Un autobuz numit speranţă

Să fi fost prin martie 2013... Pe la ora 15:20, poate. Mă deplasam cu treabă cu ajutorul autobuzului. La una din staţii controlul. Un nene nu s-a prins la timp că femeile or să scoată ecusonul nefast şi or să ne verifice "biletele sau abonamentele". Uşa din mijloc închisă - alea urcă în ultima clipă prin faţă! Belea! Omul avea cam vreo 40 de ani, din evaluarea mea nici ultimul, nici primul cetăţean al urbei. Un ilustru necunoscut.

Nu avea bilet. Normal. Ăştia vor şi bani pentru că te plimbă prin oraş?! Oricum nu vin la timp în staţie. Futu-le muma-n cur de hoţi! Ce face ipochimenul? Bă, deschide uşa cu ajutorul cheii de urgenţă - nici nu ştiam că prostia aia din stânga uşii e cheia de urgenţă - şi vrea să fugă! Coboară din autobuz aproape din mers. Controloarele după el... se agaţă de geaca lui de parcă asta ar fi menirea vieţii lor. Omul scapă cu neplata amenzii, dar trebuie să-şi procure alt echipament sau să şi-l cârpească! Şi dus a fost.

M-am uitat apoi la acel tip de autobuz şi am văzut că dispăruseră cheia pentru cazuri de urgenţă. Adică, partea de care puteai apuca să învârţi ca să deschizi uşa! Acolo nu a mai rămas decât un filet de şurub. În plus, ciocănelul pentru spart geamul dacă se întâmplă vreun accident nu mai este de mult în autobuz! Nu ştiu dacă a fost manglit sau au decis cei de la Braicar că e mai sigur fără. Că vorba aia... nu se ştie niciodată când pune vreun nebun mâna pe el şi face ordine şi disciplină în maşină!

Dacă se întâmplă vreo nenorocire... asta este. Tu chiar vrei să ai şanse să scapi?! Vrei să evadezi? Ce se întâmplă cu voi cetaţeni?! Nu vă e bine în autobuz?! Atunci de ce v-aţi urcat?! Mersul pe jos este foarte sănătos! Dacă nu dă maşina peste tine, bineînţeles!

De vreo câteva luni au adus maşini din alea care te anunţă staţia. Cum am văzut eu prin 2006 când am fost prima dată în Bucureşti. "Urmează staţia Fabrica de covoare". Dar m-am postat într-o zi în scaunul din apropierea şoferului. Şi dânsul, plângându-se unui cunoscut, spunea faptul că e nevoie să facă el toată treaba. Nu au mai cumpărat şi un GPS care să ajute vocea aia feminină - destul de enervantă - să poată distinge drumul. Vreo câteva săptămâni şoferii s-au ţinut de anunţuri. Apoi, au început să o lase mai moale: ba anunţau prea târziu staţia, ba o făceau după ce pleca autobuzul... iar ultima dată când am călătorit eu în astfel de maşini nu am mai fost bătut la cap de către doamna robot!

Păi, dacă eşti din alt oraş şi vii în vizită la noi... şi cunoşti doar staţia în care trebuie să cobori... tot cu întrebatul în autobuz rezolvi situaţia. Iar dacă ai un handicap vizual... şi vocea te-ar fi ajutat să nu mai numeri în gând staţiile... atunci află că nu te poţi baza decât pe  faptul că ştii să numeri corect. Altfel, neatenţia te poate ajuta să te rătăceşti în oraş.

Ca să nu mai vorbim despre faptul că nu există vreo rampă pentru cei cu handicap locomotor. Am asistat la o scenă în care un om în căruţ şi-a nenorocit o roată încercând să urce în autobuz. Degeaba se agita el după... că paguba fuseseră făcută. Şi reparaţiile tot pe cheltuiala proprie picau.

Suburbii (3)

Motto: „Decât să ne certăm, mai bine-un cântec vesel să cântăm.”
 

Această poveste este una imaginară; orice asemănare cu situaţii reale este întâmplătoare.

Candid – aşa îl vom numi pe cel care va fi protagonistul istorisirii de faţă – a dat de belea. A fost închis pentru calomnie. Ghinion de neşansă; el, de fapt, încerca să tragă un foc de avertizare în aer când a nimerit o cioară, care, înainte să-şi dea obştescul sfârşit, s-a găinăţat în fruntea unui demnitar de prin preajmă. Şi apoi s-a prăbuşit prin părul acestui om respectabil. Proces, martori... tot. Şi Candid a fost încarcerat.

 

Temniţa sa era una sperială. Veche de vreo mie de ani, clădirea era, de fapt, rămăşiţa unui turn de cetate nereabilitată. Nu avea mai mult de doi metri înălţime, iar peretele părea destul de fragil. O fereastră joasă şi foarte îngustă era acoperită de trei gratii ruginite. Dacă s-ar fi străduit puţin, Candid le-ar fi putut rupe, deşi nu era cel mai puternic om de pe planetă. Nu ar fi trebuit decât să dea la o parte câteva cărămizi şi ar fi ieşit. Poarta era reprezentată de un sistem de lemne putrede bătute cam şui. Părea că se va dărma la primul şut îndreptat în acea direcţie. Paznicul nu venea decât o dată pe zi pentru a le aduce masa: tocană de fasole cu gust de tinichea şi morcovi cu gust de mină de creion. Candid era totuşi mulţumit că cerul era liber şi-l putea privi. Poate că ploile nu vor fi aşa de blânde, dar măcar stelele îi vor alina durerea.

 

Colegul său de celulă era un individ bătrân, orb, chinuit de dureri de oase în tot corpul din cauza şederii sale în captivitate. Când a observat că singurătatea i-a fost tulburată de venirea unui nou infractor, întrebă: „De ce ai ajuns aici?” Răspuns: „Pentru că am nimerit o cioară”; „Ah, te-au încadrat la discriminare”; „Nu chiar, era o cioară reală”; „Înţeleg, afectarea ecosistemului”; „Nu, am fost învinuit de calomnie”. Şi aşa a ajuns Candid să-şi spună povestea.

 

Animat mai mult de patimă decât de raţiune, orbul îi propuse colegului său de suferinţă să-l ajute să evadeze. Ba mai mult... chiar să se realizeze în viaţă. Cică îl ştia el pe un anume El Comandante, care va face şi va drege. Că l-a văzut odată la televizor şi că vorbeşte mai bine chiar decât secundul său! Şi că acest personaj îl va scoate din rahatul în care se află. Îi va da o cale. Bătea chiar violent din picior. Şi-l ameninţa pe Candid că el nu va tolera niciodată să-şi vadă prietenul batjocorit! Eroul nostru ar fi vrut să-i spună că deja i se întâmplă asta... şi că nu are sens să se vitrioleze în felul acela. Nu imaginile contează! Va trebui întâi să-şi ispăşească pedeapsa... apoi o să vadă el...

 

Despre toate aceste evenimente îşi amintea John (personajul din Suburbii (2)) că-i fuseseră povestite de către unchiul său, acum în lumea celor drepţi. Odihnească-se-n pace.

A apărut şi Revista Ideea Nr. 9

Revista Ideea nr 9 by on Scribd