Aşa pentru ăia care se pregătesc îm clipa de faţă - da tu! despre tine vorbesc! - să mă corecteze/sancţioneze în legătură cu titlul procedeul se numeşte discurs repetat - versiunea permutatio. Bă, ce le ştiu!
Şi acum să trecem la opera cu pricina. Uite un titlu pe jumătate cinstit, fără bliz-blizuri. Din ăla clasic, rezumativ. Ca să nu se aştepte cititorul la cine ştie ce mare brânză şi să primească doar caşcaval. Spun pe jumătate fiindcă nu e chiar un roman. E mai degrabă un jurnal.
Cartea scrisă de către Mircea - NU! nu e Cărtărescu! căci ăla a scris De ce cordim femeile/muierile: pentru că ne sintem bine! sau (răspuns de esenţă) ca să perpetuăm specia de cocalari şi piţipoance - Eliade se referă la adolescenţa tumultoasă a unui om care s-a hotărât să scrie un roman de tânăr. Numai că i-o luase înainte Giovanni - iarăşi sunteţi în eroare... nu e vorba de priponitul Becali, ci Papini - care scrisese fix ceea ce voia el... numai că mult mai devreme. Mircea nu voia să fie derizoriu, să fie banal... Până la urmă și tu - da, tu! cititorule - ai vrut să scrii niște cărți bune și le aveai în cap, dar ele erau scrise de către organizația ocultă a scriitorilor celebri! Se întâmplă oricui. Nu trebuie să faci o dramă din asta!
Doar se opusese - ca eroul din filmele americane - tatălui său, care nu-l lăsa să citească... luând cărţi din bibliotecă şi citind pe ascuns. Aşa că nu faceţi ca el! Mergeţi până la capăt pe firul clişeului din filmul american şi opuneţi-vă făţiş părinţilor care vă interzic cititul! Citiţi de faţă cu ei... la lumină! Ca să nu ajungeţi să vă nenorociţi pe viaţă, purtând ochelari care chiar vă corectează văzul, ci doar din ăştia de hipster. Că moda trece, ochelarii rămân!
Jurnalul - ca orice jurnal - nu prea are nicio logică. Intră acolo distracţiile la curve (da, da... e cu sex!), lecturile, problemele lui cu Papini ăla - pe care-l iubeşte ca pe un părinte spiritual, deci fără prezervativ şi de asemenea îl urăşte că, nemernicul, i-o luase înainte, prietenul cu un caracter complementar lui şi clipele în care se biciuia pe spate până se jupuia pielea - exact cum fac călugării cu o cruce în loc de inimă.
Ceea ce mi-a rămas mie în minte este faptul că pe final e o pagină în care e descrisă atmosfera de stinghereală care zace peste o întrunire între foştii colegi de liceu. Mircea nici măcar pe acel prieten al său nu-l mai înţelege... Iar mansarda cu magie nu mai are farmecul clipelor de odinioară. Aşa o să vi se întâmple şi vouă când o să vă reîntâlniţi cu diverşi colegi după o lungă absenţă. Îi mai ştiţi... şi totuşi nu mai ştiţi nimic despre ei...
În rest, toate probleme specifice vârstei de scriitor în devenire: profi nasoi la ştiinţe exacte, chiul de la ore pentru citit pe îndelete Cei trei muschetari şi curve... Nimic ieşit din comun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu