sâmbătă, 30 octombrie 2010

S-a inventat TurboSnooker

Azi dau şi eu pe Eurosport. Când văd o masă cu postav diferit - un fel de gri - şi pe Ronnie O'Sullivan la masa cu nişte marcaje ciudate pe ea. Zic... or fi schimbat ăştia postavul la masă şi asta mă incomodează pe mine. Dar nu! Mă uit aşa la meci... părea să fie la fel, adică aceeaşi regulă: o bilă roşie, urmată inevitabil (în funcţie de cum merge şi jocul) de o bilă colorată diferit de roşu. Mă uit totuşi la scor: care arăta ceva în genul 167-290. Nu vă spun că ăsta era scorul, dar oricum ceva de genul acesta! Şi-mi zic: Bă, tre' să fie o greşeală! Cel mai mare break este de 147 de puncte!!! Cum să ia scorul o asemenea proporţie?! Dar apoi mi-am dat seama că de fapt regulile erau un pic schimbate: dacă bila albă se afla în anumite zone ale mesei numărul de puncte aduse de introducerea unei bile puteau să crească de două ori sau chiar de 4 ori. Dacă bila albă se află în "Power Zone" şi a fost introdusă bila "Power" (care activează 2 minute de "PowerTime") numărul de puncte acumulate prin introducerea bilei negre ar fi de 28! Dintr-un foc!
Apoi nu mai contează cine şi cum închide masa! Contează ca la expirarea celor 30 de minute de joc efectiv să ai un număr mai mare de puncte decât adversarul. Nu poţi să abandonezi, ci trebuie să joci până la final! Există şi regula celor 19 secunde necesare pentru executarea unei lovituri! Dacă un jucător "pierde vremea" cu gânditul atunci el e penalizat cu câteva puncte! Cred că patru! Dar nu sunt absolut convins. Nu am reţinut toate regulile. Nu asta e important... Oricum regula asta am mai întâlnit-o şi la un turneu de snooker, să-i spunem, mai puţin obişnuit. Dar am mai întâlnit regula. Astfel, un sport al celor calmi, calculaţi şi intuitivi, cei care se uită atent pe masă şi caută unghiuri absolut interesante devine un sport al vitezei de reacţie! Al intuiţiei şi poate chiar al nimerelii.
O altă noutate a sportului acesta (faţă de snooker-ul clasic) este şi modul în care reacţionează publicul! Dacă într-o arenă obişuită de snooker abia dacă se aude acel murmur de dezamăgire la o lovitură nereuşită, dacă aplauzele se oferă rar... în rest domnind tensiunea liniştii şi a concentrării, la TurboSnooker publicul se comportă destul de zgomotos! Adică, e aproape ca pe stadionul de fotbal. Şi uneori chiar necioplit. Locaţia însă se pretează pentru aşa ceva: spectacol de snooker la un fel de restaurant. În loc de jazz, TurboSnooker. Interesant! Şi astfel se mai distruge atmosfera aia de civilizaţie care e specifică spoturilor care pun la contribuţie şi mintea mult mai mult decât cele care sunt fizice! Deşi nu contesc că şi acolo dacă eşti inteligent poţi să fii în avantaj, dar aici cu precădere se mizează pe asta şi pe îndemânare. Aici privitorii fac galerie şi se comportă la fel ca pe stadioanele de fotbal: la expirarea minutelor de "PowerTime" ei numără 6, 5, 4 etc. până la 0. Ca la revelion!
Ce mi s-a părut un pic ciudat a fost faptul că unii jucători au rezonat cu acest gen de manifestare a publicului. Adică au făcut cu mâna la reuşită, s-au învârtit în jurul mesei ca să dea palpitaţii şi au lovit în ultima secundă bila, înainte să expire cele 19 secunde acordate fiecărei lovituri. Allister Carter mai ales. Ali, din ce am văzut, a luat totul în glumă... şi a încercat să fie cu publicul, să joace cam la mişto. Uneori poate e o lipsă de respect faţă de adversar. De asta m-am gândit oare cum s-o fi simţit Mark Selby... în meciul acela. Dar e abia ediţia inaugurală, deci poate se vor mai reglementa şi lucrurile în acest sens.
Am mai văzut că jucătorii sunt însoţiţi la intrarea în arenă de către o femei care arată într-un mare fel. Şi că nu a arbitrat niciun bărbat, ci două femei! Ceea ce mă duce cu gândul că se mizează mult pe entertainment! pe crearea de atmosferă. Pe show şi mai puţin pe sport. Că aşa e mai greu să faci şi sport. Şi echipamentul jucătorilor era schimbat. În sensul că nu mai era obligatorie vesta peste şi încheierea papionului bine la gât! Strâns. Acum mulţi jucători au venit la cămaşă! Şi mamă ce cămăşi aveau!!! Câtă eleganţă! De asta îmi place sportul acesta (snookerul): e un sport al eleganţei. Jucătorul are un echipament tot timpul elegant. În PowerSnooker, aceştia pot rămâne cu gâtul liber, cămaşa fiind purtată descheiată în zona aceea... Şi încă o dată: Mamă ce cămăşi!!! Superbe.

P.S. o altă regulă care e schimbată se referă la numărul de bile roşii (care e mai mic - aşa mi s-a părut mie!) şi poziţionarea lor la început în formă de romb, nu de triunghi.

Nu există omul imaculat

Oricât încercăm să ne vopsim, să ne colorăm în alb... tot degeaba! Va trece o maşină printr-o băltoacă şi ne va stropi, va ploua cu lacrimi acide din cer, va fi foc în preajmă... vor fi condiţii şi condiţii. Şi nu suntem singuri... când avem impresia asta ne înşelăm. Există tot timpul o mână de ajutor la capătul braţelor noastre. Trebuie doar să le folosim, să facem ceea ce trebuie şi să ţinem apoi de mână pe cea/cel pe care dorim să-l facem fericit...
Sunt o mulţime de oameni care încearcă să se coloreze în alb, să poarte veşmântul acesta fals. De asta cred că uneori exagerez! Că e prea multă mocirlă. Normal că e... dacă nu ar fi nu am mai fi aici, ci într-o vacanţă pe altă planetă (aşa m-a informat pe mine un "gnostic"). Dacă te plângi tot timpul că nu ai unde... nu o să găseşti. Pur şi simplu fă ce ţi se oferă deocamdată şi vedem noi după. Calculează atent toate opţiunile. E normal să te nemulţumescă faptul că nu se pune preţ prea mare pe ce ai putea să faci!! pentru că ai putea să faci foarte multe, iar la un moment dat s-ar putea să ţi se rupă. Nu te speria de mulţimea de alţii care fac acelaşi lucru... Ce opţiuni ai? Asta e întrebarea. Ce doreşti să faci în viaţă? Să fii fericit!!! şi crezi că banii te pot face fericit? Depinde cum îi obţii! dacă ajungi să-ţi rupi cocoaşa (fie la propriu, fie la figurat!) pentru ei, să ajungi să fii dezgustat de tine... atunci fă ce vrei tu!!! Vor veni şi banii la un moment dat! Crede!!! Şi dă un pic din coate că aşa se ajunge la mal...

Am scris acum două zile cred un post foarte lung aici. Am exagerat! Am spus că sunt şi eu de vină, dar am exagerat... Nu sunt singur! Refuz să fiu singur! Iar dacă mă vor părăsi toţi... tot nu am să rămân singur. Mă am pe mine. Eu trebuie să fiu cel mai bun prieten al meu. Cel mai bun. Vor fi şi alţii care să mă susţină apoi! What one man can do, another can do!

Chiar dacă uneori ai impresia că eşti pierdut... nu eşti. E doar o iluzie! iar dacă ai răbdare chiar dacă nu-ţi iese acum continuă! Nu abandona! Asta probabil e ce am vrut eu să spun mai devreme...

joi, 28 octombrie 2010

Să reînvie IDEEA!

