ştiam nici că există o foarte mare diferenţă între snooker şi biliard. Şi că sunt mai multe tipuri de biliard. Tot ce-mi aminteam despre asta era faptul că odată – mergând pe strada Grigore Alexandrescu, pe lângă o crâşmă unde pe atunci exista o masă de biliard (cred că era bila 8... din ce pot eu să-mi dau seama, dar se poate ca memoria să mă înşele... aveam cam 8-9 ani!) – am văzut un gras cu mustaţă că-i dădea cu tacul în cap unui puşti care se uita după gagici, asta trebuia să-l someze pe cel din urmă de faptul că urma la masă.

Evident că tratam asta cu indiferenţă, mai ales că în casă nimeni nu-mi explica să nu privesc lucrurile aşa simplist. Toţi îmi spuneau „Ce tot dau ăştia la televizor biliard! Ce-i porcăria asta...” sau oricum ceva de genul. Nimeni nu m-a educat deloc în acest sens. Multe lucruri le-am aflat singur, nimeni nu mi-a pus Asimov în mână... nimeni nu m-a ajutat să citesc. Poate doar nişte profesori din liceu, dar nu decisiv. Că erau ocupaţi cu predatul materiei. Aveam şi eu prejudecata: „biliard = boring”... şi mutam canalul cum vedeam snooker.

Ţin minte că era un meci între Ken Doherty şi Mark Williams. Nu ştiu ce competiţie era... nu ştiu exact în ce an... nu-mi mai amintesc aceste amănunte! Ştiu doar că Doherty a revenit de la un scor foarte mare în favoarea lui Williams! Şi mai ţin minte privirea aceea de criminal pe care o avea „Kendo” în timpul cât stătea la masă. Deşi unul din comentatori (cred că era Marius Ancuţa, din ce-mi amintesc eu) spunea ceva de genul: „Privirea asta nu e neapărat rea. Mai degrabă denotă concentrarea...”; mie privirea aia îmi dădea impresia că jucătorul se va ridica din moment în moment şi-l va plesni în cap cu tacul pe Mark Williams! Parcă era în transă şi-şi repeta în minte, uitându-se fix la tac: „Îl termin! Îl distrug! Îl fac fărâme! Îl împrăştii în 500 de părţi!” şi tot aşa la infinit! Şi de asta am aşteptat! Chiar credeam amuzat că vrea să-l bată rău pe Williams. Cum ar fi fost ca meciul să se transforme în unul de scrimă între cei doi care foloseau tacurile pe post de arme? Eh, vedeţi ce fantezie m-a adus la snooker? Apoi... am încercat să înţeleg şi eu cum stă treaba pe masă. Pentru că, deşi cameramanii insistau să ne arate acei ochi în care era cuprinsă o enciclopedie întreagă a crimei, trebuia să ne concentrăm şi la jocul în sine. Eu eram la început amuzat că un jucător nu alege anumite bile care se află deja pe marginea buzunarului şi face nişte lovituri complicate. Nu mă întrebam de ce unele bile sunt roşii, iar altele de altă culoare... şi ce semnificaţie are acest lucru. La jocul pe televizor nu vedeam culoarea (foloseam un televizor alb-negru... că cică dacă l-aş fi folosit pe cel color îi stricam culorile LOL!), iar numele de pe ele nu însemnau nimic! Aşa că am crezut că şi aici e la fel! Apoi mi-am dat seama cum stă treaba, cum e snooker... sau alte lucruri din acestea de fineţe. Că trebuie să-ţi calculezi lovitura şi să te asiguri că vei avea şi o poziţie bună după ce introduci o bilă, că trebuie să anticipezi şi aşa mai departe. Şi aşa mi-am dat eu seama privind că nu e o chestie simplu... „dai cu băţu' şi bagi bile în găuri”. Am avut timp pentru că au fost multe jocuri... iar Doherty revenise de la un scor mare în favoare lui Williams. E un sport greu şi necesită talent şi mult exerciţiu! Şi multă inteligenţă. Şi de atunci am rămas fascinat de acest sport. Dar am ratat deznodământul acelui meci! Pentru că m-a strigat unchiul în timp ce se desfăşura jocul decisiv ca să mai facem un şah după amiaza! Şi nu puteam să-l refuz... deşi am regretat enorm! Că era aşa interesant şi voiam să ştiu cine va câştiga. Cred că era Campionatul Mondial din 2003... dar nu pot să vă spun sigur ce meci era... mie mi se pare că era august... Deci nu ştiu!!! Îmi amintesc doar privirea lui Kendo... şi că am rămas pe Eurosport... am privit, am încercat să înţeleg. Şi mi-am dat seama că nu trebuie să judeci lucrurile despre care nu ştii niciodată. Mai bine spui că nu ştii... nu te pricepi, decât să spui că nu te interesează!

