duminică, 28 noiembrie 2010

Mulţumesc mult d-na Urania!

E bine să te uiţi din când în când la televizor. Cu discernământ bineînţeles, dar e totuşi bine. Acolo poţi vedea adevărate capodopere televizate. Nu mă refer aici la Turneul de tenis de la Londra – şi acele reluări ale reacţiilor jucătorilor fie după lovituri, fie exact din momentul lovirii mingiei... Nu mă refer la meciurile jucate la limită de Andy Murray şi Nadal... Nu mă refer la faptul că Federer l-a surclasat fără drept de apel pe Djokovic prin talentul său. Nu! Astea sunt mărunţişuri.

Vă spun uitaţi-vă la Urania (nu ştiţi cine-i Urania? Mama tuturor astrologilor.)! Aşa aflaţi multe lucruri despre voi. Nici nu bănuiaţi voi când de profunji sunteţi. Ce viaţă încărcată de ezoterism aveţi şi vă comportaţi ca nişte negustori de tarabă. Să luăm ca studiu de caz previziunile de săptămâna aceasta. Bă, voi înţelegeţi ce spune femeia asta? Hai că mă simt prost sau că mă pot certa cu lumea, că nu mă ascultă nimeni (de parcă până acum m-ar fi ascultat cineva)... o fi. Ca la orice om. Dar mai încolo trece la artileria grea a previziunilor şi loveşte în plin: cică am să fac nişte călătorii spirituale la marginea fiinţei mele. Bă, voi aţi auzi? Că mă apuc acum să studiez karma, mă duc la preot. Zău? Că-mi pun probleme existenţiale. Dacă am apucat-o pe calea cea bună... păi, cred că merg exact pe drumul care trebuie. Sunt sigur de asta. Adică ştiu exact ce voi ajunge şi unde. Şi probabil şi când. Sunt conştient de ce m-am născut şi care e rostul meu. Să merg la filosofi? „Pentru un tânăr ambiţios, nu există nenorocire mai mare decât frecventarea unor buni cunoscători ai firii omeneşti. Eu însumi am frecventat trei sau patru: la douăzeci de ani, eram terminat.” (Emil Cioran – Silogiosmele amărăciunii). Deci nu văd de ce aş face aşa ceva.

Eu am râs aiurea de cei care prezintă cursuri AGEAC la Brăila. Nişte neinstruiţi care învăluiesc neştiinţa într-o retorică pompoasă, încărcată cu terminologie pe care sunt sigur că acei gură cască (nişte bătrâne şi bătrâni, copii crescuţi la televizor... care nu pot admite ideea că între muzică şi matematică există o legtură foarte strânsă! Poate chiar David Deejay să spună asta... că doar face muzică (nu aud?!) pe calculator) nu o poate pricepe. Nişte oameni care pronunţă numele acesta exact aşa cum se scrie: Samael Aun Weor (adică samael aun veor)... mă învăţau pe mine gnoza.

Eu dacă ar fi să-mi doresc ceva care să mi se pară amuzant ca prostire a lumii e întreţinerea acestor superstiţii. Adică, dacă aş putea să scriu rubrica de horoscop la un ziar aş face-o cu plăcere. Pentru că am credinţă că nu faci rău... că e ceva care oricum se întâmplă, adică mereu se vor interesa de aşa ceva. De aceea, mă bucur de fiecare dată când Urania face previziuni. Îi mulţumesc că există! Te poate bine dispune astfel de lucruri mărunte... Mai ales când îţi spune cât de minunat eşti. Şi de fapt nu ştii.


Apare şi revista Ideea 4

ideea4

vineri, 26 noiembrie 2010

Mulţumesc Valentina Dumbravă!!!!

O să-mi spuneţi că nu ştiţi cine e duduia. E o femeie nici înaltă, nici scundă, nici frumoasă, nici urâtă, nici grasă şi nici slabă, nici deşteaptă... nici... Eh, ştiţi descrierea! Adică v-oţi fi uitat la BD. Da, da' ce face ea... cu ce se ocupă? Păi, să vă spun sincer, ea este întrebătoare de meserie. La TV Brăila. Pe cine întreabă ea? Păi, cine în oraşul acesta minunat de la malul Dunării merită întrebat dacă nu (ţineţi-vă bine!) domnul Gheorghe Bunea Stancu?
Era dimineaţă, eu încă netrezit am nimerit la TV Brăila. Am zis să rămân să văd ce se mai petrece prin lumea prin care cică fiinţez şi eu. De dincolo de fizura tip Andreea Esca (căci toate angajatele postului sunt coafate la fel... eu la început nu ştiam care-i una şi care-i cealaltă... toate sculpate cu ideea profesinalismului de la PRO TV, toate compentente la acelaşi nivel... niciuna altfel, ieşită din comun decât prin decolteul mai promiţător sau nu (în funcţie de mărimea bustului evident!) şi am înţeles - de la o fostă colegă care a făcut practică acolo - că ele au primit poruncă de la şef: "Să vă îmbrăcaţi elegant!"... şef care (spunea colega, răutăcioasă bineînţeles pentru că inteligentul le-a dat afară de la practică (pe ea şi pe alte două fete tot colege ale mele la facultate) pentru că şi-au permis să râdă între ele, iar angajata - inteligentă şi ea - a considerat că râd de ea... cred că nu aveau nevoie, nu?), ei bine, se îmbrăca exact ca un manelist... Lăsăm aceste amănunte exterioare la o parte. Asta pentru că pe noi ne interesează competenţa. Căci duduia nu e venită de ieri de azi. Face emisiunea aia de ceva vreme. Nu mai are emoţii sau ceva... E pe felie cum s-ar zice.
Spuneam că de dincolo de frizura a la Andreea Esca iese la un moment dat următoarea întrebare, precedată de un intro: "Se spune că oamenii cu cât sunt mai săraci, cu atât sunt mai uşor de manipulat. Sunteţi de acord cu asta... sau mizaţi pe o prosperitate continuă?". Ce-ai făcut mă? Nu e întrebarea: "Cum comentaţi?", ci e ceva şi mai inteligent. Pune pe aceeaşi balanţă afirmaţii care nu se opun! "Sunteţi de acord că oamenii săraci sunt uşor de manipulat?" Răspunsul ar fi: da ori ba! Ea însă face o minunăţie de întrebare punând în antiteză: "Mizaţi pe o prosperitate continuă?" Doi în unul, că aşa e acum. Totul e mai multe în una singură, de ce să nu fie şi mai multe întrebări în una singură. Dar stai... că aici poate să existe o subtilitate multe mai mare. Şi nu-i aşa fata asta era competentă, a vrut să-l deruteze pe GBS. După asta... am închis televizorul bine dispus pentru o zi întreagă. Lumea în care trăiesc nu e logică! Nu are nicio noimă. E doar amuzantă. Trist de amuzantă, dar amuzantă până la urmă. E în firea lumii să întrebe tâmpenii şi să vorbescă la televizor cu un munte de competenţă despre evenimente de tip "caraochi" (G.B. Stancu), ca despre eventimente culturale pentru copii. Să-i arunce mingi la fileu, iar individul să afirme...
L-am chemat imediat pe frate-miu (căci el e mai informati ca mine) să-mi spună cum o cheamă pe împricinată. El mi-a zis că-i: "Valentina Dumbravă". Poate să o cheme şi luncă sau codru... tot aceeaşi părere îmi rămâne după acea afirmaţie: Mulţumesc Valentina Dumbravă! Mi-ai făcut o zi fericită!