Prin 2009 am avut un curs de "Tehnici de creare ziarului şi a revistei" sau ceva care era asemănător cu asta! Şi ca temă de seminar am avut de creat un ziar! Sau o revistă! La seminar am primit şi exemplele colegilor din anii anteriori! Majoritatea erau colaje: adică decupaseră articole din ziar şi le lipiseră pe o foaie A3. Două erau însă făcut pe computer. La început am vrut să fac şi eu la fel ca ceilalţi... adică să mă rezum la a face nişte colaje, dar am zis să învăţ că pot să fac mai mult de atât: "What one man can do, another can do"! Zis şi făcut! Lucram pe Ubuntu atunci (ce nostalgic... nu am ami lucrat de mult pe Ubuntu pentru că e mai lent şi îmi pare rău aveam nevoie de viteză pentru licenţă, plus nişte alte chestii pe care trebuia să le fac în MS 2010). Şi am instalat Scribus! L-am deschis prima dată mă uitam ca viţelul la poarta nouă. Caută pe net nişte tutoriale. Aşa am învăţat tehnicile de bază. Şi cu ele am realizat acest proiect! De fapt, nu am mai găsit întreg proiectul... el avea vreo 16 pagini, dar nu ştiu pe unde l-am rătăcit. Aici găsiţi primele patru pagini pilot pe care doream să i le arat profesoarei de la seminat ca să ştiu dacă e în regulă sau nu! Şi era în regulă, deşi tot am îmbulinat-o de la domnul Dobre la final. Şi asta pentru că nu aveam titlul centrat! Nu eram singurul, dar am fost singurul care trebuia blamat pe treaba asta! Nu judeca deloc cu aceeaşi măsură omul! Dar nu are sens să-mi amintesc de asta, ştii doar că a fost naşpa!

De ce să reînvii acest proiect? În primul rând ca să-mi fac un portofoliu, să învăţ eventual Quarkxpress - care pare asemănător cu Scribus - şi să-mi folosesc mintea creativ. La început m-am gândit să fac totul în colaborare, dar nu! Am motivele mele să o fac de unul singur, am să pun texte doar de la mine, eventual copiez din ziare! Nimic altceva. Nu mai apăs pe acceleraţie: am să fac cum mă îndeamnă o colegă de blogging "Dacă ai trei picioare, pune-le pe toate pe frână!". E proiectul meu, visul meu. Fac totul de unul singur pentru că aşa am rămas.

Acum ştiu ce vreau să fac:

1. să nu mai fac postări obişnuite pe blog... adică să fac numai materiale pentru IDEEA... deşi nu cred că am să mă ţin de cuvânt! Adică voi scrie şi altceva în afară de materiale pentru revistă (căci e revistă);

2. ca şi proiectul "Ziarul cetăţeanului turmentat" pe care-l aveţi aici (mă rog, partea "pilot" ca să zic aşa), "revista cetăţeanului turmentat" va avea pantru pagini - cum le voi umple numai eu ştiu;

3. nu va mai fi format A3... pentru că e greu... am să mă folosesc de formatul A4.

4. va apărea duminica... dar pentru că suntem deja vineri şi eu m-am apuca târziu nu voi putea să fac o revistă până pe 31 octombrie. Aşa că primul număr va apărea pe 7 noiembrie. Timp berechet să mă obişnuiesc cu nişte chestii! Poate chiar să învăţ QuarkXpress. Vom vedea. Şi cum îi fac paginile şi ce mai trebuie să fac pe blog. Deocamdată trebuie să recuperez sigla!! Că nu mai găsesc vechile materiale... şi trebuie să pornesc iar de la început!

Asta fiind spuse: vă urez numai bine! Sper să vă placă proietul meu... iar dacă aveţi sugestii să ştiţi că sunt bine venite! :) Mulţumesc anticipat! :)

ce înseamnă să nu ai bani...

