Se afișează postările cu eticheta dependenţă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta dependenţă. Afișați toate postările

luni, 13 aprilie 2015

Subtitrare - Review - S1 E1 - Stealing; Addiction; Prom

Subtitrare Review, Subtitrare Review S1 E1, Subtitrare Review S1 Ep1, Subtitrare Review S01 Ep01, subtitrare Review - Stealing; Addiction; Prom, subtitrare Review - 01x01, Subtitrare Review with Forrest MacNeil - s1 e1, Subtitrare Review with Forrest MacNeil - s01 ep1, Subtitrare Review with Forrest MacNeil - s01 ep01, Subtitrare Review with Forrest MacNeil - s01 ep01 download.

Când mă voi întoarce de la reabilitare am să vă spun probabil că de fapt cocaina este îngrozitoare. Dar să nu mă credeți pe cuvânt! Cocaina este nemaipomenită! Insul din studio nu este decât un mincinos! MINCINOS!

- Și cum de ai presupus că eu am făcut asta?! Ți-ai pus măcar întrebarea ca nu cumva Cum-l-o-chema să o fi făcut-o?!

- Cine-i Cum-l-o-chema?

- Știi tu, la etaj. Copilul. În regulă, dulceață! Știi cum îl cheamă?!

- Eric?

- Foarte bine. Ai câștigat de data asta! Eu sunt foarte bine, încerc să îngurgitez niște iaurt. LOL!

De unde știi tu manevre de resuscitare? Copilul ăsta e gabor!

Poate că voi o să aveți norocul să mergeți la bal cu o persoană care nu este proscrisă social și nu suferă de tulburări de comportament nediagnosticate încă și o să profitați de noaptea vieții voastre. Dar, până la urmă, puțini oameni au această șansă! Oricum nici nu prea merită riscul!

Am încercat până acum cocaina, țigaretele și alcoolul. Nu am devenit dependent de niciuna dintre acestea. Dar există ceva ce nu am încercat încă: Cocaina!

Unii oameni pur și simplu nu pot deveni dependenți. Creierul lor e prea încăpățânat!

Dar ce sunt eu aici? Vreun supererou? Domnul Invulnerabil sau ceva?

Subtitrare pentru versiunea:

sâmbătă, 5 aprilie 2014

Bagi un joc, da' stai în faţa display-ului

Aveam 18 când mama mi-a cumpărat computer. Pe vremea aia netul acasă era o chestie de lux... Aşa că după instalarare Windows XP m-am apucat să joc FreeCell, Solitaire sau Spider Solitaire. Pentru că alte lucruri nu existau. Ca să mă ajute cu programarea îmi trebuia un compilator G++ sau măcar cel de la Borland C++.
Părea ceva inofensiv. Până la urmă ce rău poate să-ţi facă un joc în care trebuie să aşezi nişte cărţi într-o anumită ordine... fiind la final recompensat cu nişte efecte drăguţe... care te pot încânta doar dacă mai ai suflet de copil?! Dar eu nu aveam suflet de copil!

Jocurile sunt construite astfel încât să aibă o dificultate din ce în ce mai ridicată, gradul de complexitate crescând odată ce rezolvi cât mai multe scheme. Practic "încă cinci minute, mamă" devenea de fapt o oră, iar ora se transforma în noapte pierdută... Şcoala devenise doar o corvoadă. Mă întorceam acasă cu atâta elan şi haleam în faţa ecranului doar ca să aşez cărţi în ordine. Iar fereastra perfidă de la finalul fiecărei reuşite - după care fericirea îţi inundă venele - intenţionat lasă bifat din oficiu opţiunea "Yes" ca inconştinet să o alegi. Şi cum ai putea să refuzi o nouă variantă de Free Cell?! Cum, oameni buni?!!! Cum?! Şi aşa mai rezolvi una şi încă una şi aşa mai departe...

