Se afișează postările cu eticheta counter strike. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta counter strike. Afișați toate postările

sâmbătă, 5 aprilie 2014

Bagi un joc, da' stai în faţa display-ului

Aveam 18 când mama mi-a cumpărat computer. Pe vremea aia netul acasă era o chestie de lux... Aşa că după instalarare Windows XP m-am apucat să joc FreeCell, Solitaire sau Spider Solitaire. Pentru că alte lucruri nu existau. Ca să mă ajute cu programarea îmi trebuia un compilator G++ sau măcar cel de la Borland C++.
Părea ceva inofensiv. Până la urmă ce rău poate să-ţi facă un joc în care trebuie să aşezi nişte cărţi într-o anumită ordine... fiind la final recompensat cu nişte efecte drăguţe... care te pot încânta doar dacă mai ai suflet de copil?! Dar eu nu aveam suflet de copil!

Jocurile sunt construite astfel încât să aibă o dificultate din ce în ce mai ridicată, gradul de complexitate crescând odată ce rezolvi cât mai multe scheme. Practic "încă cinci minute, mamă" devenea de fapt o oră, iar ora se transforma în noapte pierdută... Şcoala devenise doar o corvoadă. Mă întorceam acasă cu atâta elan şi haleam în faţa ecranului doar ca să aşez cărţi în ordine. Iar fereastra perfidă de la finalul fiecărei reuşite - după care fericirea îţi inundă venele - intenţionat lasă bifat din oficiu opţiunea "Yes" ca inconştinet să o alegi. Şi cum ai putea să refuzi o nouă variantă de Free Cell?! Cum, oameni buni?!!! Cum?! Şi aşa mai rezolvi una şi încă una şi aşa mai departe...

Visam astfel de jocuri. Nu credeam că am o problemă! Nici măcar atunci când intrând la facultate - într-un oraş vecin - şi fiind nevoit să fac naveta dimineaţa cu trenul... i-am spus mamei că nu mă mai duc la facultate dacă nu-mi cumpără un laptop cu Windows XP. Motivul pe care l-am oferit era că trebuie să mă ajute la facultate (automatică şi calculatoare). Dar, de fapt, situaţia era mult mai gravă: voiam să mă joc în ora petrecută în tren FreeCell! Devenisem dependent!

Puteam să fiu campion olimpic la această disciplină. Dar ea nu există... Nu puteam să recunosc că am o problemă! Adică, nu făceam rău nimănui. Stăteam 20 de ore pe zi în faţa computerului rezolvând un fel de puzzle pentru copiii de grădiniţă! Ce e mai inofensiv decât atât?! Când am fost obligat să mă las... au început să-mi tremure mâinile, să mă doară oasele... să mă doară capul! Să nu am stare... să bâţâi din picior ca un om cu parkinson la picior... să vreau să ajung în faţa unui display doar ca să joc Solitaire. Aşa cum spune şi numele Spider Solitaire... jocurile acestea mă prinseseră în plasa lor - ca un păianjen o muscă - şi îmi devorau sufletul. Viaţa mea nu mai avea niciun sens fără ele.

Dar într-o zi... am ajuns într-un grup de terapie al dependenţilor de jocuri cu cărţi... Am ajuns acolo obligat! Dar a fost bine! Astăzi nu mă mai joc decât 10 ore pe zi... şi peste 10 ani preconizam că nu mă voi mai juca deloc... A fost de ajutor bocitul şi îmbrăţişatul cu semeni de-ai mei. După ce ne ascultam unul altuia tânguirile penibile...

Dacă aveţi aceeaşi problemă... Nu ezitaţi să căutaţi pe internet grupul nostru de oameni cu probleme cu jocurile de cărţi... Rezultate garantate şi o metodă de autosugestionare modernă! Eşti practic alt om de la astfel de întâlniri... După trei şedinţe începi să vezi că şi Counter Strike poate fi foarte interesant. Ca să nu mai vorbim de Super Mario!

Succes în drumul vostru spre lumină!

sâmbătă, 11 mai 2013

Specie de cretinaut...


Când n-ai citit o carte în viaţa ta... n-ai cum să compari cititul cu o altă activitate să-i zicem înrudită.

Propoziţia încercuită mai sus este sinonimă cu: "Mă simt de parcă am futut-o pe Georgia Jones (sau o altă actriţă porn de vă place vouă) după ce am făcut labă cu posterul ei în faţă... şi l-am şi slobozit (pe el... pe poster)!". Culmea e că filosofia acestui guru cu creierul impotent şi-a găsit adepţi printre sclavii internetului. Ultima dată când am verificat avea peste 50 de "like-uri" sau cum s-or numi alea!