Ai avut senzaţia că pierzi ceva? Nu ştiu cum e pentru tine... nu voi şti poate niciodată, e greu să vezi dincolo de tine, de ceea ce eşti tu. Şi să te poţi pune în locul, în poziţia, în incinta lui sufletească şi să ştii cum e lumea de după privirea lui. Suntem totuşi aproape la fel şi cred că să pierzi pe cineva înseamnă să-ţi rupi o parte din tine şi pentru o secundă (în anturajul universal) să rămâi fără un punct de sprijin, încercând să te agaţi de neant.
Asta pentru că toţi (dar absolut toţi!!!!) şi-au pierdut încrederea că pot să mai fac ceva. După terminarea facultăţii mi-am permis să nu-mi caut imediat de lucru pentru că, spuneam eu, ar fi indicată o pauză meritată după licenţă! Acum observ că poate am ratat momentul în care m-aş fi putut fi înscris pentru un post de suplinitor pe la nu ştiu ce şcoală din mediul rural. Nu era mare lucru, dar măcar aveam ceva de făcut. Dar pe foametea asta nu există aşa ceva în luna octombrie! Am întrebat şi nu e! Să stai acasă şi să urmăreşti presa, site-urile şi eventualele ponturi de pe la cunoscuţi (care nu apar decât prea târziu!) îţi dă o senzaţie de inutilitate. După atâţia ani de şcoală să nu ai şansă să-ţi găseşti ceva.
Şi ajung acum la punctul de unde voiam să încep de fapt. Ce înseamnă să nu ai bani? Ce înseamnă să fii sărac. Şi când spun asta ştiu foarte bine la ce mă refer: cu un venit cuprins între 200-300 lei pe cap de familie lunar... Asta dacă nu ţi se pare sărăcie atunci nu ştiu ce e. De aici urmează o grămadă de alte chestii.
În primul rând, 2006. Final de liceu. M-a obsedat mult-mult timp pe vremea liceului dorinţa să fug de acasă!!!!!! Da, să fug. Să o iau aşa pe câmp şi să mă tot duc. Niciodată nu am ştiut unde şi mie mi-a fost teamă tot timpul de ceea ce nu cunosc. Nu puteam să plec şi să ajung sub un pod. Acolo aş fi murit în prima lună. Aşa că am zis să aştept... terminarea liceului. Şi deşi nu ştiam niciodată la ce facultate vreau să dau am zis într-un moment de curaj stupid: "vreau la mate-info, Bucureşti". Suna bine! Nu e vorba: eu mă descurcam la matematică destul de bine în liceu, iar la info eram "server"... deşi nu m-am dus niciodată la concursuri naţionale. Nu am avut calculator acasă decât printr-a XII-a! Cu orele petrecute la şcoală nu-ţi ajunge să devii mare programator. Acolo se lucrează uneori şi 3 pe un computer şi 10 la un computer... cel puţin aşa era la mine la liceu într-a IX-a! Şi cum am fost un om tot timpul timid, fără să mă bag în faţă, fără să cer dreptul de a avea ceva anume... dacă prindeam loc bine, dacă nu... învăţam să programez în C++ sau Pascal pe caiet, cu creionul în mână! Pixul... de fapt că la liceu nu am mai folosit creionul. Or, nu poţi să înveţi să programezi pe foi! Şi în plus am avut 3 profesori în 4 ani de liceu... am început cu Pascal, apoi am luat-o de la 0 cu C++! Dar las aceste aspecte... adică şi? Am învăţat şi fără. Am mers să dau examenul de admitere pe ultima sută de metri, am avut chiar probleme în a-mi ridica diploma de bacalaureat să mă pot înscrie. A fost cam la voia întâmplării. Şi am mers cu mama la Bucureşti să mă înscriu. Asta a fost simplu. Examenul era programat două zile mai târziu! sau oricum aşa ceva. Nu am avut timp să mă pregătesc, m-am uitat pe nişte formule şi asta era. Înainte de examen, nu am dormit deloc! Am făcut un drum în care am schimbat două trenuri: un personal până la Buzău (gară în care am stat o oră... şi în care am văzut cum nişte oameni pot dormi direct pe betonul gării, doar acoperiţi de nişte cartoane... a fost, să zic aşa, ceva care m-a marcat. M-am întrebat cum se poate aşa ceva? Uite că se poate! uite cât de nedreaptă e viaţa, lumea... şi totul e creat aşa de strâmb şi înspăimântător că...); apoi un tren - nu mai ştiu ce era (accelerat sau rapid) până în Bucureşti. Eu nu am putut dormi, nu am putut mânca când am ajuns acolo, deşi tata s-a aşezat pe o bancă şi a luat masa cu ce ne puseseră mama. Eu nu pot să mănânc înainte de examene, nu pot dormi, nu ştiu... simt o tensiune care-mi anihilează somn, poftă de mâncare, poftă de viaţă chiar. (Singurul examen înaintea căruiam am dormit a fost cel de licenţă! mă simţeam pregătit, aveam discursul învăţat bine, ştiam ce era scris în lucrare că doar eu scrisesem şi... eram încrezător.) Ca să vă daţi seama cât de epuizantă a fost toată treaba am să vă spun că după ce am plecat din Bucureşti, am aţipit pentru prima dată în tren (eu nu pot să dorm în tren, deşi m-am străduit din răsputeri!!!! mereu!). Am dormit până a oprit la Urziceni. Am dormit cu adevărat. La examen am luat 8.29. Sau mă rog, pe acolo. Nu am intrat din prima... să dau vina pe faptul că nu am dormit sau că nu mă puteam concentra nu are niciun sens! Sunt unicul vinovat că nu am intrat din prima. Dar la redistribuire am avut să-i zicem şansa să intru. Să fiu admis! Era 5 august 2006 când am aflat asta deşi nu mai speram. Nu am să uit niciodată că am fost atât de fericit atunci că n-a mai contat nimic. Prostia mea a fost că nu m-am interesat de cazare. Dar nici nu aveam unde! şi speram să prind măcar un loc în cămin. Şi am aşteptat pe urma cuiva care avea acces la internet şi care putea să-mi spună cum şi ce să fac... că aşa am fost anunţat acolo la facultate. Că am fost şi... aşa am fost anunţat. Şi nu am depus la timp nici nişte acte pentru un loc în cămin pe filială "socială". Adică pe criterii de sărăcie, iar când m-am adresat decanului aşa mi-a zis: "Păi, vrei să ai drepturi şi nu vii la timp cu actele?". Adică, prietene!!! Nimeni nu e aşa interesat să faci tu şcoală în Bucureşti. Trebuie să te zbaţi singur, să rabzi de foame... că am răbdat mai rău de foame ca niciodată... să fii tare, să poţi să înghiţi multe!!! Da multe. Şi apoi mai vedem dacă o ieşi ceva, căci nu ştii ce o să iasă. Nu te duci direct la Microsoft decât dacă eşti "the best", iar fără energie, cu privirea întunecată şi fără să ai un computer cu tine unde să exersezi acasă sâmbăta şi duminica... sigur nu ajungi departe. Am stat două săptămâni în Bucureşti: una la un prieten... mi-a crăpat obrazul de ruşine că-i dădeam telefon mamei şi-i spuneam se rezolvă cu ce mi-ai promis că mi-e ruşine şi mie să stau pe capul oamenilor ăstora!!! Şi s-a rezolvat: a doua săptămână am stat în nişte condiţii în care am reuşit să capăt o ciupercă de piele care a lăsat urme şi acum... Şi am renunţat!!! Da, am fost laş, nu am ştiut ce să fac, eram singur împotriva lumii şi am clacat! Înainte să plec am plâns: am mers aşa pe şoseau Pantelimon şi mă aşezam pe bănci şi plângem. A fost primul meu eşec care m-a afectat enorm. Încă îmi mai răsună în minte refrenul: "un b. în loc de Bucureşti" (asta mi-a prezis cineva care nu a reuşit să-şi prezică şi sieşi aceeaşi soartă!) Am zis mai bine plec... o iau de la capăt la anul. Şi am încercat să mă apuc să învăţ, dar am fost iar superficial. M-am ţinut şi de alte chestii, am citit şi lucruri pe care nu numai că nu le-am înţeles, dar nici nu-mi folosesc la nimic. Şi am mers din nou la Bucureşti... am venit de data asta seara, înainte de examen, şi am luat ţeapă de la un moş cu tupeu care mi-a promis una şi... a laut banii pentru sauna în care am dormit! Şi de fapt n-am dormit! Că iar n-am dormit, iar nu am putut mânca nimic (după călătorii cu trenul nu pot să mănânc). Şi când mai era vreo jumătate de oră până să se termine examenul am rămas fără vlagă. Era o căldură infernală... era luna lui cuptor. Cald şi a început să-mi tremure tot corpul şi să am senzaţia de greaţă. Am cerut "puţină apă" (că a fost uman şi se dădea apă) cu ruşine. Tipul care se ocupa cu supravegherea era foarte înalt şi destul de glumeţ şi mi-a zis că-mi dă şi mai multă... de la înălţimea celor doi metri ai lui! Era tânăr şi mi se părea că era de treabă. Dar eu tremuram, m-am temut că am să cad înainte să pot ajunge să pun apa în pahar. Dar nu s-a întâmplat! Aceeaşi teamă şi aceeaşi senzaţie am mai avut-o şi pe la 12 ani. Când, după ce am stat la coadă la bere pentru unghi-miu în soare vreo 2 ore, mi s-a făcut atât de rău că nu am mai avut răbdare să aştept. Tremuram tot şi îmi venea să vomit... Şi femeia aia nu-mi mai lua bidonul o dată... deşi eu eram la rând!!! Şi tot întindeam petul!!! Haide femeie nu vezi că nu mă mai pot ţine pe picioare, dar nu am zis nimic... doar am întins sticla... şi am mulţumit cerului că mi-a luat-o! M-am dus după colţ şi am vomitat! Şi mi-am revenit. La examen, însă, am băut apă şi nu am mai vomitat. Şi să mă mai concentrez la liste dublu înlănţuite, să fac o bază de date cu nu ştiu ce variabilă şir de caractere şi să sper că iau examenul. Am scris cred că nişte aberaţii foarte mari! Când am ieşit de acolo i-am şi zis tatei că nu am făcut nimic! Am luat totuşi 7.49 sau pe acolo. Oricum era 7 şi ceva, insuficient ca să intru chiar şi la redistribuire, deşi am încercat. Am plecat acasă cu un gust amar. Iar în tren o femeie mi-a zis că sunt aşa tăcut... M-a moleşit căldura? Nu mai simţeam nici căldură, nici nimic, ci doar ruşine! Şi dezamăgire faţă de mine. Bucureştiul a fost oraşul în care m-am dezamăgit cel mai tare pe mine. Chiar şi acum de curând!
Aşa am ajuns să dau la jurnalism. În oraşul meu. Că ar fi fost mai ieftin, deşi era universitate privată. Eu voiam să scriu... şi câştigasem nişte menţiuni la un concurs de literatură de pe aici. Aşa am crezut că merge. Dar dacă vrei să scrii nu te duci la jurnalism. Te duci la litere... faci altceva. Numai că nu aveam asta cu literele la Brăila. Şi am ales jurnalism.
Am făcut 3 ani... ca după să aflu că o colegă avea dreptate când mi-a zis odată că e o şerpăraie şi o viespăraie în redacţii de te cruceşti. Şi încă ea intrase acolo "cu pile"! Adică avea o rudă acolo... şi nu a făcut faţă. Nimeni nu te ajută cu nimic. Şi nici nu au răbdare oamenii cu tine. Eu prima dată am fost dezamăgit de mine într-o redaţie în perioada de practică: că i-am permis lui Sorin Sârbu să se bage pe un articol scris de mine şi să pună o notă care nu avea nimic de-a face cu realitatea! Am plecat aşa de dezamăgit atunci de la redacţia "Monitorul de Brăila" că am scris şi în jurnal un text în care menţionam asta. Dar şi atunci am fost epuizat. Şi nu am avut puterea să mă mai contrazic cu el... am lăsat aşa. Un compromis duce oricum la altele... Şi acum recent prin septembrie... la redacţia "infobrăila" unde am colaborat o săptămână să spun aşa. Acolo unde am fost pus în situaţia să scriu despre ceva care pe mine unul nu mă interesa şi să inventez aglomeraţii pe stadă atunci când nu erau, să inventez fuste scurte în miez de toamnă... dimineaţa la ora 7:00-8:00! "imprimeuri animal" şi alte din astea. Mie la telefon sunându-mi doar atât: "te duci la liceu şi vezi şi tu cum se îmbracă lumea"! Eu le-am zis că majoritatea erau standardul de azi: pantaloni/blugi... cămaşă/tricou plus jachetă sau nu... şi converşi/pantofi sport. Am prins şi o poză cu nişte fuste, dar nu erau şi altele. Era dimineaţă şi era răcoare pe 13 septembrie 2010. Şi iarăşi adevărat... am fost laş şi am renunţat. Dar sigur nu sunt în stare să: trag de mână o femeie şi să-i iau cam cu forţa un interviu cum am văzut că a făcut un reporter de la RealitateaTv la protestul asistentelor de la Spitalul Judeţean Brăila! Deci omul nu a rugat pe nimeni frumos, a tras-o pe femeia aceea din mulţime şi i-a pus camera şi microfonul în faţă şi spune! Eu nu aş putea în viaţa mea să fac asta! nu pot să rezist prea mult când mi se spune că scriu ca naiba: logic dacă nu-mi place subiectul să-mi cam bag picioarele în el. Şi nu scriu mai prost sau mai bine decât alţii, dacă-mi place ceva aş putea să scriu chiar foarte bine şi să-mi dau tot interesul! Nu mă ajută nimeni dacă scrie în locul meu. Că aşa mi-au făcut: în loc să mă pună să-l mai scriu o dată... tipul se punea şi-l scria el. Numai să-mi spună ce vrea să audă de la mine! Nu să mă pună să scriu după dictare! Nu! Nu am nevoie de oameni care să scrie în locul meu... eu numai să găsesc subiectele. Această propunere m-a făcut să mă uit în oglindă şi să-mi spun... uite cât de incapabil eşti în ochii lumii! Că toată lumea (absolut toată!) nu are încredere în mine! Plus că eu nu am oameni care să "ciripească"/"surse"/"sifoane" etc. Singurele persoane pe care le ştiu... şi care ar putea să-mi ofere subiecte de interes public ar fi nişte vecini mai influenţi, dar eu nu sunt la cataramă cu ei... şi sigur în poliţie sunt şi alte surse, iar la Primărie sunt deja conferinţe etc. Şi eu dacă sunt refuzat o dată prefer să plec!
În afară de nişte convocări pentru postul de consultat în asigurări (mai ales cele de viaţă) lucruri în care eu nu cred! şi un pot de agent de teren pentru RCS RDS... şi cam atât!!! La asta se rezumă ofertele de muncă ce mi-au fost întinse în faţă. Oriunde am depus CV-uri nu mi s-a răspuns. Mi se pare normal să te resemnezi! Pentru că treburile astea nu merg:

1. la asigurări e greu să-l convingi pe om de ce e necesar să-şi facă o asigurare... iar cei care vor să se asigure vin ei singuri. Ceilalţi să fim serioşi. Au şi alte treburi pe cap. Că foamea e mare aici!
2. RCS RDS ce vor de fapt? să-şi mărească numărul de clienţi să deţină monopol şi să fixeze apoi preţul. Ei ce fac? Pun nişte cabluri şi încasează bani! şi eu dintr-un contract ce câştigam? Ajunseseră la un moment dat să-mi ofere chiar perspectva unui salariu de 2000-2500 de lei. Deşi la început au spus doar 1000 lei. Şi pentru primele 60 de contracte 600 de lei. Oircum nu m-am mai căutat! În funcţie de numărul de clienţi. Nu e greu să bat la uşa omului şi să-i spun un text şi să încerc să fiu foarte convingător, dar e că el poate are deja internet de la altcineva şi e mulţumit! Cum sunt eu! Şi piaţa deja s-a împărţit! La un moment dat dacă ăştia şi-o iau în cap or să facă şi ceilalţi oferte asemănătoare. Aşa că nu e ceva care să-ţi ofere o perspectivă de viitor.

Da, poate că ăsta e un text al unui frustrat care încearcă să-şi găsească justificări. Poate! E doar punctul meu de vedere... aveţi dreptul să credeţi orice! Poate că sunt laş şi cu prea mult bun simţ. Că nu m-am maturizat cum trebuie, că "real life" e altceva. Da! e vina mea! că în loc să fac ce-mi propusesem am cerut voie! Sigur ar fi fost un gest fain şi apoi să fug... să plec şi să zâmbesc.

Am şi tentaţia fugii. Dar vreau linişte. Nu mai cred în nimeni. Ieri am avut o ceartă cu părinţii care vor să fiu matur, dar mă tratează ca pe un copil ascunzându-mi nişte chestii. Şi îmi cer să fiu alături de ei când acţionează absolut ridicol pe vreme de criză! Nu mai am încredere în nimeni şi în nimic! Sunt absolut dezamăgit că se gândeşte simplist: noi am făcut tot... acum descurcă-te! Da! Asta trebuie să fac: să ies de unul singur din situaţia asta! De unul singur!!! SINGUR! Că aşa sunt acum... îmi vine pur şi simplu să fug de toţi pe care-i ştiu, ca să nu se zică faptul că aş putea să-i fac de râs. Pentru că nimeni nu mai are încrede şi asta mă încarcă negativ şi pe mine. Undeva departe de lumea asta, oriunde! Că aveam uneori fantezia călugăritului. În incinta unei "cochilii" să pot să am liniştea de care am nevoie. Că nu-mi place forfota lumii deloc!! Mă deranjeză zgomotul şi mă plictiseşte îngrozitor aglomeraţia. Sunt un om care vrea să lucreze în umbră. Probabil de asta voiam la mănăstire. Dar, sincer, nu cred în Dumnezeu şi au mai încercat şi alţii înaintea mea. Şi n-a fost aşa cum se aşteptau. Nu au ajuns să strige "Este!".

