Când eram mic, frate-miu mai mare a venit într-o zi şi mi-a pus la ureche o carcasă imensă - nu mai văzusem aşa ceva până atunci - de melc pe care o adusese de la mare. Era acel tip de cochilie dură - ca piatra - pe care oamenii o păstrau pe vremuri (atunci când nu aveau o plasmă în camera cu restanţă la chirie) ca bibelou.
- Auzi?
- Ce?
- Mare...
PLM! Am dat afirmativ din cap; dar - sincer să fiu - semnul ar fi trebuit să fie interpretat după paradigma vecinilor bulgari! Era totuşi mai mare decât mine aşa că nu-l puteam contrazice. Hăuitul ăla (care aducea mult cu strigătul robinetului când voia să se pişe şi nu avea nimic pe ţeavă) fără nicio semnificaţie era vocea mării. Bine că nu era Vocea Rusiei! Auzisem şi eu prin filme cum se sparg valurile de ţărm şi eram absolut convins că în cochilie nu se ascunde nicio picătură de apă zgomotoasă, dar, PLM, ce puteam face?!
Abia mai târziu am aflat că sunetul pe care îl percepem când aşezăm în dreptul urechii carcasa de melc marin... e un sunet care se găseşte în capul nostru. Aşezaţi vă rog mâna strânsă într-un fel de semipumn - care să semene cât-cât cu o cochilie - în dreptul urechii şi o să vedeţi că e acelaşi "hauit"! Poate că am eu vreun cooler defect prin cap de nu aud marea.
Căci v-am mai spus: nu e singura dezamăgire din copilărie. Au mai fost cea cu privire la deschiderea cerurilor de anul nou... sau aia cu zânele florilor. Şi, probabil, încă vreo altă duzină de dezamăgiri copilăreşti despre care am să scriu sau nu altă dată.
P.S. Probabil că dacă îţi imaginezi marea şi percepi cu mintea sunetul ăla... specific, atunci obiectele neînsufleţite te pot duce cu gândul acolo... iar tu chiar să auzi marea în carcasa melcului mort! Altfel, nicio şansă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu