Se afișează postările cu eticheta copilărie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta copilărie. Afișați toate postările

luni, 1 iunie 2026

înapoi în evul mediu

M-am intersectat astăzi cu două tipuri de informații care mă fac să cred că este destul de posibil ca - măcar în parte - umanitatea să se întoarcă în evul mediu.

În două cazuri separate, la niște cursuri ale unor profesori "leftiști" (de stânga, progresiști, sexo-marxiști sau cum vreți să-i mai numiți) s-au ridicat studenți care să contrazică ideea că există mai multe genuri. Din ce am înțeles, în unul dintre cazuri, studenta argumenta că religia ei nu-i permite să accepte conceptele astea și că nici nu au baze biologice.

Cel care a creat povestea cu pricina bănuiesc că era "de dreapta". Și aprecia gesturile. Considera că, iată, există minți deschise printre studenți, că s-au luat măsuri, că nu trebuie îndocrinați tinerii într-un anume fel. În sfârșit, că totul ține doar de cultură și nu are niciun suport în biologie. Că biologia nu creează decât indivizi cu puță și individe cu păsărică și gata. Ce atâtea discuții despre spectre, despre genuri și alte măgării moderne.

Or, e foarte interesant că oameni care nu au nicio pregătire în biologie discută despre biologie ca și cum ar avea doctorate în ramura asta de cunoaștere. Vă dau numai un exemplu - om serios! cu barbă! profesor la universitatea din Standford! cu specializarea în comportament! - Robert Sapolsky! Căutați pe internet, nu mă credeți pe mine! Dnul Sapolsky spune că în creier există o componentă despre care oamenii de știință s-au pus de acord că ține de identitatea sexuală a persoanei. Și că la entitățile care pretind că "s-au născut în corpul greșit" acea parte a creierul lor arată mai degrabă ca a unui ins care ar avea sexul opus! Argumente biologice! Robert Sapolsky e și un radical care spune că oricum nu avem liber arbitru și că oamenii n-ar mai trebui pedepsiți aiurea... Dar despre asta poate vom discuta altă dată. În loc să ascultăm voci care știu despre ce vorbesc, aplaudăm niște guralivi care doar vor să ne confirme niște idei preconcepute.

Să ne înțelegem! Și părerile mele sunt la fel de valide ca ale tuturor, dar măcar eu am încercat să ascult cam ambele părți. Și argumentul autorității aici se susține destul de bine. Reputația lui Sapolsky nu poate fi contestată atât de ușor. Pot admite că deja se exagerează în privința genurilor. Se face bravadă de ambele părți în momentul când societatea are probleme mult mai grave. De asemenea, există și o parte dogmatică fără dubii. Dar dogma asta nu face rău nimănui! Vor unii să se considere plante asexuate? Nicio problemă. Să învețe să facă fotosinteză întâi! Deformez cu bună știință, dar nu mă duc departe de realitate! Orice bizarerie poate fi lesne demontată prin lipsa de consistență a comportamentului celui care manifestă bizareria.

Și chiar nu e important că are și dogma o vină în privința asta. Avem dificultăți mai mari pe planetă!! Să le rezolvăm întâi pe altea și atunci când situația se va liniști politico-economico-social să ne punem la masă și să discutăm și despre traumele produse unor oameni forțați să se ascundă sau să fie stigmatizați.

Pătraru se arăta indignat de faptul că niște părinți care au absolvit academia conspiraționistă de pe social media decid să nu-și vaccineze copiii. Oare doar părinții trebuie să decidă în privința unui copil? Nu e și el un membru al cetății? Boli altă-dată evitate cu brio revin astăzi provocând suferință și moarte! Dacă ar fi să fac o glumă groaznică, e vremea să vă deschideți fabrici de făcut sicrie mici. O să fie foarte profitabile. Pe afară, dacă îi inoculezi copilului idei despre care statul consideră că nu sunt în acord cu legea sau nu-l crești după standardele sale... pierzi cupilul! În favoarea statului.

Problema în ambele cazuri este eșecul statului de a-și pune la punct cetățenii cu toate rigorile cerințelor cetățeanului modern. La noi e clară lipsa de finanțare a educației, lipsa de pregătire a personalului didactic, lipsa de viziune. Dar și de cealaltă parte trebuie să fi existat o fisură în sistemul educațional de afară. Ca să rupi copilul de lângă ai lui e o măsură extremă. Care denotă și neputință din partea acestor autorități. Vrei să ai niște cetățeni care să aibă anumite valori în viață? Trebuie să fi reușit înainte de toate să fi oferit acele valori cetățenilor tăi care să le transmită mai departe copiilor.

Sigur, în acest ultim caz aveam de-a face și cu oameni intrați în societățile respective prin absorție pe piața muncii. Nu poți să le dai un chestionar oamenilor ăstora la intrarea în țară și să îi primești doar dacă fac un minimum de puncte. Nu poți, nu? Dar nici să îi iei din sânul familie cu forța fiindcă părinții lor nu au avut șansa unei educații de calitate.