Apoi, acum câteva zile, mi-a intrat sub ochi (colindam pe net după cu totul altceva!) un fişier cu oferta educaţională a celor de la "Şcoala Militară de Maiştri Militari şi Subofiţeri a Forţelor Aeriene Train Vuia" de la Buzău (Boboc). Şi chiar meditam pe această temă acum câteva zile: am avut doi colegi care au ales să meargă în armată. Unul din ei a fost chiar aici: şi ştiţi care era ideea mea? Copii ăştia s-au orientat la sigur! Adică după ce termini şcoala ai şi de muncă! E gratuit: ai masă, cazare şi cam toţi sunteţi egali! Bine că niciodată nu va fi egalitate absolută, totuşi aceeaşi uniformă, aceeaşi mâncare, aceleaşi paturi... aceleaşi condiţii! Instrucţie numai să fii capabil să faci. Altfel, e ok! Şi-mi ziceam că nu aş fi chiar capabil pentru asta, că sunt condiţii grele de admitere, că nu sunt cel mai bun la sport (de ex: eu nu cred că sar în lungime de pe loc mai mult de 180 de cm, pe când la asta cred că se cere cel puţin 250 cm!), că nu mă pricep decât să joc fotbal şi ăla aşa la mişto, de plăcere. Că de învăţat: cât poate să fie de greu? Şi totuşi îmi suna în minte refrenul: What one man can do, another can do. Deci de ce nu aş putea şi eu să reuşesc? Am la dispoziţie nişte luni! Pot să fac un efort şi să reuşesc. Rămâne să nu pic testul medical... să nu zică ăia că ăsta e prea firav pentru militărie. În rest: "what one man can do, another can do"!!!! Şi asta ar fi şi ca o chestie venită pe filiera "destinului": aşa a vrut să fie el, destinul! Că întâmplător mi-a picat sub ochi oferta aia...
Dar nu mă rezum doar la asta! Eu am atâtea în cap. Adică, idei. Nu mă rezum doar să merg acolo şi să fac tot ce pot să merg acolo. Eu am mai mult opţiuni, pentru că pot face foarte multe!!!! Şi de asta îmi e greu să mă orientez. Nu-mi place numai aia sau numai aia.... Şi nu aş alerga numai după bani, dar sunt foarte importanţi! O să sune a materialism stupid, ca o manea, dar eu nu am banii de care am nevoie. Şi vreau să-i obţin pe propriile picioare! Nu-mi place să ajung să depind de cineva, să ştiu că a investit nişte încredere în mine şi să-mi ceară nu mai ştiu ce! Şi de aceea îmi ziceam să-mi dau examenul de titularizare (din ce ştiu pot să predau ori o disciplină pe jurnalism undeva unde se face această opţională sau cultură civică - deşi aici am dubii) şi să merg la o facultate sau la master... vreau să fac ceva pe film. Montaj şi scenariu! Dar e greu să am master în aşa ceva cu doar 180 de credite ale mele, deci trebuie să mă înscriu la facultate. Iar! Sau să mă duc la Politehnică - m-am uitat chiar ieri la specializări - aveau ceva foarte interesant pe aviaţie!!! Sau automatică şi calculatoare. Aş avea şansă să intru pentru că e test grilă şi să mă duc acolo la cacealma!!! şi să iau chiar 10, deşi e puţin probabil! Dar se poate întâmpla! E posibil. Nu e vorbă la algebră mai ştiu, mai ştiu şi geometrie şi chiar şi fizică, dar nu ştiu dacă e de nivelul admiterii la universitate. Chiar şi analiză matematică! Le mai ştiu şi acum, nu excelent, dar nu pot să le uit total... Sau mă pot înscrie din nou la Mate-Info la Universitatea Bucureşti sau oriunde... Uneori îmi spun să mă feresc de oraşul acesta! Bucureşti oraşul în care m-am dezamăgit cel mai des!!!!!!! Chiar acum recent. Dar "Desiderio ergo sum"! deci nu mă sperie că sufăr eu. Că şi aici am plâns foarte tare... şi des. Şi merg uneori cu privirea întunecată pe străzi, iar când mai aud şi "Ăla nu e drogat? Aşa arată!", mă termină sufleteşte. Etichete de genul... Ce să-i spui? Că nu, nu e... e doar dezorientat de viaţă, e doar prea sărac şi a mers aşa de mult pe jos încât nu mai are energie nici să respire... Nici să privescă.

Vreau undeva unde să pot crea. Mi-am dorit toată viaţa să scriu o carte bună... ceva despre lupta cu destinul! Asta mă obsedează! Şi de multe ori aş zice că lupta asta să fie pierdută. Şi-mi mai plac desenele animate. Eu asta îmi doresc... să fiu creator de desene animate. Consum cu mare plăcere aşa ceva. Numai că e foarte greu în România să faci asta. Să te duci la o televiziune cu un asemenea proiect. În primul rând e greu pentru că nu am nici aparatura tehnică la îndemână, deşi nişte idei aş avea. Pentru că am nişte lecturi frumoase pe care chiar aş vrea să le văd cum ar arăta în imagini. Şi pentru că nu ştiu să desenez, nu ştiu decât să scriu... nu excelent, dar ştiu să scriu. Nu m-am interesat unde se pot face studii pentru aşa ceva... pentru că asta chiar mi-aş dori să fac! Numai că la noi nu există o industrie pentru aşa ceva!!! Şi de asta mulţumeam lui Cristi Puiu acum două zile! Pentru că mai contează şi viaţa... Să fac desene animate... pentru orice: pentru publicitate, videoclipurile celor care cântă (Gorilatz duseseră asta la extrem... de ce nu aş putea colabora la fel cu o formaţie muzicală autohtonă?) sau fie că sunt seriale de televiziune. Pentru că am văzut ce poate prinde: de ex: Naruto - un desen animat care mizează foarte tare pe sensibilizarea publicului! În serial personajele sunt puse în situaţii extreme mereu din care ies cu bine, dar mereu lupta e dusă la extrem!!! Şi asta te face să te încarci emoţional şi să rezonezi cu ce se petrece pe ecran! Şi deşi îmi dau seama de tehnica asta şi eu rămân impresionat de unele scene. Pentru că sunt cu adevărat dramatice... deşi sunt fictive!

Recunosc că sunt dezorientat... nu ştiu de ce am scris textul acesta. Uneori îmi zic că aş putea să accept orice slujbă acum ca să-mi fac câţiva bani să pot pleca. Am avut chiar ocazia să plec voluntar prin Polonia... dar oare vreau un an de parte de aici ca să ce? Că m-aş întoarce iar în octombrie şi aş ajunge să regret iar că nu am făcut ce trebui, că nu am de lucru şi că sunt o povară la casa omului... Cred că asta înseamnă să nu ai bani. Şi să nu ştii cum să te descurci: "Dă-i cuiva un peşte şi-l ajuţi o zi, învaţă-l să pescuiască şi-l ajuţi o viaţă!"... Da, nu vreau bani de-a moaca, ci vreau o slujbă unde aş putea să învăţ. Sunt mofturos şi nu pot să accept orice pentru că pot să fac şi altceva, că nu sunt incapabil. Mie îmi trebuie o slujbă nu întind mâna pentru nimic! Nu mă interesează banii în mod special... ci ce aş putea face cu ei. Şi am multe tâmpenii în cap. Numai că nu găsesc nicio motivaţie acum. Nu mai cred în nimic şi mi-e silă! Efectiv mi-e silă de tot!!!!

Hai că deja devine patetic. Nu ştiu de ce am scris textul acesta. poate să mă justific, poate să mă descarc... Cert e că l-am scris. Uneori trebuie să recunoşti cine eşti. Da! Pentru că acum câteva zile am greşit încercând să fiu altfel... să strig... în loc să fiu calm în glas. Aşa trasmiţi un semnal fals. "Be yourself no matter what they say!"

marți, 26 octombrie 2010

Mulţumesc Cristi Puiu!

Mulţumesc de asemenea Eugeniei Vodă întrucât a realizat acel interviu cu Cristi Puiu, interviu pe care l-am văzut acum ceva timp în reluare la TVR Cultural. Mulţumesc în primul rând celui intervievat pentru tot ce a spus (deşi poate că nu am rezonat atât de tare cu ultima parte în care a spus că se simte mai bine ca artist în străinătate, dar iubeşte ţara asta), mulţumesc mai ales pentru momentul în care a spus ceva care m-a impresionat profund!
Eugenia Vodă remarca faptul că artistul Cristi Puiu a avut parte într-un interval de timp numai de succese (nu "succesuri"). Dar el a replicat în felul următor, răbufnind practic, a eliberat cuvintele parcă din suflet, direct de acolo: "Poate că pentru dumneavoastră asta contează, dar pentru mine mai importantă este viaţa mea! Adică, ce am trăit eu în aceşti ani!" şi camera a insistat pe el,, pe faţa lui, pe ochii săi, iar privirea a început să-i sclipească... semn că mai avea puţin şi-i dădeau lacrimile. A fost momentul care m-a impresionat cel mai tare. Pentru că atunci când vedem un succes al cuiva şi zâmbetul său de învingător ne întrebăm prea puţin ce fel de viaţă a dus omul respectiv până să ajungă acolo... Mulţumesc Cristi Puiu!

Arici

Ştiu! o să spuneţi că nu am ce face, că am dat în mintea copiilor, că nu mai ştiu ce... E aiurea, dar eu tot pun asta pe blog, că doar e blogul meu. Nu ştiu dacă e acelaşi pe care l-am văzut tot aşa într-o toamnă acum doi ani. Pe atunci nu aveam telefon cu cameră foto aşa că mi-a părut rău că nu l-am putut arăta! Voiam să-l vadă lumea, nu ştiu de ce. Voiam să-l vadă! Am văzut în acelaşi parc şi un iepure, apoi chiar un şarpe! Mă rog, nu era un piton sau eu mai ştiu ce... era unul din acela micuţ şi inofensiv, dar era un şarpe... Şi vineri am văzut alt arici, dar abia azi am descărcat pozele că nu am avut timp. Nu mă credeţi? Iată dovada:






luni, 18 octombrie 2010

Dinamo - Steaua, meciul care începe la televizor şi se termină în stadă...