P.S. ultima afirmaţie s-ar putea interpreta greşit... sper că nu vă gândiţi la prostii de dimineaţă! :))))

duminică, 21 noiembrie 2010

Andy Murray a fost necruţător în faţa lui Robin Soderling

• Scoţianul l-a învins fără drept de apel în două seturi (6-2, 6-4) pe învingătorul Mastersului de la Paris 2010

În deschiderea Turneului Campionilor de la Londra, Andy Murray reuşeşte o victorie clară în faţa suedezului, Robin Soderling. Acesta a început ezitant meciul, pierzându-şi serviciul încă din game-ul al treilea al primului set. Nu a reuşit să se redreseze pe parcurs, permiţându-i astfel adversarului să-l domine şi să-l forţeze să-i mai cedeze încă o dată serviciul. Revenit în teren cu o atitudine nouă, jucătorul situat pe poziţia a patra la nivel mondial a reuşit să menţină echilibrat al doilea set, însă Murray (numărul cinci mondial) a fost imbatabil şi de data asta, reuşind să obţină break-ul care-i aducea un avantaj suficient de mare pentru a câştiga meciul. Asta în condiţiile în care nu şi-a pierdut niciodată serviciul. Cu o singură şansă de break (pe care a ratat-o) – şi aceea obţinută după o greşeală neforţată a scoţianului – în setul al doilea, Soderling practic nu a contat pe seviciul adversarului.
Pe de altă parte, Murray a semănat foarte bine cu un zid de care se loveau încercările de a face punct ale câştigătorului de săptămâna trecută de la Paris-Bercy. Observând că singura şansă a sa este jocul agresiv, Soderling mitralia decisiv mingile, multe lovituri intrând la limită. Însă, învingătorul Mastersului de la Shanghai 2010 a scos chiar şi lovituri pe care majoriatatea – în afară de el – le credeau pierdute, pasându-şi foarte spectaculos adversarul. Au fost două astfel de momente – câte unul pentru fiecare set – parcă scoţianul ar fi strigat tuturor: „I will not die!”.
Plasa fileului nu l-a ajutat deloc în aceast meci pe Soderling, el ratând nepermis de multe lovituri prin veniri nesigure în faţă. Şi scurtele lui Murray l-au incomodat foarte tare. Chiar şi la capitolul aşi scoţianul ar fi ieşit învingător, scorul fiind 10-2.

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Cum am descoperit eu snookerul

Nu mai ştiu ce an era... îmi amintesc că era vară, să fi fost august. Era vremea când singura sursă de entertainment era televizorul. Eu nu m-am priceput niciodată la jocuri pe computer şi nu am avut bani de buzunar pe care să-i termin în sălile de internet-cafe, cât timp am fost copil. Deşi am perceput lumea computerelor ca pe ceva fascinant, ceva de care voiam să mă apropii... Eram fascinat de cei din filme (fie ele animate sau cele obişnuite) care reuşeau să pătrundă în sistemele informatice ale adversarilor dejucându-le astfel planurile. Apoi a mai fost şi „Digimon”. Personajele din seria a doua folosind un dispozitiv venit din lumea digitală creau un fel de poartă dimensională în display... şi erau tranferaţi în lumea digitală. Şi aveau nişte aventuri foarte interesante. Îmi hrăneam percepţia mea despre lumea asta cu poveşti. Nimic concret... doar poveşti. Computerele îmi erau străine, dar mi le-aş fi dorit. Nu apucasem decât prin clasa a şasea să lucrez pe un computer. Şi mi-era teamă de el. Îl tratam cu respect, deşi era încet, plicticos şi nu făceam mare lucru la el. Era un 486 (aşa cred), care rula Windows 95. Învăţam la orele de informatică care sunt barele de meniu şi toate cele, de parcă asta m-ar fi ajutat cu ceva. Învăţam despre tastele alfanumerice şi numerice, caps lock sau eu mai ştiu ce. Nişte mizerii! Şi am fost oarecum dezamăgit de computer, care face, din nenorocire, numai ce-i spui tu. Nu există (nu s-a inventat încă) unul ca roboţii lui Asimov. Unul care să citească gândurile şi să creeze ce am eu în cap... un scenariu de desen animat, spre exemplu. Trebuie să ai răbdare ca să ajungi să creezi aşa ceva...

Eu anuţasem că scriu despre snooker... şi am ţinut o tiradă despre lumea computerelor. Bun... rămăsesem la snooker. Era vară şi nu aveam altceva de făcut în afară de a mă uita la televizor. Era cam tot ce aveam atunci. Mai ţin minte că veniseră unchiul meu de la Târgovişte şi jucam şah cu el. Dar la prânz mergea şi el la masă apoi se culca. Şi eu trebuia să aştept... pentru că, dacă ar fi fost după mine, eu aş fi putut să joc toată ziua fără să mă odihnesc, plictisesc sau să simt nevoia să mănânc. Îmi plăcea aşa de tare să-mi administreze nişte lecţii dureroase de şah că puteam să stau zile întregi. Eram copil.

În timpul acestei aşteptări stăteam la televizor. Şi în vremea aceea aveam Eurosport (au fost perioade când nu am avut aşa ceva). Şi nu ştiu de ce am rămas atunci pe acest post. Căci nu ştiam nimic despre snooker. Pentru mine exista doar biliard. Jucam cu plăcere „biliard” pe jocul meu pe calculator. Ah, da! Uite că nu pierdeam vremea în sălile de internet-cafe, dar mă jucam acasă pe televizor. Cine îşi mai aminteşte de vremurile când „Terminatorul”, cutia aia mică şi neagră la care se ataşau nişte joystick-uri, în care introduceai nişte chestii galbene care aveau ascunse nişte plăcuţe digitale (asemănătoare cu memoriile RAM pentru computer) pe care le numeam Diskete? Eu nu aveam aşa ceva. Eu aveam o chestie gri... se numea Kyoto. Era asemănător cu „Terminatorul” vecinilor, dar era altfel totuşi. Funcţiona la fel. Şi pentru el aveam o „disketă” cu un joc în care trebuia să introduci bile. Nu existau reguli de introducere, ordine etc. Ci doar trebuia să introduci toate bilele de pe masă în „găurile” (căci atunci nu ştiam de buzunare, tacul fiind băţ!). Mesele erau din ce în ce mai complicate de la un nivel la altul. Cam la asta se rezumau cunoştinţele mele de biliard: o luptă surdă pentru introducerea unor bile aiurea în buzunare. Nu văzusem niciodată o partidă adevărată de snooker. Nu ştiam nici că există o foarte mare diferenţă între snooker şi biliard. Şi că sunt mai multe tipuri de biliard. Tot ce-mi aminteam despre asta era faptul că odată – mergând pe strada Grigore Alexandrescu, pe lângă o crâşmă unde pe atunci exista o masă de biliard (cred că era bila 8... din ce pot eu să-mi dau seama, dar se poate ca memoria să mă înşele... aveam cam 8-9 ani!) – am văzut un gras cu mustaţă că-i dădea cu tacul în cap unui puşti care se uita după gagici, asta trebuia să-l someze pe cel din urmă de faptul că urma la masă.