În ritmul ăsta, însă, întrucât soluțiile simple nu ne sunt la îndemână, iar, în unele cazuri, s-a depășit nivelul critic s-ar putea să ajungem să ne întoarcem în evul mediu. Măcar o parte dintre oamenii iluminați de profeții de pe social media. Și așa există conceptul de feudalism digital. Rânitori la cheremul magnaților din IT, dar cu minte și apucături de secolul al XVI-lea.

Lumea a luat-o razna de ceva vreme și pedala de frână a istoriei nu există! 

miercuri, 20 mai 2026

A fost taică-tu-n război?

În fiecare vară, când văd pe marginea drumului spice de "orz sălbatic" (Hordeum murinum), mă gândesc la copilărie:


Una dintre glumele frecvente pe care o auzeam era aia în care se rupea o parte de sus a spicului, se așeza la loc în spic și cel ce făcea acest ritual te întreba: "A fost taică-tu-n război?" Nu era important ce răspuns aveai. Oricum, se miza pe faptul că un copil are tendința să-și idealizeze tatăl. Poartă genele lui, normal, nu? Și ce dovadă de bărbăție mai mare decât aceea de a merge în război, nu?
 
Ei bine, nu conta răspunsul în sine. Ceremonia asta jucăușă era răutăciosă întrucât insul încheia formalitățile cu "Uite-așa i-a zburat capul!" și dădea un "bastârc" cu arătătorul "capului" spicului, acesta îndepărtându-se de "corp" cât colo...
 
Nici nu m-am mai învârtit prin lumea celor mici, dar nu cred că tradiția asta a fost moștenită și de generațiile actuale. 

miercuri, 9 aprilie 2014

După cochilii de melci

Când eram mic, frate-miu mai mare a venit într-o zi şi mi-a pus la ureche o carcasă imensă - nu mai văzusem aşa ceva până atunci - de melc pe care o adusese de la mare. Era acel tip de cochilie dură - ca piatra - pe care oamenii o păstrau pe vremuri (atunci când nu aveau o plasmă în camera cu restanţă la chirie) ca bibelou.

- Auzi?
- Ce?
- Mare...

PLM! Am dat afirmativ din cap; dar - sincer să fiu - semnul ar fi trebuit să fie interpretat după paradigma vecinilor bulgari! Era totuşi mai mare decât mine aşa că nu-l puteam contrazice. Hăuitul ăla (care aducea mult cu strigătul robinetului când voia să se pişe şi nu avea nimic pe ţeavă) fără nicio semnificaţie era vocea mării. Bine că nu era Vocea Rusiei! Auzisem şi eu prin filme cum se sparg valurile de ţărm şi eram absolut convins că în cochilie nu se ascunde nicio picătură de apă zgomotoasă, dar, PLM, ce puteam face?!

Abia mai târziu am aflat că sunetul pe care îl percepem când aşezăm în dreptul urechii carcasa de melc marin... e un sunet care se găseşte în capul nostru. Aşezaţi vă rog mâna strânsă într-un fel de semipumn - care să semene cât-cât cu o cochilie - în dreptul urechii şi o să vedeţi că e acelaşi "hauit"! Poate că am eu vreun cooler defect prin cap de nu aud marea.

Căci v-am mai spus: nu e singura dezamăgire din copilărie. Au mai fost cea cu privire la deschiderea cerurilor de anul nou... sau aia cu zânele florilor. Şi, probabil, încă vreo altă duzină de dezamăgiri copilăreşti despre care am să scriu sau nu altă dată.

P.S. Probabil că dacă îţi imaginezi marea şi percepi cu mintea sunetul ăla... specific, atunci obiectele neînsufleţite te pot duce cu gândul acolo... iar tu chiar să auzi marea în carcasa melcului mort! Altfel, nicio şansă.

sâmbătă, 8 februarie 2014

Desculţă

Când eram mic - la grădiniţă - educatoarea ne-a spus că fiecare floare are o zână protectoare. Iar eu am crezut că asta chiar este de-adevăratelea!

În toamna lui 2010 am găsit asta la linia de tramvai - în staţie:



sau:

P.S. Dacă vreo Cenuşăreasă zână se uită cu speranţă pe acest blog atunci o anunţ că încălţămintea nu e la mine! Pantoful s-a rătăcit definitiv...

joi, 7 martie 2013

Campania trece, afişele rămân... pe marginea şanţului

P.S. Ieri noapte, când sufla din toţi rărunchii un vânt prevestitor al pustiului, iar eu mă întorceam acasă înconjurat de o ceată de câini vagabonzi... am bănuit că acele cartoanea rotunde pe care era înscris "KFC" aruncate în voia vântului reprezintă o modalitate de a face publicitate. Dacă ar fi fost doar unul... poate că nu mă impresiona. Dar erau cel puţin 20! Şi mi-au atras atenţia ca unui copil de 10 ani (câteodată dau în mintea copiilor)... am ridicat unul ca să-l arunc ca pe un disc de jucărie. (Nu era nimeni pe stradă... era întuneric... la lumina zilei nu aş fi făcut la fel).