Finalitatea oricărui meci dintre Dinamo şi Steaua este să încingă nişte spirite inutil, iar totul să genereze conflicte între mafioţii care conduc "galeriile". Orice joc se porneşte cu vreo două săptămâni înainte în presă şi la televizor mai ales. Acolo apar tot soiul de jurnalişti care încep să-i întrebe pe toţi (fie că ar fi cei mai îndreptăţiţi să vorbescă, fie că nu) ce părere au despre acest meci, cine e favorită, care va fi totuşi rezultatul final, cu cine ţine... etc. Eventimentul este încărcat artificial de mass-media. El fiind gol, plat, generând un spectacol sportiv jos, plicticos... Cei care-şi spun "suporteri" abia aşteaptă motive de a se da în spectacol. Şi se organizează în găşti care se încaieră. Problema este că uneori se întâmplă să se bată şi prin tribună - unde sunt şi oameni nevinovaţi, cei care vin la meci ca să vadă un spectacol, nu să se dea în spectacol. Nimerind un loc unde se întâmplă evenimente neplăcute cei din urmă suferă alături de mafioţi. Am un prieten care mi-a zis că nu s-a mai dus pe Ghencea de când şi-a luat gaze lacrimogene în faţă de la jandarmi din cauza celor care se băteau în zona în care se afla şi el.
Îl auzeam pe Marius Mitran aseară cât poate să abereze şi să mintă: el cică nu se mai teme de viaţa copilului său care ar putea să ajungă la un moment dat să fie victima colaterală a unei încăierări între suporteri, ci se teme pentru el... Cică nu mai e tată de copil aşa mic care să nu ştie să-şi poarte de grijă; poate... dar te îngrijorezi oricum! Jurnalistul spunea că el se teme pentru el, întrucât nu poate să meargă la stadion şi să nu se întrebe: oare nu am comentat odată nu ştiu cum şi suporterii nu ştiu care au un ghimpe împotriva mea. Ceea ce e vrăjeală: dacă suporterii aveau ceva cu el nu le trebuia un Dinamo - Steaua, ci îl căutau mai de mult! Şi nu se teme aşa tare de astfel de ciocniri de stradă, ba chiar le doreşte: ca să aibă despre ce să scrie, să aibă de ce să se arate indignat... dar în forum său interior jubilează când vede că unii se bat!!! Că de asta se ocupă! Deşi nu mai e de mult un eventiment senzaţional ca nişte idioţi la meciul dintre Dinamo şi Steaua să se bată... totuşi aşa ceva generează o ştire de interes. Căci nouă ne place să credem că suntem în siguranţă pe stradă: ceea ce e destul de fals (te poate lovi unul aşa că te-a confundat!). Jurnaliştii trebuie să-şi asume acest risc că şi-o pot fura, pentru a avea un eveniment din acesta. Dar ei cel mai adesea nu fac decât să prezinte evenimentul! Nu fac decât să-l mediatizeze. Îi fac vedete pe unii care nu merită. Şi de asta nu sunt prea mult în pericol! Că ei se ştiu cu toţi liderii de galerie, cu toţi patronii, cu mulţi care învârt bani în lumea asta. De asta sunt mai protejaţi! Deşi nu sunt chiar atât de protejaţi... dar merită riscul, că ei iau mulţi bani comentând astfel de evenimente, arătând cu degetul "aşa nu!"... pentru că asta face audienţă.
Meciul în sine oricât de "încins" l-ar fi considerat comentatorii a fost foarte plicticos. Evenimente puţine... mai mult intrări întârziate la minge, o echipă Dinamo adormită (eu nu ştiu cum se numesc fotbalişti că se mişcă în reluare... în afară de Torje care e un jucător ager şi la minte şi ca deplasare) şi o echipă Steaua de ratangii şi fără soluţii, un arbitru total aerian, dar care o făcea foarte tare pe importantul. Aş fi închis televizorul dacă nu l-aş fi aşteptat pe Badea. Şi eu chiar am zis ieri cuiva că va fi un meci urât... prea s-a făcut atâta tam-tam pe seama lui!

duminică, 17 octombrie 2010

HC Dunărea Brăila s-a calificat în turul trei al Cupei EHF

După două meciuri (16 şi 17 octombrie 2010) în care Dunărea Brăila a trecut destul de lejer de formaţia belgiană Femina Vise (în tur: 32-17, iar în retur: 39-17), echipa de la malul Dunării s-a calificat mai departe în turul trei al Cupei EHF. Ambele manşe s-au desfăşurat la Sala Polivalentă din Brăila, gurile rele din tribună spunând că acest lucru nu s-ar datora faptului că administraţia locală şi-ar fi dorit ca cetăţenii urbei să se bucure de un spectacol handbalistic de excepţi, ci mai degrabă lipsei de fonduri pentru deplasarea în Belgia. Deşi am citit acum vreo două zile în ziar că Stancu nu prea e îngrijorat în ceea ce priveşte criza economică, firmele care sunt patronate de el înregistrând profituri consistente. Dânsul s-a fâstâcit pe acolo deci cred că are legătură cu echipa... E zgârcit sau ce?
La meci pe lângă politicianul mai sus amintit au venit destul de puţini brăileni, deşi s-au dat şi "eşarfe" gratuit, iar intrarea a fost liberă:

Mă rog, eu nu prea am avut timp să-mi fac o poză ca lumea (vedeţi că am ţinut bannerul cam aiurea), dar cel puţin am văzut un meci cu multe goluri, în care echipa oraşului a făcut efectiv spectacol:

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Rădoi dezertează!

Am vrut să scriu încă de azi dimineaţă despre această veste cutremurătoare, care m-a lovit la inima despre care cânta copilul (cum care copil? Minune!). Dar nu am avut răgaz, că am fost la meciul de handbal feminin dintre HC Dunărea Brăila şi Femina Vise (nu! nu vă gândiţi la prostii... le-au învins brăilencele cu scorul de 32-17... cu tot cu numele lor Kinky). Dar Adrian Macarie a dorit să-mi amintească de acest amănunt. Şi într-o retorică bine pusă la punct individul ne-a cam spus ori să plângem după Rădoi, ori să înlocuim cu tineri jucători echipa naţională de fotbal a României. El ia în calcul nişte lucruri absolut bizare: campionatul românesc este sub campionatul arab în ceea ce priveşte nu ştiu ce clasament, iar naţionala e şi ea sub Arabia Saudită la fotbal. OK! Clasamentele asta spun, dar noi ne ghidăm după clasamente? Noi, românii, considerăm că fotbalul din Arabia Saudită e vreo mare scofală... ne ducem acolo ca să facem performanţă sau că se câştigă mulţi bani? E adevărat că acolo unde se pot câştiga mulţi bani poate să ajungă la un moment dat şi performanţa, dar deocamdată nu cred că putem vorbi de aşa ceva! Deci din punctul meu de vedere e bine că a plecat Rădoi. Şi eu nu cred că naţionala nu poate mai mult! De vină este antrenorul care "munceşte" şi se ţine de un scaun care-i aduce numai nereuşite. În loc să lase pe altcineva care are o mentalitate de învingător şi mai multă pricepere în a alege jucătorii, în a-i motiva şi a le da încredere pe teren...
Rădoi a plecat tocmai pentru faptul că antrenorul nu e capabil... e o lovitură dată pe la spate. Pur şi simplu s-a retras şi vrea să fie lăsat în pace. Că acolo echipa aia "organizată" pe teren nu e în regulă în vestiar, iar antrenorul nu ştie să controleze situaţia cum trebuie. Că "băieţii" mai şuşotesc pe la colţuri. El oricum de când a plecat de la Steaua ar fi trebuit să nu mai fie convocat la naţională - i s-a dat chiar banderola de căpitan la un moment dat! - şi eu sunt fericit că s-a cărat, mai degrabă că l-a lăsat baltă pe Răzvan Lucescu! Că l-a lăsat baltă... Dacă l-a părăsit chiar pe cel care i-a dat banderola de căpitan, deşi nu o merita! atunci el dezertează, îl lasă baltă... Abandonează o luptă oricum pierdută de R. Lucescu. Acesta din urmă se baza pe el pentru că era serios şi avea spirit de luptător, dar se pare că-l părăsesc toţi. Dacă era pentru ideea ca R. Lucescu să rămână nu ar fi luat această decizie! L-ar fi susţinut până la capăt şi ar fi venit orice s-ar fi întâmplat... pentru că nu era sărit niciodată din schemă.

duminică, 10 octombrie 2010

Allez les Bleus!!!!!!!!!!