P.S. De ce am scris asta? Simplu... am început o colaborare cu un site de sport! Sunt editor onlinela sport101.ro! La rubrica snooker! Mă puteţi citi acolo: gata cu pseudonimul Florentin Pavel sau Golan Trevize... Acolo semnez cu numele meu din buletin: Florentin Nica.

P.P.S. Multă lume mă întreabă de ce Florentin Pavel. Simplu şi nu e chiar atât de neadevărat: am împrumutat numele de dinainte de căsătorie al mamei. Ion Creangă, Marin Preda... sunt primele nume care-mi vin în minte când vine vorba de artificiul acesta.

Şi să lansăm şi numărul 3 al revsitei Ideea!

Ideea nr. 3:

Ideea3

Mars pubilc de sensibilizare si informare a comunitatii clujene cu privire la problematica HIV/SIDA

Mesajul care urmează l-am primit pe mail. Nu cred că e un lucru rău dacă promovez şi eu asta... deşi vă jur că nu cred în marşuri... prefer să văd oameni de ştiinţă aducând un antidot pentru boala asta care nu-ţi oferă nicio cale de scăpare:

Joi, 25 noiembrie 2010 de la ora 13.00-14.00 va avea loc evenimentul public cu participarea a aproximativ 150 persoane numit “Mars public de sensibilizare si informare a comunitatii clujene pe problematica HIV/SIDA”, organizat de Asociatia Studentilor de la Asistenta Sociala, Cluj-Napoca (A.S.A.S.) cu ocazia Zilei Internationale de Lupta Anti-SIDA care este in 1 decembrie in cadrul campaniei “Viata Conteaza”

Punctul de intalnire este Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala din cadrul Universitatii Babes Bolyai iar plecarea este la 13.00 din fata facultatii. Grupul vizibil prin pancarte, mesaje lipite si amploare urmeaza traseul: Calea Dorobantilor, Bulevardul Eroilor, str. Napoca, pana in Piata Unirii unde se va forma o funda umana.

Pe traseu, oamenilor li se va spune ca HIV nu se transmite prin o imbratisare, si li se va cere acordul sa fie imbratisati.

Campania “Viata Conteaza” se va derula in perioada 22-25 noiembrie 2010, si pe langa marsul public organizat, se vor realiza si alte evenimente cum ar fi: seri de film cu marturii ale persoanelor seropozitive, discutii pe marginea filmelor alaturi de ARAS Cluj.

Workshop prezentat de Asociatia Benone Targul Mures : Hiv sida si societatea Romaneasca

Parteneri in acest eveniment sunt:

Organizatia UNOPA
Asociatia Benone
Asociatia Romana Anti Sida
PSI Romania

Roboţii de pe Aurora

Ştiu! vă gândiţi la cântecul acela: "Aurora, Aurora!" Cum? Nu-l ştiţi? Eh, înseamnă că nu aţi avut copilăria mea. Nu e o mare pierdere... Cred că nici despre "Gâtana" nu aţi auzit... Dar unde eram? Ah, la "Roboţii de pe Aurora". Aşa s-au gândit traducătorii să adapteze titlul operei "The Robots of Dawn" pentru limba română. Nefericită alegere îmi dau seama, căci Aurora să ştiţi nu e o gagică mişto care se combină cu roboţi. Ci e o planetă. Mai rău... o să-mi spuneţi. Cum să se combine o planetă cu roboţi? Asta e deja orgie! Mai ales dacă aţi mai citit şi "Soare gol" ("The Naked Sun" - ă, nu vă spune ceva? naked!!!!) tot de Asimov o să ajungeţi să visaţi erotic. Nu pot să tolerez o astfel de atitudine din partea dvs.! Vă rog mult! Puţină decenţă! Aici vorbim de literatură... ştiu că mai e şi nişte sex pe acolo... chiar cu roboţi (hai nu faceţi ochii mari!!), dar, vă rog, să păstrăm decenţa.

