Scriitorii trăiesc o stare de beatitudine atunci când ceea ce au notat ei pe un caiet conținând o caligrafie derizorie vede "lumina tiparului". Există ceva orgoliu copilăresc la mijloc. Și de unde are tiparul ăsta lumina? Cine i-o conferă?
Joaca de-a cuvintele sau împreună cu cuvintele, în comuniune cu ele... asta înseamnă să fii un scrib al muzei. Dar ca să faci gesturi ludice cu slovele trebuie să le cunoști întâi magia, nuanțele.
Se spune că deja s-au scris toate tipurile de poveste: nu ne mai rămâne decât să adaptăm șabloanele la contexte noi, să inventăm nume noi și să ștergem praful de pe structura naraitvă. Adesea, cel care face unele permutări în structura relatării se poate bucura de succes.
În literatura de specialitate din România (având sorgintea la Coșeriu și Dumistrăcel) permutarea în interiorul unei structuri lingvintice standard ("discurs repetat") este considerată cea mai complexă, fiindcă e cea mai rară. Dar, de fapt, este cel mai greu de realizat fiindcă necesită o construcție de limbă simetrică. Nu poți să interschimbi un verb cu un substantiv și să nu dai în absurd sau să devii mânuitor de sabie laser vede: lumina tiparului a vedea... este.
Dar permutarea sintagmei "lumina tiparului" este "tiparul luminii", care, sigur, poate fi și o formulare beletristică, dar sună, mai degrabă, a fizică! Asta fiindcă "tipar" este polisemantic.