Cred că nu mai e nevoie să menţionez că a fost mare meci noaptea trecută! Toată suflarea românească ştie că România şi-a furat-o aseară de la Franţa în cadrul preliminariilor Campionatului European de Fotbal 2012! Cu scorul de 2-0. Eu la început nu am remarcat decât atât: că Pantilimon (portarul echipei României) este foarte înalt şi că vreau să ţin cu echipa ţării al cărei cetăţean sunt. Dar, cum România a început într-un mod dezastruos şi părea să piardă partida datorită jocului bazat doar pe apărare şi atât, am întors foaia şi am început să ţin cu jucătorii mai buni (că de Karim Benzema se lipea mingea!). Asta ca să nu mă enervez degeaba la final. Pentru că să recunoaştem Franţa a fost peste România tot meciul (cu mici excepţii pe care le pun pe seama faptului că francezii mai uitau să se şi apere pentru că în prima parte a jocului nici nu au avut nevoie de aşa ceva!). Manolo Terzian ("papagalul micului ecran" - nu m-am putut abţine!) făcea o analiză din aia complicată la Sport.ro: în prima parte practic nimeni de la noi nu încerca să creeze nişte ocazii de a marca. România era echipa care se străduia să anihilize orice oportunitate a adversarului, iar francezii hărţuiau apărarea noastră cum puteau mai bine. Nişte jucători de o tehnicitate foarte mare îi făceau din corp pe românii care nu mai ştiau pe unde-i mingea! La câteva faze pur şi simplu te încânta jocul lui Benzema şi nu numai el: îl mai pot aminti şi pe Nasri. Mihai Mironică - cel care la emisiunea "Pe bune" l-a atacat pe Chivu cum că ar fi arogant (pe bună dreptate), iar în timpul meciului l-a ridicat în slăvi cum că era stâlpul apărării, cel mai bun jucător al României etc., etc. - zice la un moment dat: "Scorul este încă 0-0, dar francezii conduc cu 5-1 la ocazii..." Din punctul meu de vedere nu Chivu a fost foarte mare, ci francezii îşi pierdeau suflul în preajma careului advers pentru că se aglomerau prea tare românii acolo. Deşi Franţa avea jucători capabili să plimbe mingea pe câţiva metri pătraţi!
În prima parte a jocului România a arătat ca o echipă urâtă, închisă, fără nicio soluţie de atac, plicticoasă, care ţine capul la cutie şi aşteaptă să se termine partida ca să-şi serbeze rezultatul de egalitate. Or, eu nu am să ţin niciodată cu astfel de echipe! E adevărat că în a doua parte au avut nişte ocazii mari de tot de a marca, dar asta nu se datora faptului că erau prea ofensivi, ci pentru că francezii nu se mai apărau (dacă în prima parte nu au avut nevoie de ce să mai facă asta în partea a doua) şi pe contraatac erau surprinşi. Dar şi când atacau românii tot prost o făceau: Stancu, dacă era atacant adevărat, la o fază la care a avut mingea şi poarta undeva într-un unghi spre stânga lui, nu ar fi pasat în spate ca idiotul, ci ar fi dat la colţul scurt spre poartă, pentru că nu se ştie niciodată ce iese din aşa ceva! Zicu, în afară de două pase ce dovedeau că-şi doreşte ceva de la acel joc, n-a făcut decât să alerge în reluare pe teren! Cel mai în formă fotbalist... din campionat. Zău? A avut o prestaţie ştearsă.
Şi o altă perlă a publicistului Mironică: "Bara noastră a fost mai bară ca a lor". Bre, Săpunaru a dat la nimereală! Benzema a făcut un gest tehnic! A lovit în aşa fel mingea încât să dea senzaţia că se duce sprea marginea terenului, iar în rotaţia sa să capete o traiectorie curbă care s-o aducă spre plasa laterală a porţii. Din păcate pentru el nu i-a intrat! Săpunaru s-a trezit cu mingea la picior şi a dat-o spre poartă!
Că a fost sau nu offside la primul gol al francezilor nici nu mă interesează. Franţa ar fi marcat oricum! Ar fi câştigat partida pentru că era echipa net superioară. România a arătat că poate, dar nimic altceva! Cât timp nu va face un joc mai curajos nu o să impresioneze cu nimic! Cu o echipă de închizători şi apărători valoroşi nu se face primăvară în joc! De fapt, să-l excludem pe Rădoi şi pe Tamaş care a sărit odată la cap în acest meci aiurea de tot. Mingea l-a depăşit ca pe un amator! Oricum francezii au avut două bare şi multe alte oportunităţi de a marca. România în afară de câteva faze în care a accelerat puţin jocul nu a făcut decât să se apere. Şutul lui Florescu şi bara lui Săpunaru nu înseamnă nimic. Noroc chior! Şi s-a dovedit la o fază că nu ştiu practic să atace: erau strânşi în preajma careului advers trei jucători în galben şi s-au încurcat unul pe altul!!! În loc să răsfire jocul, ei au stat unul lângă altul! Şi te întrebi de ce nu au putut marca! Uite de aia!! Că ei în loc să se depărteze unul de altul s-au strâns în ceată ca şi cum fi fost în apărare! Vezi: reflexul s-a creat deja! Să fie schimbat antrenorul! Că se poate... dar cu cineva care să pregătească jocul şi pe atac nu numai pe organizare ermetică!
Aşa că, deşi o să-mi zică lumea că nu sunt patriot (de parcă îmi pasă mie de patriotismul care nu ţine de foame!), am să spun că noaptea trecută preferam să strig: "Allez les Bleus!!!" decât "Hai România..."

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Hai să ne destindem... (pula)

"Hai să ne asta nu e firea mea!
Cineva m-a obligat să scriu aşa ceva..."

deci:

"Ceauşescu PCR
Două zile libere!
Ia pulica, Ia pulica
mai munciţi şi duminica!"

deci:

vineri, 8 octombrie 2010

Re... clamă 3

Revenim cu acestă rubrică minunată:
Ce avem noi aici? "Chiar, ce avem noi aici?" Nu! Nu este o icoană furată... este o reclamă! Micul scriitor îşi doreşte nişte muze (pardon eleve), care să-l inspire. Foloseşte stiloul şi cerneala, deci are înclinaţii sigure către scris. Nu are nevoie decât de "eleve". Cred că nu mai este cazul să spun că şi individul are "intenţii serioase" (ca cel dintr-o postare anterioară)!


Bă, voi aţi auzit ce face ăsta/asta? "Execută curăţenie"!!! Adică, pune curăţenia la zid şi o împuşcă, mama ei de curăţenie! S-a dat milităria jos din pod şi a trecut la mătură şi aspirator. Şi, vedeţi voi, el/ea "execută curăţenie" la domiciliul clientului, de parcă ar putea să "execute" şi acasă la el/ea şi să fie şi plătit pentru asta. Prea multe pretenţii pentru ideea de a face curat...
P.S. pata roşie din josul imaginii nu este efectul unei execuţii!