Evident că tratam asta cu indiferenţă, mai ales că în casă nimeni nu-mi explica să nu privesc lucrurile aşa simplist. Toţi îmi spuneau „Ce tot dau ăştia la televizor biliard! Ce-i porcăria asta...” sau oricum ceva de genul. Nimeni nu m-a educat deloc în acest sens. Multe lucruri le-am aflat singur, nimeni nu mi-a pus Asimov în mână... nimeni nu m-a ajutat să citesc. Poate doar nişte profesori din liceu, dar nu decisiv. Că erau ocupaţi cu predatul materiei. Aveam şi eu prejudecata: „biliard = boring”... şi mutam canalul cum vedeam snooker.

Ţin minte că era un meci între Ken Doherty şi Mark Williams. Nu ştiu ce competiţie era... nu ştiu exact în ce an... nu-mi mai amintesc aceste amănunte! Ştiu doar că Doherty a revenit de la un scor foarte mare în favoarea lui Williams! Şi mai ţin minte privirea aceea de criminal pe care o avea „Kendo” în timpul cât stătea la masă. Deşi unul din comentatori (cred că era Marius Ancuţa, din ce-mi amintesc eu) spunea ceva de genul: „Privirea asta nu e neapărat rea. Mai degrabă denotă concentrarea...”; mie privirea aia îmi dădea impresia că jucătorul se va ridica din moment în moment şi-l va plesni în cap cu tacul pe Mark Williams! Parcă era în transă şi-şi repeta în minte, uitându-se fix la tac: „Îl termin! Îl distrug! Îl fac fărâme! Îl împrăştii în 500 de părţi!” şi tot aşa la infinit! Şi de asta am aşteptat! Chiar credeam amuzat că vrea să-l bată rău pe Williams. Cum ar fi fost ca meciul să se transforme în unul de scrimă între cei doi care foloseau tacurile pe post de arme? Eh, vedeţi ce fantezie m-a adus la snooker? Apoi... am încercat să înţeleg şi eu cum stă treaba pe masă. Pentru că, deşi cameramanii insistau să ne arate acei ochi în care era cuprinsă o enciclopedie întreagă a crimei, trebuia să ne concentrăm şi la jocul în sine. Eu eram la început amuzat că un jucător nu alege anumite bile care se află deja pe marginea buzunarului şi face nişte lovituri complicate. Nu mă întrebam de ce unele bile sunt roşii, iar altele de altă culoare... şi ce semnificaţie are acest lucru. La jocul pe televizor nu vedeam culoarea (foloseam un televizor alb-negru... că cică dacă l-aş fi folosit pe cel color îi stricam culorile LOL!), iar numele de pe ele nu însemnau nimic! Aşa că am crezut că şi aici e la fel! Apoi mi-am dat seama cum stă treaba, cum e snooker... sau alte lucruri din acestea de fineţe. Că trebuie să-ţi calculezi lovitura şi să te asiguri că vei avea şi o poziţie bună după ce introduci o bilă, că trebuie să anticipezi şi aşa mai departe. Şi aşa mi-am dat eu seama privind că nu e o chestie simplu... „dai cu băţu' şi bagi bile în găuri”. Am avut timp pentru că au fost multe jocuri... iar Doherty revenise de la un scor mare în favoare lui Williams. E un sport greu şi necesită talent şi mult exerciţiu! Şi multă inteligenţă. Şi de atunci am rămas fascinat de acest sport. Dar am ratat deznodământul acelui meci! Pentru că m-a strigat unchiul în timp ce se desfăşura jocul decisiv ca să mai facem un şah după amiaza! Şi nu puteam să-l refuz... deşi am regretat enorm! Că era aşa interesant şi voiam să ştiu cine va câştiga. Cred că era Campionatul Mondial din 2003... dar nu pot să vă spun sigur ce meci era... mie mi se pare că era august... Deci nu ştiu!!! Îmi amintesc doar privirea lui Kendo... şi că am rămas pe Eurosport... am privit, am încercat să înţeleg. Şi mi-am dat seama că nu trebuie să judeci lucrurile despre care nu ştii niciodată. Mai bine spui că nu ştii... nu te pricepi, decât să spui că nu te interesează!


P.S. De ce am scris asta? Simplu... am început o colaborare cu un site de sport! Sunt editor onlinela sport101.ro! La rubrica snooker! Mă puteţi citi acolo: gata cu pseudonimul Florentin Pavel sau Golan Trevize... Acolo semnez cu numele meu din buletin: Florentin Nica.

P.P.S. Multă lume mă întreabă de ce Florentin Pavel. Simplu şi nu e chiar atât de neadevărat: am împrumutat numele de dinainte de căsătorie al mamei. Ion Creangă, Marin Preda... sunt primele nume care-mi vin în minte când vine vorba de artificiul acesta.


Şi să lansăm şi numărul 3 al revsitei Ideea!

Ideea nr. 3:


Ideea3

Mars pubilc de sensibilizare si informare a comunitatii clujene cu privire la problematica HIV/SIDA

Mesajul care urmează l-am primit pe mail. Nu cred că e un lucru rău dacă promovez şi eu asta... deşi vă jur că nu cred în marşuri... prefer să văd oameni de ştiinţă aducând un antidot pentru boala asta care nu-ţi oferă nicio cale de scăpare:


