Pe vremea mea - cum s-ar zice - la intrarea în liceu era obligatoriu ca la limba și literatura română să ai ca text obligatoriu de studiat "Romanul adolescentului miop". Nu o capodoperă din punct de vedere literar, dar modernist și suficient de bine ancorat în lumea adolescenței. Chiar și fără iPhone.
Ei bine, Mircea Eliade - personajul romanului și, probabil, și adolescentul Eliade (cel care a scris romanul) - se manifestă sufletește surprinzător după ce ia contact cu una dintre cărțile lui Giovanni Papini. Are o frustrare atât de profundă încât îl urăște pe italianul care a spus înaintea lui ce ar fi vrut să spună el, dar îl și iubește pe înaintașul său fiindcă nu este singurul pe lume care gândește în acel fel.
Ce reație ar trebui să aibă un om care se găsește într-o situația asemănătoare, dar, cumva, radical diferită! În primul rând, să auzi o idee care ar trebui să îți vină ție! Nu fiindcă ești genial, ci fiindcă ești fix ca personajul pe care altcienva îl folosește ca principal punct de susținere al unui scenariu de desene animate. Adicătelea, omule! De ce nu ți-a venit ție ideea aia, fiindcă tu chiar ai trăit experința aia, i-ai mirosit gustul și auzit mirosul. Cum de vine un pitic rotofei de pe acum să caricaturizeze viața trăită de tine?
Ceva îmi spune că omul creator este fix ca ăla care ar fi trebuit să aibă el ideea, cu o singură excepție. Este perseverent. Un mic amănunt care face o mare diferență!