Şi ăsta e cu executatul. Toţi sunt nişte executanţi... OK! Dar iată ce ne spune distinsul publicist: el execută "lucrări de [...] tencuieli, gresie, faianţă, zugrav eli". Bă, voi vă daţi seama că ăsta nu e un simplu zidar? El e sculptor!!! Dacă face "lucrări" de "gresie"... Îţi ia tencuiala şi îi dă o formă de sirenă cu sânii goi sau o face să semene cu Afrodita.
Totuşi, se înjoseşte spre final şi coboară printre oameni: execută "lucrări de [...] zugrav", dar nu orice fel de zugrav, ci unul "eli"... O fi afiliat la vreo societate secretă a zugravilor, cei care nu au învăţat la şcoală despărţirea în silabe!

miercuri, 6 octombrie 2010

God's eyes is watching us (from the ground) on the Boulevard!

Pe Bulevardul Independenţei, dacă stai să te uiţi printre frunzişul căzut al toamnei, ai să vezi o mulţime de gândaci roşii... În copilărie le spuneam "Ochii Domnului" şi mă feream să-i calc, deşi la un moment dat mi-am dat seama că sunt un pic cam nătângi ca să fie chiar "ai Domnului" şi că uneori e bine să-i scoţi ochii Domnului ca să nu te vadă când faci rele.

Vă propun o nouă afacere!!!! E garantat o găinărie!!!!!

Am fost acum câteva zile să-mi depun dosarul pentru indemnizaţia de şomer... Şi acolo e ceva ce aduce foarte tare a curat meşteşug de prostie: adică vin oamenii de dimineaţă (de pe la 3:00), se trec pe o listă la paznicul de la poartă şi pleacă! Apoi se reîntorc şi spun că ei au fost acolo primii... Cum era replica aia? "Cine pleacă la plimbare, pierde locul de onoare!"
Dar dacă lumea e cu susul în jos şi sistemul merge în continuare vă propun o afacere: venim dimineaţa de la 00:00 la portar, îi lăsăm lista şi mergem să ne odihnim. Ne întoacem pe front la 8:30 proaspeţi şi bine dormiţi, înfruntăm cu sârg gurile rele şi negociem preţuri! Care dă mai mult intră mai în faţă... Chiar dacă cei care sunt printre primii vor fi dispuşi să aştepte să facem puţin circ înăuntru şi să intre ei apoi, totuşi sunt şi oameni care ajung acolo pe locul 31... şi, decât să mai aştepte o zi, preferă să-ţi dea 10 lei pe un bon de ordine.
În 25 de zile, dacă merge afacerea, îţi dublezi suma pe care o iei de la stat. Uneori poate vor fi persoane disperate şi care îţi dau şi 20 de lei numai să ajungă acolo, să nu mai piardă timpul! Pentru că, vedeţi voi, statul la coadă crează un mare disconfort... mai ales că suntem în secolul vitezei!

Re... clamă 2

Deci, dacă se întâmplă ca odrasla să fie tratată la fel cum ar fi fost dacă ar fi încăput pe mâinile lui Michael, atunci în calitatea dvs. de părinţi nu ar trebui să vă faceţi griji! întrucât cel ce a creat anunţul are "inteţii serioase"!

vineri, 1 octombrie 2010

N-IQ cine mă! Nişte Ţărani!

Ieri seară după meciul dintre Steaua şi Napoli jucătorii echipei din Bucureşti au sărit la arbitru să-i ceară socoteală pentru modul indecent cum funcţiona ceasul său! Suporterii au rupt scaune pe stadion şi au aruncat cu obiecte contondente în teren, către cel care a validat golul marcat în minutul 98. Se repetă într-o anume măsură istoria de la meciul naţionalei României când toată lumea a dat vina pe Urs (Maier).
Eu nu am văzut meciul de la început până la final, dar am văzut ultimele două goluri. Şi faptul că echipa italiană avea jucători mai bine antrenaţi, mai puternici, mai proaspeţi, mai capabili decât ai noştri să reziste la efort. L-am mai văzut pe Răduţ - care doar ce intrase - că nu a alergat după o minge pe care ar fi putut măcar să o ţină în teren şi, fiind cam singur pe câmpul de manevră, ar fi putut să pună presioune pe adversar. Am mai văzut că jucătorii stelişti se gândeau mai mult la ceas şi mai puţin se concentrau pe teren unde încă nu se fluierase finalul jocului. Poate că şi arbitrul are vina sa în ceea ce priveşte rezultatul din noaptea precedentă, însă, jucătorii de la Napoli au atacat până în ultima clipă, au crezut până în ultimul moment, intrau printre cei de la Steaua ca prin brânză! Degeaba s-a prefăcut Tătăruşanu că este accidentat căci nu merge să păcăleşti fotbalul în felul acesta! Pentru că dacă era fair-play poate că arbitrul nu ar fi acordat opt minute de prelungire, ci ar fi rămas la cele patru... Dacă Steaua demonstra că poate să ţină acel rezultat şi o jumătate de oră! Dar bucureştenii erau la pământ fizic şi se gândeau cum să treacă mai repede timpul, nu prea contau în atac, iar cele câteva faze aveau în prim plan doar doi-trei jucători care se duceu în faţă... Or, adversarii, în ciuda faptului că steşiştii baricadaseră poarta, reuşeau să aducă mingea până lângă careu şi de acolo acelerând puneau foarte multă presiune pe cei ce se apărau! De asta arbitrul şi-a permis luxul de a-i favoriza!!
Nu încerc acum să justific un comportament al unui om care are putere de decizie în fotbal. Şi decizia asta este cât se poate de injustă. Vreau doar să spun că, deşi poate că Steaua merita să câştige, totuşi nu au avut până la final puterea să apere acel scor de 3-2 undeva sus... Peste adversari! Aşa nimeni nu şi-ar fi mai permis să prelungească mai mult decât e cazul o partidă care se termina oricum cu victoria echipei care arăta că este net superioară în joc.
A urmat apoi reacţia suporterilor care dovedeşte că acest sport este susţinut de către cei mai nătângi oameni ai lumii acesteia. De ce? Pentru că: în primul rând un rezultat nu-ţi face ţie niciun rău în calitatea ta de suporter, decât dacă eşti instabil psihic şi ajungi să fii deprimat a doua zi că n-a bătut Steaua sau te implici atât de tare într-un meci şi ţi se ridică tensiunea trimiţându-te la spital (în acesta caz nu te mai uiţi la meci!!! şi dacă te uiţi îţi asumi un risc singur!!! nu dai vina pe nimeni!); în al doilea rând decizia arbitrului oricum nu poate fi revocată dacă arunci cu scaune în el... (aşa putând să faci mai multă rău echipei cu care spui că ţii!!!), puteau să-l înjure, să-l huiduie, să-i facă semn de la obraz... să scandeze ceva de sfinţi şi de părinţi (lucruri de bine zic!) împotriva arbitrului, să aibă o reacţie ostilă, dar fără să comită acte de vadanlism şi să arunce cu scaune în teren; în al treilea rând suporterii echipei adverse ce vină aveau?... erau nişte oameni care au venit să-şi încurajeze echipa, ca şi cei de la Steaua! Erau condamnabili că se bucurau după ce echipa lor a câştigat un punct norocos? Nu!!! Faptul că erau înarmaţi cu bâte nu mi se pare ceva atât de greşit!!! În primul rând pentru că se aflau pe teritoriu străin şi a avut loc un meci controversat! Ei aveau şansa să fie atacaţi de huliganii stelişti, ceea ce s-a şi întâmplat! Deci uite cât de necivilizaţi sunt unii dintre compatrioţii noştri. Dacă i-ar fi lăsat în pace nu s-ar fi întâmplat nimic!! Ăia plecau în linişte fără să scandeze "Ţiganilor" sau ce D-zeu au mai scandat! Că nici ăia nu sunt aşa breji o dovedeşte chiar eticheta asta pe care o pun tuturor românilor! Dar cine i-a provocat? Evident nişte români... care nu erau cu siguranţă nişte intelectuali cu ochelari şi diplomat şi care nu au mai rădat această nedreptate făcută fotbalului şi s-au răsculat ca Horia, Cloşca şi Crişan... Trebuie prin urmare să avem milă pentru lipsa lor de tact, căci li s-a întunecat mintea când au văzut atâta cinism din partea unui arbitru şi s-au ghidat după ideea barbară că "Cine nu e cu noi, e împotriva noastră!".