Joi, 25 noiembrie 2010 de la ora 13.00-14.00 va avea loc evenimentul public cu participarea a aproximativ 150 persoane numit “Mars public de sensibilizare si informare a comunitatii clujene pe problematica HIV/SIDA”, organizat de Asociatia Studentilor de la Asistenta Sociala, Cluj-Napoca (A.S.A.S.) cu ocazia Zilei Internationale de Lupta Anti-SIDA care este in 1 decembrie in cadrul campaniei “Viata Conteaza”
Punctul de intalnire este Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala din cadrul Universitatii Babes Bolyai iar plecarea este la 13.00 din fata facultatii. Grupul vizibil prin pancarte, mesaje lipite si amploare urmeaza traseul: Calea Dorobantilor, Bulevardul Eroilor, str. Napoca, pana in Piata Unirii unde se va forma o funda umana.
Pe traseu, oamenilor li se va spune ca HIV nu se transmite prin o imbratisare, si li se va cere acordul sa fie imbratisati.
Campania “Viata Conteaza” se va derula in perioada 22-25 noiembrie 2010, si pe langa marsul public organizat, se vor realiza si alte evenimente cum ar fi: seri de film cu marturii ale persoanelor seropozitive, discutii pe marginea filmelor alaturi de ARAS Cluj.
Workshop prezentat de Asociatia Benone Targul Mures : Hiv sida si societatea Romaneasca

Parteneri in acest eveniment sunt:

Organizatia UNOPA
Asociatia Benone
Asociatia Romana Anti Sida
PSI Romania

joi, 18 noiembrie 2010

Roboţii de pe Aurora

Ştiu! vă gândiţi la cântecul acela: "Aurora, Aurora!" Cum? Nu-l ştiţi? Eh, înseamnă că nu aţi avut copilăria mea. Nu e o mare pierdere... Cred că nici despre "Gâtana" nu aţi auzit... Dar unde eram? Ah, la "Roboţii de pe Aurora". Aşa s-au gândit traducătorii să adapteze titlul operei "The Robots of Dawn" pentru limba română. Nefericită alegere îmi dau seama, căci Aurora să ştiţi nu e o gagică mişto care se combină cu roboţi. Ci e o planetă. Mai rău... o să-mi spuneţi. Cum să se combine o planetă cu roboţi? Asta e deja orgie! Mai ales dacă aţi mai citit şi "Soare gol" ("The Naked Sun" - ă, nu vă spune ceva? naked!!!!) tot de Asimov o să ajungeţi să visaţi erotic. Nu pot să tolerez o astfel de atitudine din partea dvs.! Vă rog mult! Puţină decenţă! Aici vorbim de literatură... ştiu că mai e şi nişte sex pe acolo... chiar cu roboţi (hai nu faceţi ochii mari!!), dar, vă rog, să păstrăm decenţa.

Romanul este unul foarte serios, are tentă poliţistă. De fapt, e o operă poliţistă ce se petrece pe altă planetă, în alte condiţii. Asimov a construit bine acţiunea detectivului Elijah Baley, a creat o naraţiune incitantă... şi a pus la final două rezolvări cum îi stă în fire. Opera are, ca să mă exprim aşa, două deznodăminte. În unul din ele Elijah Baley rezolvă problema universului... aparent când totul pare să se rezolve de la sine intervine un nou deznădământ: cel în care se rezolvă de fapt cazul. Dar dacă acest caz ar fi fost rezolvat mai devreme, asta ar fi destabilizat situaţia universului. Şi această soluţie de final rămâne numai între cunoscători, între noi cei care citim, Elijah... şi eventual un alt personaj al romanului. Fie el şi un robot cu puteri telepatice.

Aurora şi cele mai multe dintre lumile din spaţiul extraterestru (şi aici nu mă refer la omuleţi verzi sau eu mai ştiu ce, ci la oameni ca noi sau aproape ca noi...) sunt reprezentante ale unor culturi ciudate. Oamenii care le populează au ajuns să poată folosi tehnologia la un nivel extrem de avansat, eliminând bolile şi infecţiile care ar putea să pericliteze sănătatea organismului. Au ajuns să trăiască foarte mult timp şi să pară în ochii oamenilor nişte zei. Dar se pare că această prosperitate nu se traduce şi prin lipsa totală a problemelor. Iar atunci când apar aceste probleme aceşti semizei... apelează la cineva de pe Pământ. Planeta mamă... însă reprezintă o lume închisă în sine, oamenii retrăgându-se sub o cupolă de oţel, sub pământ... Nu reuşesc să rezolve complet problema bolilor şi infecţiilor. Nu mai sunt capabili să iasă sub cerul liber. Dar continua lor agitaţie îi face să fie inteligenţi. Căci pe asta se bazează Baley pentru a se descurca în lumile acestea "exterioare"... unde există concepţii despre viaţa de cuplu ciudate, despre politică şi aşa mai departe (toate însă par nişte sisteme de organizare a statului preluate din teoriile filosofilor din trecut). Semn că imaginaţia lui Asimov nu e ceva întâmplător. El crează aceste lumi utopice pentru a demostra idei. Chiar şi navetele spaţiale şi unele descrieri ale reacţiilor ce au loc când acestea fac un "salt" (printr-o gaură de vierme) sunt descrise cu o terminologie care pare foarte ştiinţifică. Asta oferind veridicitate. Mai ales că scriitorul a mai fost şi om de ştiinţă.

Dialogurile sunt construite frumos şi naraţiunea curge bine, nu ne putem da seama până în ultima clipă despre ce este vorba de fapt. Când scoate AS-ul din pana de scris şi îl pune pe scenă... Roboţii joacă un rol important în multe din scrierile sale. Iar cei importanţi au capacităţi nebănuite... pot visa (şi sunt distruşi pentru că se dau de gol) sau citesc gândurile şi le pot influenţa... şi controlează de fapt destinul lumii. Dar se ghidează după cele trei legi ale roboticii:

"Legea 1 - Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău unei fiinţe umane, sau prin neintervenţie, să permită ca unei fiinţe omeneşti să i se facă rău.
Legea 2 - Un robot trebuie să se supună ordinelor date de către o fiinţă umană atât timp cât ele nu intră în contradicţie cu Legea 1.
Legea 3 - Un robot trebuie să-şi protejeze propria existenţă, atât timp cât acest lucru nu intră în contradicţie cu Legea 1 sau Legea 2."

Dar mai ales după legea 0: "Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău umanităţii, sau prin neintervenţie să permită ca umanitatea să fie pusă în pericol., care este probabil cea mai importantă lege din scrierile cu roboţi ale lui Asimov!

Am să pun un citat interesant din această carte:

"- Ştii, pe unii dintre colegii mei îi deranjează întotdeauna când le spun că, dacă o concluzie nu este echilibrată din punct de vedere poetic, nu poate fi adevărată din punct de vedere ştiinţific."

Documentele postume ale Clubului Pickwick

O carte scrisă cu umor (eventualele greşeli de ortografie sunt de la traducător):

"- Aste unsprezece perechi trebuie să fie gata la opt şi jumătate, şi pantoful la nouă. Cine-i numărul 22 ca să le-o ia înainte? Nu, nu! Fiecare cu rândul! cum zicea Jack Ketch când punea ştreangul de gâtul cuiva."

"- Să mergem mai departe; chestia e: ce dracu vreţi de la mine, cum zicea careva când vedea strigoi."

"- Aşa, domnule, să-i dăm drumul, cum zicea unul plodului său, care înghiţise un gologan."