Romanul este unul foarte serios, are tentă poliţistă. De fapt, e o operă poliţistă ce se petrece pe altă planetă, în alte condiţii. Asimov a construit bine acţiunea detectivului Elijah Baley, a creat o naraţiune incitantă... şi a pus la final două rezolvări cum îi stă în fire. Opera are, ca să mă exprim aşa, două deznodăminte. În unul din ele Elijah Baley rezolvă problema universului... aparent când totul pare să se rezolve de la sine intervine un nou deznădământ: cel în care se rezolvă de fapt cazul. Dar dacă acest caz ar fi fost rezolvat mai devreme, asta ar fi destabilizat situaţia universului. Şi această soluţie de final rămâne numai între cunoscători, între noi cei care citim, Elijah... şi eventual un alt personaj al romanului. Fie el şi un robot cu puteri telepatice.

Aurora şi cele mai multe dintre lumile din spaţiul extraterestru (şi aici nu mă refer la omuleţi verzi sau eu mai ştiu ce, ci la oameni ca noi sau aproape ca noi...) sunt reprezentante ale unor culturi ciudate. Oamenii care le populează au ajuns să poată folosi tehnologia la un nivel extrem de avansat, eliminând bolile şi infecţiile care ar putea să pericliteze sănătatea organismului. Au ajuns să trăiască foarte mult timp şi să pară în ochii oamenilor nişte zei. Dar se pare că această prosperitate nu se traduce şi prin lipsa totală a problemelor. Iar atunci când apar aceste probleme aceşti semizei... apelează la cineva de pe Pământ. Planeta mamă... însă reprezintă o lume închisă în sine, oamenii retrăgându-se sub o cupolă de oţel, sub pământ... Nu reuşesc să rezolve complet problema bolilor şi infecţiilor. Nu mai sunt capabili să iasă sub cerul liber. Dar continua lor agitaţie îi face să fie inteligenţi. Căci pe asta se bazează Baley pentru a se descurca în lumile acestea "exterioare"... unde există concepţii despre viaţa de cuplu ciudate, despre politică şi aşa mai departe (toate însă par nişte sisteme de organizare a statului preluate din teoriile filosofilor din trecut). Semn că imaginaţia lui Asimov nu e ceva întâmplător. El crează aceste lumi utopice pentru a demostra idei. Chiar şi navetele spaţiale şi unele descrieri ale reacţiilor ce au loc când acestea fac un "salt" (printr-o gaură de vierme) sunt descrise cu o terminologie care pare foarte ştiinţifică. Asta oferind veridicitate. Mai ales că scriitorul a mai fost şi om de ştiinţă.

Dialogurile sunt construite frumos şi naraţiunea curge bine, nu ne putem da seama până în ultima clipă despre ce este vorba de fapt. Când scoate AS-ul din pana de scris şi îl pune pe scenă... Roboţii joacă un rol important în multe din scrierile sale. Iar cei importanţi au capacităţi nebănuite... pot visa (şi sunt distruşi pentru că se dau de gol) sau citesc gândurile şi le pot influenţa... şi controlează de fapt destinul lumii. Dar se ghidează după cele trei legi ale roboticii:

"Legea 1 - Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău unei fiinţe umane, sau prin neintervenţie, să permită ca unei fiinţe omeneşti să i se facă rău.
Legea 2 - Un robot trebuie să se supună ordinelor date de către o fiinţă umană atât timp cât ele nu intră în contradicţie cu Legea 1.
Legea 3 - Un robot trebuie să-şi protejeze propria existenţă, atât timp cât acest lucru nu intră în contradicţie cu Legea 1 sau Legea 2."

Dar mai ales după legea 0: "Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău umanităţii, sau prin neintervenţie să permită ca umanitatea să fie pusă în pericol., care este probabil cea mai importantă lege din scrierile cu roboţi ale lui Asimov!

Am să pun un citat interesant din această carte:

"- Ştii, pe unii dintre colegii mei îi deranjează întotdeauna când le spun că, dacă o concluzie nu este echilibrată din punct de vedere poetic, nu poate fi adevărată din punct de vedere ştiinţific."