La fel insul ăsta poate să spuie: "Mă simt de parcă am făcut un antrenament serios pentru război după ce am jucat ultima variantă de Counter Strike (sau eu mai ştiu ce joc vreţi voi cu împuşcături şi militari în acţiune... împotriva teroriştilor)". Aşa că poate ajunge prin Irak şi... viaţa reală îi vine de hac. "Terrorist Win!" Amin!

marți, 24 august 2010

visul în vis... controlul visului

Declar public că... eu care scriu pe acest blog, deci se presupune că realizez o activitate creativă - uneori mai inspirată, alteori mai puţin (de regulă, neinspirată) - nu am să merg la niciun ghişeu să depun acele foi la stat fie că iau, fie că nu iau bani din această activitate. Şi nu iau bani... o fac din plăcere deşi am încercat şi eu poanta cu reclama pe blog. Şi declar public că e stupid să creezi o asemenea procedură pentru a lua nişte bani - tu ca stat...
Astea fiind spuse am să trec la subiectul despre care voiam să scriu în acest articol. Despre visul în vis, despre controlul visului. Chiar ieri m-am uitat la un film, (Inception) care e bun şi totuşi prost... din punctul meu de vedere. Pretenţii! o să-mi spuneţi... Şi eu am să zic: Probabil! dar asta nu mă împiedică să am o părere. În primul rând, filmul e bun pentru că e original, pentru că despre controlul visului şi visul în vis nu se vorbeşte la fiecare colţ de stradă. E un concept cu care cultura de masă nu s-a intersectat. Apoi mai este şi jocul lui Leonardo Di Caprio care intră foarte bine în pielea personajului care vrea să persuadeze. Atunci îi sclipesc ochi inteligent şi vocea i se modulează, se pliază perfect pe situaţia persuasivă. Din acest punct de vedere filmul este bun... chiar şi dialogurile despre subconştient şi ascunzişurile sale sunt eficiente. Adică, sunt construite pe cunoştinţe pe care oamenii le intuiesc măcar...
Dar mie nu mi-a plăcut că au făcut atât de coerent, natural realităţile din vis. Şi, chiar dacă visele acelea erau proiectate, totuşi la primul nivel (de vis, la primul vis după care urma alt vis!) personajele filmului s-au confruntat cu anumite interferenţe. Or, dacă doar câteva împuşcături şi câteva personaje mai irascibile apără un anumit subconştient, atunci eu mă declar dezamăgit! Înţeleg faptul că unii au fantezii mai periculoase şi vor să fie, ca în Counter Strike, lunetişti, tipi care se împuşcă prin munţi, iarna... camflaţi prin zăpadă şi că trăiesc asta în vis, dar subconştientul nu se apără numai cu ajutorul unor soldaţi pe care să îi împuşti, să-i loveşti foarte uşor. Eu credeam că la un moment dat psihicul acela bulversat al omulul căruia i se controlează visele va reacţiona violent: că va deforma pur şi simplu realitate personajelor noastre! Am citit de curând o carte tare interesantă: "Pâine, unt şi paradoxină" de Roberto Quaglia. Acolo, după ce personajul încearcă puţină paradoxină... totul începe să o ia razna şi începe să nu mai aibă niciun sens! Personajul începând chiar să înţeleagă faptul că nu e decât un personaj dintr-o carte şi să facă grevă... ceea ce e ridicol. Şi multe altele... un melc care vorbeşte şi devine mai verde sau mai roşu în funcţie de aprobarea sau dezaprobarea părerii "ghidului". Şi tot aşa... Mă aşteptam ca personajele noastre să se confrunte cu altfel de "violenţe". Nu unele pur fizice. Ca de exemplu cele legate de subconştientul personajului interpretat de Leonardo Di Caprio. Asta arătând cumva cât de fragil este un psihic... toţi avem speranţe, temeri şi păreri despre noi, dar le păstrăm acolo ascunse. Filmul vine cumva cu ideea că o simplă coardă sensibilă e suficientă pentru a destabiliza totul... pentru a implanta chiar o părere. Uneori o simplă sugestie îl face pe un oarecare să reacţioneze într-un anume fel. Numai să ştii care. La susţinerea lucrării de licenţă am asistat în acea sală şi la o discuţie foarte interesantă. Unul dintre profesorii examinatori a întrebat pe unul din candidaţi - acest candidat (care este o fostă colegă ca să nu se mai mire lumea) lucrează şi la ING şi s-a bazat pe acest aspect la studiul de caz - cum îi face pe cei abordaţi să achiziţioneze un serviciu de la ING. Şi răspunsul a fost cât se poate de clar: apelează la latura emoţională... pentru că asigurările de viaţă sunt cele mai sensibile subiecte... Şi îi "implantează" potenţialului client anumite idei, temeri cu discursul pe care îl pun în prim plan. Drept să spun eu nu aş fi căzut în capcana acestui discurs... dar mulţi cad. Consider şi aşa asigurările o mare înşelătorie, mai ales cele de viaţă, pentru că eu prefer să cheltui banii până ajung în rai... că poate Dumnezeu e fiscu'... Deci nu m-ar fi prins... dar mulţi cad astfel.
Cu toate astea, eu mă aşteptam la mai mult din partea personajului atacat... fie şi de un pluton pregătit şi specializat în arhitecura visului! Trebuia să aducă şi el argumente mai solide, să pară sceptic... să controleze partea sa. Pentru că e a sa... şi măcar inconştient ea tot se apără în mod real. De asta cred că nu e aşa reuşit filmul... e prea militarizat. prea după reţetă, deşi ideea e foarte bună!