"- Şi acum domnilor, înfulecarea! Cum zicea englezii franţujilor când îşi punea la puşcă baionetele."

"- Eh, ce rost are să vorbim despre asta acum? observă Sam. Ce-a fost a fost, basta, cum zicea turcii când a tăiat capul unuia din greşeală, şi gândul ăsta trebuie să ne mângâie."

"- Ce mai faceţi, doamnă? o întrebă dl. Weller. Sunt foarte încântat să vă văd, şi sper că cunoştinţa noastră o să ţie mult, cum zicea gentelmenul bagnotei de cinci guinee."

"- Îmi pare foarte rău, că vă deranjez, doamnă - cum zicea bătrânei cocoane spărgătorul, băgând-o în boli de spaimă."

"- Am făcut asta dintr-un simţământ bun, dom'le, cu cele mai bune gânduri din lume, cum zicea gentelmenul care şi-a părăsit muierea fiindcă ea părea că-i nenorocită cu el... răspunse dl. Weller."

"- [...] Dar merită oare să duci atâtea zile fripte ca să-nveţi aşa de puţin? cum zicea băieţaşul de la orfelinat când a ajuns să ştie alfabetul; e chestie de gust. Însă dinspre partea mea, eu sunt gata să răspunz: Nu!"

Dar şi părţi care te impresionează prin profunzimea lor:

"- [...] Ştiu prea puţin cei vorbesc cu nepăsare despre pierderile săracului, ca despre o fericită curmare a durerilor pentru cel ce-a plecat, ca despre o economie providenţială pentru cel ce-a rămas; prea puţin ştiu ei, fireşte, despre agonia pe care o pricinuiesc pierderile acestea. O privire tăcută de afecţiune şi atenţie, când toate celelalte priviri se întorc în lături cu răceală, simţământul că posedăm simpatia unei făpturi omeneşti, când toate celelalte ne-au părăsit, sunt de ajutor, un sprijin, o mângâiere în marea suferinţă pe care o încercăm; nici o bogăţie nu le poate cumpăra, nici o putere nu le poate da."

Şi astea nu sunt decât din volumul I. voi reveni cu alte citate... dar mai târziu!

De ce îl urăşte lumea pe Mircea Badea

Am citit recent un articol despre sus numitul Mircea Badea. Nu am fost în totalitate de acord cu afirmaţiile de acolo. De obicei, nu pot să numesc pe nimeni retardat decât dacă o dovedeşte prea clar. Sunt omul căruia îi place să-i asculte pe ceilalţi, să poată înţelege părerea lor şi apoi dacă e cazul să contrazică sau nu. Să fie de acord.

Eu pe Mircea Badea (şi a lui emisiune "În gura presei") l-am descoperit mai de mult. E adevărat, pe atunci aveam anumite prejudecăţi în ceea ce-l priveşte. Eram mai puşti şi credeam că avioanele care zboară se şi mănâncă; asta se datora faptului că la emisiunile pe care le realiza împreună cu Oreste ajunsese la un moment dat să cânte câte o manea pe seară. Eu nu am apreciat gestul. Şi nu m-am mai uitat deloc la emisiune. E adevărat că aveam şi alte treburi de făcut, nu doar să mă uit seară de seară la nişte discuţii nu prea interesante cu persoane publice. La ultima emisiune pe care o vizionasem eu era invitată Andreea Antonescu - care avea lentile de contact. Emisiunea nu era senzaţională. Era ceva pentru a pierde vremea. Eu aşa am perceput-o oricum. De aceea mi-a fost şi uşor să renunţ la ea. Dar, într-o zi, am lăsat pur şi simplu pe Antena 3 şi am ascultat. Şi Mircea Badea tocmai cuvânta despre o idee pe care o împărtăşeam şi eu! Adică, parcă mi-ar fi citit gândurile. De atunci l-am urmărit mai cu atenţie...

Acum zic eu m-am mai maturizat şi nu mă mai arunc să judec lumea după prima impresie. Că uneori mi-am luat-o şi eu în freză de la faze din astea: cei care sunt amabili, amuzanţi şi care te impresionează plăcut la început pot să fie nişte canalii, iar cei care-ţi par antipatici şi-ţi spun direct cum stă treaba... pot să-ţi devină cei mai buni prieteni. Şi pot să dovedească faptul că au mai multă omeniei în ei, decât nişte miştocari...

Oricum cred că de aceea Mircea Badea e atât de iritant. Pentru că e arogant (căci este), dar de obicei are dreptate. El ce face de fapt? După o zi în care lumea îşi crează o opinie asupra unui eveniment - opinie impusă de mass-media pentru că nu stă nimeni să se mai gândească dacă e corectă sau nu, dacă jurnaliştii nu pun problema greşit etc. nu stă nimeni să se întrebe, că nici nu au timp şi se repetă de obicei aceleaşi argumente peste tot... astfel încât îţi creezi opinia aia - ei bine, vine Mircea Badea seara şi spune: "Uite ce scriu ziarele! Uite ce proşti sunt jurnaliştii, uite ce imbecil pun problema!". După care demontează sistematic ideile unora. Şi vine cu o idee proprie... contrarie. Probabil că are şi destui oameni care ar avea de ce să-l urască. Uneori exagerează e adevărat, apoi aduce argumente ad hominem, lucruri cu care eu nu sunt de acord. Dar per ansamblu el e un om inteligent, chiar creativ...

Nu ştiu dacă e obsesie preşedintele Băsescu, dar oricum el declară public că e anti-Băsescu. Nu se declară imparţial, pentru că nu crede că aşa ceva ar putea să existe. O teorie corectă. Toţi suntem subiectivi. Oricât ne-am strădui. Putem să tindem către obiectivitate. Însă, niciodată nu vom fi absolut obiectivi. Pentru că ne întemeiem percepţia pe ceea ce ştim noi, cu mijloacele proprii. Dacă nu avem cunoştinţe de drept, spre exemplu, putem fi foarte uşor convinşi că unele abuzuri sunt lucruri normale sau că până la urmă s-a făcut dreptate în nu ştiu ce caz numai pentru faptul că cineva a fost reţinut de poliţie. Pentru că jurnaliştii nu pun în prim plan decât evenimentul. De ce a fost săltat omul? nu se prea întreabă nimeni. Pentru că era corupt... pentru că a făcut nişte nasoale. Dar nu mai bine era judecat cu prezumţia de nevinovăţie? S-au încheiat toate procedurile şi va fi încarcerat imediat. De cele mai multe ori nu... Iar Badea vine şi mai aduce şi informaţii logice, nu aşteaptă să îşi construiască opinia pe ceea ce au spus ceilalţi. Pentru că de cele mai multe ori concluzia la care ajung unii este perfect greşită. Şi lumea nu acceptă să fie criticată. Căci Badea contrazice cam tot ce au spus ceilalţi.