Documentele postume ale Clubului Pickwick

O carte scrisă cu umor (eventualele greşeli de ortografie sunt de la traducător):

"- Aste unsprezece perechi trebuie să fie gata la opt şi jumătate, şi pantoful la nouă. Cine-i numărul 22 ca să le-o ia înainte? Nu, nu! Fiecare cu rândul! cum zicea Jack Ketch când punea ştreangul de gâtul cuiva."

"- Să mergem mai departe; chestia e: ce dracu vreţi de la mine, cum zicea careva când vedea strigoi."

"- Aşa, domnule, să-i dăm drumul, cum zicea unul plodului său, care înghiţise un gologan."

"- Şi acum domnilor, înfulecarea! Cum zicea englezii franţujilor când îşi punea la puşcă baionetele."

"- Eh, ce rost are să vorbim despre asta acum? observă Sam. Ce-a fost a fost, basta, cum zicea turcii când a tăiat capul unuia din greşeală, şi gândul ăsta trebuie să ne mângâie."

"- Ce mai faceţi, doamnă? o întrebă dl. Weller. Sunt foarte încântat să vă văd, şi sper că cunoştinţa noastră o să ţie mult, cum zicea gentelmenul bagnotei de cinci guinee."

"- Îmi pare foarte rău, că vă deranjez, doamnă - cum zicea bătrânei cocoane spărgătorul, băgând-o în boli de spaimă."

"- Am făcut asta dintr-un simţământ bun, dom'le, cu cele mai bune gânduri din lume, cum zicea gentelmenul care şi-a părăsit muierea fiindcă ea părea că-i nenorocită cu el... răspunse dl. Weller."

"- [...] Dar merită oare să duci atâtea zile fripte ca să-nveţi aşa de puţin? cum zicea băieţaşul de la orfelinat când a ajuns să ştie alfabetul; e chestie de gust. Însă dinspre partea mea, eu sunt gata să răspunz: Nu!"

Dar şi părţi care te impresionează prin profunzimea lor:

"- [...] Ştiu prea puţin cei vorbesc cu nepăsare despre pierderile săracului, ca despre o fericită curmare a durerilor pentru cel ce-a plecat, ca despre o economie providenţială pentru cel ce-a rămas; prea puţin ştiu ei, fireşte, despre agonia pe care o pricinuiesc pierderile acestea. O privire tăcută de afecţiune şi atenţie, când toate celelalte priviri se întorc în lături cu răceală, simţământul că posedăm simpatia unei făpturi omeneşti, când toate celelalte ne-au părăsit, sunt de ajutor, un sprijin, o mângâiere în marea suferinţă pe care o încercăm; nici o bogăţie nu le poate cumpăra, nici o putere nu le poate da."

Şi astea nu sunt decât din volumul I. voi reveni cu alte citate... dar mai târziu!

De ce îl urăşte lumea pe Mircea Badea

Am citit recent un articol despre sus numitul Mircea Badea. Nu am fost în totalitate de acord cu afirmaţiile de acolo. De obicei, nu pot să numesc pe nimeni retardat decât dacă o dovedeşte prea clar. Sunt omul căruia îi place să-i asculte pe ceilalţi, să poată înţelege părerea lor şi apoi dacă e cazul să contrazică sau nu. Să fie de acord.

Eu pe Mircea Badea (şi a lui emisiune "În gura presei") l-am descoperit mai de mult. E adevărat, pe atunci aveam anumite prejudecăţi în ceea ce-l priveşte. Eram mai puşti şi credeam că avioanele care zboară se şi mănâncă; asta se datora faptului că la emisiunile pe care le realiza împreună cu Oreste ajunsese la un moment dat să cânte câte o manea pe seară. Eu nu am apreciat gestul. Şi nu m-am mai uitat deloc la emisiune. E adevărat că aveam şi alte treburi de făcut, nu doar să mă uit seară de seară la nişte discuţii nu prea interesante cu persoane publice. La ultima emisiune pe care o vizionasem eu era invitată Andreea Antonescu - care avea lentile de contact. Emisiunea nu era senzaţională. Era ceva pentru a pierde vremea. Eu aşa am perceput-o oricum. De aceea mi-a fost şi uşor să renunţ la ea. Dar, într-o zi, am lăsat pur şi simplu pe Antena 3 şi am ascultat. Şi Mircea Badea tocmai cuvânta despre o idee pe care o împărtăşeam şi eu! Adică, parcă mi-ar fi citit gândurile. De atunci l-am urmărit mai cu atenţie...

