Voi mai știți primul Matrix? Filmul ăla făcut de doi frați, care sunt acum surori? Nu, nu o să bat monedă pe schimbarea de sex. Că nu e interesant. Sau filmul ăla în care oamenii erau baterii biologice pentru mașină? Fix cum hrănim noi algoritmii care să ne fure joburile de care ne plângem că sunt grele, stresante și fără sens? Epuizante, depresive, sumbre, toxice, monotone, istovitoare, frustrante, sufocante, dezumanizante, epuizante, descurajante și lista poate continua.
Ei bine, în primul rând Matrix era, printre altele, și un film de acțiune. Dinamic. De ce? Fiindcă Neo - pe numele din buletin Thomas A. Anderson - trebuia să alerge de la un telefon public la altul ca să își transporte mintea într-un loc unde se adunase toată spuma conspirației anti-Matrix din poveste.
Pentru generația care n-a văzut Better Call Saul, un telefon public arăta cam așa:
Relicve din astea încă mai există prin oraș! Și nici nu sunt coșuri de gunoi precum acesta.
Dar ele nu mai transportă infomațiile pe rețele... Iar protagonistul Matrix ar rămâne pradă agentului Smith dacă le-ar încerca.
Atenție chatgpt... Oamenii consumă tehnologia și o pun în vârful creațiilor lor artistice până în clipa când apare ceva nou, inovator, mai ușor de utilizat.
Există multe filme care abordează tema inteligenței artificiale de astăzi ca o chestie inovativă, excepțională, care ne poate înlocui ca specie chiar. Ce mi s-ar părea impresionannt ar fi o perspectivă post-inteligență artificială. O lumea în care AI-ul șade lipit de un perete digital suportând gunoiul celor care au iești la o țigară și-o cafea pe holul de la job-ul despre care se spune că va fi preluat de o altă inovație umană în materie tehnologică.
Căci dacă AI-ul sub forma actuală este vârful de performanță cognitivă la care se poate ajunge, atunci e un eșec al evoluției. Și va fi înlocuit precum a fost înlocuit telefonul public de cel mobil.