Prefer să-i ascult pe toţi. Sau măcar să tac în ceea ce priveşte lucrurile pe care nu le ştiu. Cred că o cale de mijloc e cea mai potrivită. Şi spun că nu tot timpul cei criticaţi de Mircea Badea greşesc. Dar atunci când se întâmplă acest lucru, Mircea Badea are un argument bun. Argumentul că e "sclavu lu' Voiculescu" e un argument ah hominem. Lucru cu care nu prea sunt de acord. E uşor ca la adăpostul unei astfel de manevre să denigrezi persoane.

duminică, 14 noiembrie 2010

Frumuseţe pe muchie de tiebreak

Ambele partide din semifinala Mastersului de la Paris 2010 au avut nevoie ca în setul decisiv să se facă departajarea prin tiebreak. În primul meci, Robin Soderling a reuşit să câştige în faţa favoritului publicului, Michael Llodra. Al doilea, i-a pus faţă în faţă pe Roger Federer şi pe Gael Monfils. De data asta spectatorii au putut pleca fericiţi de pe arena unde s-a jucat meciul, întrucât francezul Monfils a reuşit să-l surclaseze pe elveţian, deşi acesta a avut în setul decisiv scorul de 3-0 şi 4-1.

Îmi pare rău să spun, dar Federer nu mi-a dat impresia că era în meci. Părea... în altă parte. Transportat acolo întâmplător folosea racheta corect, fără să facă greşeli foarte mari. Mai scăpa câte o ramă uneori, dar ne-am obişnuit cu asta. Când se supăra ne arăta cum biciueşte mingea cu dreapta sa năucitoare. Era el. Dar nu mi-a mai plăcut faţa lui sculpatată, lipsa lui de reacţie... poate doar enervarea pe arbitrul femeie din spatele lui. I-a arătat o privire care voia să spună: "Ce faci femeie? Eu muncesc aici!". E adevărat, dar nu era o minge care să nu poată fi anticipată greşit la viteza aceea. Apoi, a avut la dispoziţie sistemul reluărilor computerizate... şi s-a făcut dreptate! Nu mai era necesară acea privire răutăcioasă, dacă vrei să pari acel ceas elveţia... care nu lasă nimic să iasă la suprafaţă. Dar e şi el om. Cu toate astea nu mi-a plăcut de el. Nu am simţit deloc de la el ceva consistent cu privire la acel meci. Adversarul său, mult mai montat în joc, părea mult mai motivat! mai prezent acolo. Când a câştigat penultima minge a stigat chiar un "Allez!". A avut probleme la gât (părea că a dormit rău!), dar s-a concentrat la meci. Deşi ducea mâna acolo după ce termina o minge şi folosea prosopul. Cu toate astea a rămas în joc, a câştigat primul set la tiebreak. L-a ţinut pe Federer în şah în al doilea set... dar eleveţianul a forţat şi a arătat că poate câştiga chiar şi la tiebreak. Apoi, în setul al treilea, Federer se desprinsese! Dar - ca într-un meci cu Tsonga de mult - a pierdut. Monfils a fost peste el! După ce i-a luat acel break, jucătorul numărul doi al lumii... a clacat. Trei ghemuri/game-uri la rând ale francezului şi s-a restabilit egalitatea. Apoi iar au mers cap la cap... iar în tiebreak Federer a fost îngenunchiat. De omul care a arătat mai multă forţă în joc, mai mult curaj, mai multă dăruire, mai multă imaginaţie. Cred că asta a lipsit în jocul lui Federer... imaginaţia. Pare că la vârsta asta... deşi e un jucător bun, nu mai are capacitatea să creeze chiar atât de multe situaţii. Sunt convins că ştie foarte multe şi poate face chiar multe. Oricum turneul respectiv nu-i este deloc pe plac. Nu se ştie de ce... nu l-a câştigat niciodată, nu a ajuns niciodată în finală măcar! De multe ori a ieşit foarte devreme. Poate că nu se simte bine acolo. Cert este că nu a strălucit! Deloc!

Pe de altă parte, Soderling, în meciul cu francezul Llodra, a arătat că merită să câştige. A anulat francezului câteva mingi de meci... semn că a avut tărie de caracter, că şi-a dorit victoria. Nu i-a tremurat mâna pe rachetă. A făcut şi el gafe. Dar mi se pare că e capabil să câştige Mastersul de la Paris anul acesta! Meciurile au fost aproximativ asemănătoare... deoarece rar s-au pierdut jocuri pe serviciul advers... iar setul, de cele mai multe ori, a fost tranşat la tiebreak. În ambele partide s-a acumulat tensiune pe final, ambele te făceau să trăieşti, să fii acolo. Să speri o dată cu jucătorii şi să te simţi învins. Să spui în gând că nu mai aveai efectiv ce să faci unei mingi: căci au fost lovituri (mai ales din partea lui Monfils) care te lăsau mască. Te gândeşti cum a putut să scoată şi să returneze astfel mingea încât să aibă acea traiectorie... să pice pe tuşă. Să n-o mai poţi scoate. Apoi, Federer a dat o minge în fileu... când putea să-l execute cu sânge rece pe Monfils! Soderling nu a ezitat deloc. A fost foarte concentrat până la final. A mai dat şi el rateuri, dar nu în momentele cheie. A trimis şi el în plasă mingea, dar nu când scorul devenea periculos pentru el. A trăit şi el tensiunea pierderii partidei, dar s-a ţinut bine... şi l-a făcut pe adeversar să greşească. A dat şi el duble greşeli... dar a avut şi noroc ca şi adversarul să facă mai multe.

Pe Federer l-a ţinut în viaţă serviciul care a fost bun, chiar foarte bun, dar e nevoie de mai mult ca să câştigi. Mai ales în acea fază a competiţiei! Meciurile pentru cunoscători au fost plăcute pentru că au avut acea tensiune, au avut acele momente în care s-a jucat pe muchie de tiebreak, s-a jucat la limită. Aproape niciodată nimeni nu s-a desprins decisiv, iar dacă a dat impresia asta s-a recuperat imediat avantajul! Şi a câştigat cel mai bun. La limită, dar cel mai bun. Am simţit că aşa s-a întâmplat. Chiar dacă Llodra a părut egalul lui Soderling - ba poate chiar, în unele momente ale primului set, i-a fost superior, iar Federer a avut meciul în mână la un moment dat... totuşi Gael Monfils a câştigat pe merit. Meritul este al celor curajoşi. Iar Soderling a fost superior lui Llodra. Aşa am simţit eu... şi nu cred că m-am înşelat.

P.S. risc şi un pronostic: va învinge Soderling. Am să ţin cu el în seara asta!
Update: să nu uităm de revistă! Ideea nr. 2: aici.
Revista Ideea nr 2 by on Scribd
Last update: Cum mă aşteptam, Robin Soderling l-a învins pe Gael Monfils scor: 6-1, 7-6! Mă aşteptam la asta! Nu la scorul acesta... Bine pa! :)

luni, 8 noiembrie 2010

Cum văd eu publicitatea la sare...