Acum zic eu m-am mai maturizat şi nu mă mai arunc să judec lumea după prima impresie. Că uneori mi-am luat-o şi eu în freză de la faze din astea: cei care sunt amabili, amuzanţi şi care te impresionează plăcut la început pot să fie nişte canalii, iar cei care-ţi par antipatici şi-ţi spun direct cum stă treaba... pot să-ţi devină cei mai buni prieteni. Şi pot să dovedească faptul că au mai multă omeniei în ei, decât nişte miştocari...

Oricum cred că de aceea Mircea Badea e atât de iritant. Pentru că e arogant (căci este), dar de obicei are dreptate. El ce face de fapt? După o zi în care lumea îşi crează o opinie asupra unui eveniment - opinie impusă de mass-media pentru că nu stă nimeni să se mai gândească dacă e corectă sau nu, dacă jurnaliştii nu pun problema greşit etc. nu stă nimeni să se întrebe, că nici nu au timp şi se repetă de obicei aceleaşi argumente peste tot... astfel încât îţi creezi opinia aia - ei bine, vine Mircea Badea seara şi spune: "Uite ce scriu ziarele! Uite ce proşti sunt jurnaliştii, uite ce imbecil pun problema!". După care demontează sistematic ideile unora. Şi vine cu o idee proprie... contrarie. Probabil că are şi destui oameni care ar avea de ce să-l urască. Uneori exagerează e adevărat, apoi aduce argumente ad hominem, lucruri cu care eu nu sunt de acord. Dar per ansamblu el e un om inteligent, chiar creativ...

Nu ştiu dacă e obsesie preşedintele Băsescu, dar oricum el declară public că e anti-Băsescu. Nu se declară imparţial, pentru că nu crede că aşa ceva ar putea să existe. O teorie corectă. Toţi suntem subiectivi. Oricât ne-am strădui. Putem să tindem către obiectivitate. Însă, niciodată nu vom fi absolut obiectivi. Pentru că ne întemeiem percepţia pe ceea ce ştim noi, cu mijloacele proprii. Dacă nu avem cunoştinţe de drept, spre exemplu, putem fi foarte uşor convinşi că unele abuzuri sunt lucruri normale sau că până la urmă s-a făcut dreptate în nu ştiu ce caz numai pentru faptul că cineva a fost reţinut de poliţie. Pentru că jurnaliştii nu pun în prim plan decât evenimentul. De ce a fost săltat omul? nu se prea întreabă nimeni. Pentru că era corupt... pentru că a făcut nişte nasoale. Dar nu mai bine era judecat cu prezumţia de nevinovăţie? S-au încheiat toate procedurile şi va fi încarcerat imediat. De cele mai multe ori nu... Iar Badea vine şi mai aduce şi informaţii logice, nu aşteaptă să îşi construiască opinia pe ceea ce au spus ceilalţi. Pentru că de cele mai multe ori concluzia la care ajung unii este perfect greşită. Şi lumea nu acceptă să fie criticată. Căci Badea contrazice cam tot ce au spus ceilalţi.

Prefer să-i ascult pe toţi. Sau măcar să tac în ceea ce priveşte lucrurile pe care nu le ştiu. Cred că o cale de mijloc e cea mai potrivită. Şi spun că nu tot timpul cei criticaţi de Mircea Badea greşesc. Dar atunci când se întâmplă acest lucru, Mircea Badea are un argument bun. Argumentul că e "sclavu lu' Voiculescu" e un argument ah hominem. Lucru cu care nu prea sunt de acord. E uşor ca la adăpostul unei astfel de manevre să denigrezi persoane.

Frumuseţe pe muchie de tiebreak

Ambele partide din semifinala Mastersului de la Paris 2010 au avut nevoie ca în setul decisiv să se facă departajarea prin tiebreak. În primul meci, Robin Soderling a reuşit să câştige în faţa favoritului publicului, Michael Llodra. Al doilea, i-a pus faţă în faţă pe Roger Federer şi pe Gael Monfils. De data asta spectatorii au putut pleca fericiţi de pe arena unde s-a jucat meciul, întrucât francezul Monfils a reuşit să-l surclaseze pe elveţian, deşi acesta a avut în setul decisiv scorul de 3-0 şi 4-1.