Visam astfel de jocuri. Nu credeam că am o problemă! Nici măcar atunci când intrând la facultate - într-un oraş vecin - şi fiind nevoit să fac naveta dimineaţa cu trenul... i-am spus mamei că nu mă mai duc la facultate dacă nu-mi cumpără un laptop cu Windows XP. Motivul pe care l-am oferit era că trebuie să mă ajute la facultate (automatică şi calculatoare). Dar, de fapt, situaţia era mult mai gravă: voiam să mă joc în ora petrecută în tren FreeCell! Devenisem dependent!

Puteam să fiu campion olimpic la această disciplină. Dar ea nu există... Nu puteam să recunosc că am o problemă! Adică, nu făceam rău nimănui. Stăteam 20 de ore pe zi în faţa computerului rezolvând un fel de puzzle pentru copiii de grădiniţă! Ce e mai inofensiv decât atât?! Când am fost obligat să mă las... au început să-mi tremure mâinile, să mă doară oasele... să mă doară capul! Să nu am stare... să bâţâi din picior ca un om cu parkinson la picior... să vreau să ajung în faţa unui display doar ca să joc Solitaire. Aşa cum spune şi numele Spider Solitaire... jocurile acestea mă prinseseră în plasa lor - ca un păianjen o muscă - şi îmi devorau sufletul. Viaţa mea nu mai avea niciun sens fără ele.

Dar într-o zi... am ajuns într-un grup de terapie al dependenţilor de jocuri cu cărţi... Am ajuns acolo obligat! Dar a fost bine! Astăzi nu mă mai joc decât 10 ore pe zi... şi peste 10 ani preconizam că nu mă voi mai juca deloc... A fost de ajutor bocitul şi îmbrăţişatul cu semeni de-ai mei. După ce ne ascultam unul altuia tânguirile penibile...

Dacă aveţi aceeaşi problemă... Nu ezitaţi să căutaţi pe internet grupul nostru de oameni cu probleme cu jocurile de cărţi... Rezultate garantate şi o metodă de autosugestionare modernă! Eşti practic alt om de la astfel de întâlniri... După trei şedinţe începi să vezi că şi Counter Strike poate fi foarte interesant. Ca să nu mai vorbim de Super Mario!

Succes în drumul vostru spre lumină!

duminică, 17 noiembrie 2013

Noapte bună, internet!

Ştiu că sună a clişeu. Dar viaţa e făcută din clişee... :(

La început a fost curiozitatea. În biblie scrie altceva, dar voi mai credeţi ce scrie în biblie? Treziţi-vă oameni buni şi răi!

Revin, la început a fost curiozitatea. O doză mică. Urmează schema cauză-efect... Am trăit pe pielea mea. Şi gata. Stop. M-am oprit. Nu e de mine. Vreau doar să ştiu.

Dar... apoi, s-a născut în cap îndoiala! Dacă doza n-a fost totuşi administrată decent, în cantitatea care trebuie... iar efectul n-a fost decât o iluzie. O iluzie a minţii care visa o experienţă nouă adevărată, pe bune.

După prima jumătate de oră, au urmat două ore... doză de patru ori mai mare. Efect pe măsură. Şi a treia oară o confirmare a primelor două... şi a patra... Apoi, camera cu măşti a început să mă atragă de la sine. Mă trezeam dimineaţa şi zi de zi... doar la măştile alea îmi şedea gândul precum Stanley Ipkiss era atras de putere. Identitatea mi se scurgea printre degete şi măştile îmi dictau personalitatea. „Somebody stop meee!” strigam patetic, în van.

Au urmat satane, roboţi, înjurături banale numite parodie, celebritate ieftină... incultă, fără suflet... imitaţie a unei imitaţii, fără talent... clişee vândute pe post de noutate...

Numai că printre atâtea măşti şi atâtea chipuri colorate... am întâlnit şi o oglindă. O imagine limpede a unei feţe pe care mi-o aminteam cu claritate... se găsea în faţa mea.

Şi atunci de ce atâtea răni?! Cu ce folos?!