Slogan: "Cum sărezi, aşa mănânci!"
Slogan: "Dă gust vieţii tale!"
Slogan: "Foame, poftă şi sare - trei feluri de mâncare!"

duminică, 7 noiembrie 2010

Articolul program Ideea!

În această revistă vor fi înmagazinate şoapte. Da, şoaptele mele rostite la o portavoce închisă. Asta pentru a nu-mi punea citi nimeni pe buze. Şoapte rostite cu ochii închişi şi privirea întoarsă către mine.

Trăim într-o lume în care unii sunt creatori de chiloţi (la fel de nostim ca Pickwick... observator al firii umane şi specialist în mormoloci), în rechizitorii se citează Flaubert – în loc să citezi un text de lege, trăim într-o lume în care nu se mai inventează decât şampoane de spălat creierul, artificii periculoase şi imagini menite să manipuleze. Trăim într-o lume în care ne e frică să ieşim cu hainele noastre pe stradă pentru că imediat suntem etichetaţi de către unul şi altul în fel şi chip. Trăim într-o lume în care după moarte avem şansa să devenim vedete! Atunci devenim telegenici! Viaţa noastră banală nu contează, dar moartea... ei bine, moartea e gustată de toţi. E fascinantă.

Vulpile se uită după struguri şi spun că sunt acri. Merg apoi la mămica să mănânce nişte ciorbă cu carne de miel. Tocană numai apucă întrucât scorul obţinut la jocul de dedesubt nu i-a ieşit cum spera. Aşa că îşi pune pofta în cui şi de data asta.

Îmi pare rău că acest număr nu a ieşit aşa cum aş fi dorit eu. Aş fi creat şi o mică scenetă, aş fi pus o altă poezie la final. Dar cred că am ales bine şi aşa. Snookerul e un sport al răbdării, al intuiţiei şi imaginaţiei chiar. Ca să faci snooker trebuie să ai talent şi să te antrenezi din greu. Jucătorul de snooker e şi un individ elegant. De aceea cred că poezia se încadrează foarte bine în acest angrenaj „semiotic” pe care îl numesc revistă. Totul trebuie să meargă către acelaşi mesaj, dar nici divergenţele nu sunt excluse. Pentru că sunt zile şi zile, iar unele texte pot fi scrise în anumite stări, iar altele în alte stări.

Există o cale uşoară şi o cale corectă. Tu pe care ca om eşti dispus să mergi?

Revista cum spuneam apare azi, duminică, 7 noiembrie 2010. Şi se găseşte, mulţumită cuiva care mi-a dat indicaţia asta fără să vrea aici.

Mai jos aveţi o mostră de cum ar arăta:



ideea nr 1

vineri, 5 noiembrie 2010

Nu-mi place ipocrizia.

Da... ai parte câteodată la nivel public de ipocrizie nesimţită! Chiar şi când vine vorba de memoria unui om! A unuia care ne-a părăsit. Am văzut cum foarte mulţi indivizi care nu au citit un vers al poetului Păunescu sau dacă au citit... nu ar fi recunoscut asta până acum, mulţi s-au înghesuit pe sticlă să ne transmită nouă telespectatorilor faptul că Adrian Păunescu a fost un om mare. Că toţi ar trebui să fim mişcaţi de moarte sa.
Eu nu mă simt mişcat. Nu. Uite aşa... nu-mi pasă! A murit un om: "să-i fie ţărâna uşoară"/"Odihnească-se-n pace"! Nu am nimic mai mult de adăugat despre moartea omul numit Adrian Păunescu. A nu se înţelege greşit! Nu contest faptul că poetul avea un talent deosebit, nu contest faptul că era un om cu adevărat de valoare. Pentru că a fost şi va rămâne.
Contest doar faptul că oamenii mari ca să fie cu adevărat mari trebuie să moară. De la înălţimea morţii ei par perfecţi. Acum nu prea mai conta nici faptul că a scris poezii despre Ceauşeşti, căci taică-su a fost arestat de securitate. Sigur, nu am să mă apuc acum să acuz... nu poţi să te fi născut în lumea asta şi să vorbeşti despre altceva, despre o lume în care nu ai trăit aproape deloc... iar acei ani nici nu au contat prea mult pentru dezvoltarea ta intelectuală întrucât erau anii fericiţi ai primilor paşi în viaţă, nici măcar paşi doar gânguriri. Nu pot acum să spun ce era şi cum era atunci. Şi nici de ce era acuzat Păunescu de faptul că era apropiat regimului comunist. Pentru că de dincolo de display e foarte uşor.
Ce nu-mi place mie este lumea în care trăiesc. Ipocrită până în măduva oaselor. Ca să supravieţuieşti azi trebuie să te prefaci, să spui că-ţi pasă deşi cu o secundă în urmă nici nu te interesa subiectul. Câţi oameni de presă se interesau de Adrian Păunescu până azi? Sau până acum câteva zile? Foarte puţini! Acum toţi îi ridică osanale! Toţi spun că a fost un om mare... pentru că omul respectiv nu poate să mai protesteze, nu poate să se ridice de acolo de unde este acum şi să spună: "Nu, domnule! pentru tine nu am prea mare importanţă... iar vorbele tale false, pline de autoimportanţă nu mă interesează! Taci! căci un ban nu faci!". Eu regret că se întâmplă ca în alte cazuri ca despre oameni cu adevărat de valoare să poată vorbi oricine, să se arate interesat oricine. pentru că până mai ieri Adrian Păunescu nu era un "subiect de presă", ci doar un om care mai apărea pe la televizor şi era ironizat de către cei de la Cronica Cârcotaşilor că se bagă de pomană peste cântecul celui de la chitară, că el rosteşte nişte versuri grav, iar celălalt le lălăie din corzile vocale... Nimeni nu spunea că acele versuri sunt foarte sensibile şi profunde atunci. Cu toţii râdeau. La moartea cuiva se cuvine puţină decenţă. Iar dacă nu ai ceva de spus (pentru că nu te-ai intersectat cu acel subiect până acum) se cuvine să taci. Să spui simple: "Odihnească-se în pace!". Să ţii un moment de reculegere şi să mergi mai departe cu rutina zilei.
Eu am scris acest text nu pentru că m-ar fi impresionat în vreun fel această moarte. Sigur, orice om care moare te pune pe gânduri! Dar poţi trece mai departe, mai ales când nu ai legătură cu respectiva persoană. Pentru că eu nu am citit decât prin liceu o poezie semnată Adrian Păunescu, la o oră de română, într-un fel obligat. Deci nu eram aşa interesat de acest personaj. Nu deschideam televizorul niciodată când auzeam în camera alăturată că vorbeşte Adrian Păunescu - aşa cum fac în cazul unui anume ziarist de la noi! - nu eram foarte interesat de emisiunele pe care le realiza Adrian Păunescu, nu-i citeam cu înfrigurare articolele scrise în Jurnalul Naţional - aşa cum fac în cazul unui ziarist de pe la noi! Nu! Dacă îl ascultam o făceam întâmplător... destul de rar. Şi poate consideram opinia dânsului foarte bine conturată (sau poate nu). Dar nimic mai mult!
Mă irită faptul că moartea acestui om care nu era aşa important pentru românii de rând a devenit deodată "subiect de presă" şi cu toţii se străduiesc să spună că a fost un om mare. A fost!!! nu am nicio îndoială! Însă... nu pentru toţi. Şi e tragic faptul că după moarte nu te mai poţi apăra de murdăria unora. Deşi într-un fel poate pentru tine nu mai contează... deşi dacă eşti un om cunoscut... Contează!
Odihnească-se-n pace!

miercuri, 3 noiembrie 2010

Reclamă


Bun. Am pus la punct proiectul de revistă, am găsit nume, siglă, număr de pagini... ce scriu sau despre ce scriu... nu are mare importanţă. Am destule texte deocamdată şi nu vreau, nu pot şi nu cred că o să rămân în pană de idei... Ar fi culmea ca tocmai "Ideea" să mă lase fără idei. Sunt obosit, sictirit şi puţin iritat. Azi nu a fost tocmai o zi reuşită... aşa că-mi iertaţi dispoziţia morbidă în care mă aflu. Nu ea e de vină pentru reclama pe care am creat-o! Căci aşa are să arate reclama de la finalul paginii Revistei Cetăţeanului Turmentat. Bine... cu mici modificări.
"Rest In Peace"... Amin! cum ar zice recepţionerul după ce ţi-a dat cheia de la camera de hotel.

marți, 2 noiembrie 2010

Animalele sfidează criza!

Ei bine, în vremea în care eu merg să-mi pun viza pentru indemnizaţia de şomer căţeii pe străzi fac, şi anume, cadre noi! Că alea vechi s-au terminat. Ce criză, ce raţionalizarea cheltuililor, ce nimicuri din astea... cadre noi! că ăştia tinerii or să ne scoată din criză... învăţaţi de la cei care ştiu.

P.S. vedeţi, ei abia dacă au o Dacie 1310 şi nu se sinchisesc de asta. Dacă dragostea-i mare...

P.P.S. aveam pe vremuri un căţel pe stradă căruia îi puseseră numele "Răbdău"... şi el mare gagicar era deşi i se zicea Răbdău... :)))

luni, 1 noiembrie 2010

Sigla IDEII...

Aşa va arăta sigla Revistei Cetăţeanului Turmentat. Nu păstrează înfăţişarea siglei ziarului Idee, întrucât în primul rând nu am mai găsit bufniţa aia şi să o refac mi se pare inutil. Şi în al doilea rând e altceva, deci de ce să nu ne reînnoim? Voi pune şi subtitlul, acum nu sunt chiar în apele mele pentru chestii creative. Nu mi-a ieşit "reclama" de final de pagină şi trebuie ca mâine să-mi caut propriile imagini ca să fac ceva ca lumea.
Mă gândisem ca aici să postez articolul program, dar nu am unul deocamdată. M-am gândit la nişte treburi care se vor regăsi în revistă, însă e necesară o separare a lucrurilor realizabile de cele care, deocamdată, sunt prea fanteziste. Dar am ce să vă spun.
Acum ceva vreme o persoană cu care vorbeam despre blog mi-a pus întrebarea: "Şi cum se vede lumea de pe lumea cealaltă?". Mai recent cineva m-a întrebat: "Şi ce trafic ai?"... eu zic: "Eh, mai nimeni.", dar el: "Nu măi, mă refeream cine îl accesează: vii sau morţii?". Nu! nu m-am supărat! M-a amuzat chiar chestia. Ambele remarci mi-au dat şi ideea unei postări pe blog. Am vrut să o scriu din vara asta, dar nu am avut chef. Acum, dacă tot mă ocup de un nou proiect, care are legătură cu blogul meu - pentru că va fi promovat pe blog - mă văd obligat să dau nişte explicaţii.
În primul rând titlul blogului nu este unul foarte original. El e construit prin discurs repetat, printr-o modificare a unui enunţ standard. El nu este cunoscut marelui public totuşi de asta poate părea interesant. În cartea lui Pamfil Şeicaru - "Istoria presei" - am găsit următoarea informaţie: în Franţa, în perioada lui Napoleon, au fost create numeroase publicaţii de satiră politică, de atacuri uneori injuste la adresa adversarilor. Unele era împotriva regimului, altele îl susţineau. Era la fel ca pe vremea noastră, numai că atunci oamenii aveau mai mult talent! Printre aceste publicaţii era şi una care se chema: "Ziarul de pe lumea cealaltă", iar ca subtitlu avea: "Conversaţie fraternă între diavol şi Sf. Pentru". Eu nu am făcut decât să adaptez această sintagmă. Am făcut o substituţie. Blogul se voia acid la adresa a ceea ce consider eu că merită să fie pus la zid. Şi pe asta ar miza şi Ideea. Însă, el a devenit şi un jurnal online şi un site în care promovez unele eventimente sau scriu despre ele... şi ştiri şi cam ce mă impresionează pe mine. Nu e exclusiv pus pe harţă. Deşi când a fost cazul am încercat să fiu cât se poate de ironic la adresa unor lucruri pe care le-am citit, auzit, trăit... În unele cazuri am reuşit sper, în altele am dat greş. "Omul se naşte ca să greşească, dar numai prostul persistă în greşeală". Am să încerc să ţin cont de acest sfat a lui Cicero.
În al doilea rând am fost acuzat că am un "link" foarte complicat la blog. Iarăşi e luat dintr-o carte, o antologie de texte SF, în care este prezentată facerea lumii ca o acţiune comercială între "un bătrân" (întruchiparea lui D-zeu) şi "constructorii de planete". Pământul este conform acelora din urmă o planetă de tip 34bc4. Un cod după care clasificau ei sferele ce se învârt în cosmos! Nimic mai mult. Aşa mi-am zis să-mi pun ca "link" la blog acest: "planet-34bc4". Adică, Pământ. Sunt un individ cu picioarele pe pământ.
În al treilea rând cineva mi-a spus că mi-am ales un nickname foarte întortochiat. Altcineva mă întreba "Ce înseamnă Golan Trevize?". Foarte simplu. Golan Trevize este un personaj al lui Isaac Asimov! Este personajul principal din romanul "Foundation's edge" (roman din seria "Foundation"). Mie mi-a plăcut cum sună în română... adică Golan nu ştiu cum. Fistichiu. Golan în română însemnând "derbedeu", "om fără ocupaţie" etc. Oricum ceva negativ. Şi mai e şi Trevize. Care pare să nu însemne nimic.