Îmi pare rău să spun, dar Federer nu mi-a dat impresia că era în meci. Părea... în altă parte. Transportat acolo întâmplător folosea racheta corect, fără să facă greşeli foarte mari. Mai scăpa câte o ramă uneori, dar ne-am obişnuit cu asta. Când se supăra ne arăta cum biciueşte mingea cu dreapta sa năucitoare. Era el. Dar nu mi-a mai plăcut faţa lui sculpatată, lipsa lui de reacţie... poate doar enervarea pe arbitrul femeie din spatele lui. I-a arătat o privire care voia să spună: "Ce faci femeie? Eu muncesc aici!". E adevărat, dar nu era o minge care să nu poată fi anticipată greşit la viteza aceea. Apoi, a avut la dispoziţie sistemul reluărilor computerizate... şi s-a făcut dreptate! Nu mai era necesară acea privire răutăcioasă, dacă vrei să pari acel ceas elveţia... care nu lasă nimic să iasă la suprafaţă. Dar e şi el om. Cu toate astea nu mi-a plăcut de el. Nu am simţit deloc de la el ceva consistent cu privire la acel meci. Adversarul său, mult mai montat în joc, părea mult mai motivat! mai prezent acolo. Când a câştigat penultima minge a stigat chiar un "Allez!". A avut probleme la gât (părea că a dormit rău!), dar s-a concentrat la meci. Deşi ducea mâna acolo după ce termina o minge şi folosea prosopul. Cu toate astea a rămas în joc, a câştigat primul set la tiebreak. L-a ţinut pe Federer în şah în al doilea set... dar eleveţianul a forţat şi a arătat că poate câştiga chiar şi la tiebreak. Apoi, în setul al treilea, Federer se desprinsese! Dar - ca într-un meci cu Tsonga de mult - a pierdut. Monfils a fost peste el! După ce i-a luat acel break, jucătorul numărul doi al lumii... a clacat. Trei ghemuri/game-uri la rând ale francezului şi s-a restabilit egalitatea. Apoi iar au mers cap la cap... iar în tiebreak Federer a fost îngenunchiat. De omul care a arătat mai multă forţă în joc, mai mult curaj, mai multă dăruire, mai multă imaginaţie. Cred că asta a lipsit în jocul lui Federer... imaginaţia. Pare că la vârsta asta... deşi e un jucător bun, nu mai are capacitatea să creeze chiar atât de multe situaţii. Sunt convins că ştie foarte multe şi poate face chiar multe. Oricum turneul respectiv nu-i este deloc pe plac. Nu se ştie de ce... nu l-a câştigat niciodată, nu a ajuns niciodată în finală măcar! De multe ori a ieşit foarte devreme. Poate că nu se simte bine acolo. Cert este că nu a strălucit! Deloc!

Pe de altă parte, Soderling, în meciul cu francezul Llodra, a arătat că merită să câştige. A anulat francezului câteva mingi de meci... semn că a avut tărie de caracter, că şi-a dorit victoria. Nu i-a tremurat mâna pe rachetă. A făcut şi el gafe. Dar mi se pare că e capabil să câştige Mastersul de la Paris anul acesta! Meciurile au fost aproximativ asemănătoare... deoarece rar s-au pierdut jocuri pe serviciul advers... iar setul, de cele mai multe ori, a fost tranşat la tiebreak. În ambele partide s-a acumulat tensiune pe final, ambele te făceau să trăieşti, să fii acolo. Să speri o dată cu jucătorii şi să te simţi învins. Să spui în gând că nu mai aveai efectiv ce să faci unei mingi: căci au fost lovituri (mai ales din partea lui Monfils) care te lăsau mască. Te gândeşti cum a putut să scoată şi să returneze astfel mingea încât să aibă acea traiectorie... să pice pe tuşă. Să n-o mai poţi scoate. Apoi, Federer a dat o minge în fileu... când putea să-l execute cu sânge rece pe Monfils! Soderling nu a ezitat deloc. A fost foarte concentrat până la final. A mai dat şi el rateuri, dar nu în momentele cheie. A trimis şi el în plasă mingea, dar nu când scorul devenea periculos pentru el. A trăit şi el tensiunea pierderii partidei, dar s-a ţinut bine... şi l-a făcut pe adeversar să greşească. A dat şi el duble greşeli... dar a avut şi noroc ca şi adversarul să facă mai multe.

Pe Federer l-a ţinut în viaţă serviciul care a fost bun, chiar foarte bun, dar e nevoie de mai mult ca să câştigi. Mai ales în acea fază a competiţiei! Meciurile pentru cunoscători au fost plăcute pentru că au avut acea tensiune, au avut acele momente în care s-a jucat pe muchie de tiebreak, s-a jucat la limită. Aproape niciodată nimeni nu s-a desprins decisiv, iar dacă a dat impresia asta s-a recuperat imediat avantajul! Şi a câştigat cel mai bun. La limită, dar cel mai bun. Am simţit că aşa s-a întâmplat. Chiar dacă Llodra a părut egalul lui Soderling - ba poate chiar, în unele momente ale primului set, i-a fost superior, iar Federer a avut meciul în mână la un moment dat... totuşi Gael Monfils a câştigat pe merit. Meritul este al celor curajoşi. Iar Soderling a fost superior lui Llodra. Aşa am simţit eu... şi nu cred că m-am înşelat.

P.S. risc şi un pronostic: va învinge Soderling. Am să ţin cu el în seara asta!
Update: să nu uităm de revistă! Ideea nr. 2: aici.

Revista Ideea nr 2 by on Scribd

Last update: Cum mă aşteptam, Robin Soderling l-a învins pe Gael Monfils scor: 6-1, 7-6! Mă aşteptam la asta! Nu la scorul acesta... Bine pa! :)

Cum văd eu publicitatea la sare...

Slogan: "Cum sărezi, aşa mănânci!"

Slogan: "Dă gust vieţii tale!"

Slogan: "Foame, poftă şi sare - trei feluri de mâncare!"

Articolul program Ideea!

În această revistă vor fi înmagazinate şoapte. Da, şoaptele mele rostite la o portavoce închisă. Asta pentru a nu-mi punea citi nimeni pe buze. Şoapte rostite cu ochii închişi şi privirea întoarsă către mine.

Trăim într-o lume în care unii sunt creatori de chiloţi (la fel de nostim ca Pickwick... observator al firii umane şi specialist în mormoloci), în rechizitorii se citează Flaubert – în loc să citezi un text de lege, trăim într-o lume în care nu se mai inventează decât şampoane de spălat creierul, artificii periculoase şi imagini menite să manipuleze. Trăim într-o lume în care ne e frică să ieşim cu hainele noastre pe stradă pentru că imediat suntem etichetaţi de către unul şi altul în fel şi chip. Trăim într-o lume în care după moarte avem şansa să devenim vedete! Atunci devenim telegenici! Viaţa noastră banală nu contează, dar moartea... ei bine, moartea e gustată de toţi. E fascinantă.

Vulpile se uită după struguri şi spun că sunt acri. Merg apoi la mămica să mănânce nişte ciorbă cu carne de miel. Tocană numai apucă întrucât scorul obţinut la jocul de dedesubt nu i-a ieşit cum spera. Aşa că îşi pune pofta în cui şi de data asta.

Îmi pare rău că acest număr nu a ieşit aşa cum aş fi dorit eu. Aş fi creat şi o mică scenetă, aş fi pus o altă poezie la final. Dar cred că am ales bine şi aşa. Snookerul e un sport al răbdării, al intuiţiei şi imaginaţiei chiar. Ca să faci snooker trebuie să ai talent şi să te antrenezi din greu. Jucătorul de snooker e şi un individ elegant. De aceea cred că poezia se încadrează foarte bine în acest angrenaj „semiotic” pe care îl numesc revistă. Totul trebuie să meargă către acelaşi mesaj, dar nici divergenţele nu sunt excluse. Pentru că sunt zile şi zile, iar unele texte pot fi scrise în anumite stări, iar altele în alte stări.

Există o cale uşoară şi o cale corectă. Tu pe care ca om eşti dispus să mergi?

Revista cum spuneam apare azi, duminică, 7 noiembrie 2010. Şi se găseşte, mulţumită cuiva care mi-a dat indicaţia asta fără să vrea aici.

Mai jos aveţi o mostră de cum ar arăta:

ideea nr 1