fenomenul cheluțu

Eram pe stradă zilele trecute și subiectul mi-a sărit în cale: un dârlău la vreo 20-30 de ani, cu un mix de piele și tuș peste majoritatea zonelor care se expun vara având atașată de mână o lesă de potaie din asta minusculă pe care o regăsești peste tot. Flocoși din ăia pe care lumea i-ar putea descrie "drăgălași".

Și mă gândeam că totul are legătură cu sexul. Și înfășișarea, dar și cățelul-hamster. Două chestii care se contrazic reciproc s-au unit la acel dârlău și mă întrebam cum de nu îi este rușine cu el însuși pe stradă...

Adică, ai stat o lungă perioadă de timp să te deseneze un dârlău ca să pari macho și dur... Ai îndurat toate ședințele alea plictisitoare ca să-ți cultivi imaginea de băiat rău. După care ai cucerit-o pe pisi care merge la sală și la solar, iar dânsa ți-a propus să luați un animăluț că trebuie să aibă companion când nu ești cu ea... sau ca o cârjă emoțională fiindcă tu nu știi să îi înțelegi toanele. Și tu ai zis, da... păpușe, să îți iau un mâncător de grăunțe maronii și alte tipuri de tocană pentru potăi ca să te simți tu împlinită. Dar nu trebuie să îl plimbe tot ea? Tot tu trebuie să te îngrijești ca rahatul să nu se împrăștie prin casă?

Ce fel de băiat rău mai ești tu când umbli cu așchimodia aia pe afară?

Nu mă înțelegeți greșit, bărbații sunt entități idioate și fac multe chestii cretine pentru sex. Dar o așa mare contradicție cele două paradigme nu aș fi crezut să întâlnesc.

Se poate să fie la mijloc și fenomenul Cheluțu. Dar măcar la Dorian Popa - iar un contrast din ăsta bizar de băiat care bagă steroizi să arate ca o țintă pentru femei și o tentativă de câine pe care strămoșii lupi s-ar pișa cu boltă - ei, bine, măcar acolo javra producea bani. Toate puștoicele nesigure pe ele erau îndrăgostite de cotârla aia care înota. La dârlăul de pe stradă nimic nu-mi arăta că jarla chiar aduce un venit în casă. Doar cheltuili - haleală, veterinar, coafor pentru potăi etc.

Mă gândesc că femeia care a educat un asemenea specimen trebuie să fie specială. Mai ceva ca mama dragonilor. Altfel nu îmi explic! Trebuie că în orașul în care locuiesc există o Scarlett Johansson... mai de la țară, ca o bijuterie scăpată în țărâna de pe uliță. 

influența anxietății

Pe vremea mea - cum s-ar zice - la intrarea în liceu era obligatoriu ca la limba și literatura română să ai ca text obligatoriu de studiat "Romanul adolescentului miop". Nu o capodoperă din punct de vedere literar, dar modernist și suficient de bine ancorat în lumea adolescenței. Chiar și fără iPhone.

Ei bine, Mircea Eliade - personajul romanului și, probabil, și adolescentul Eliade (cel care a scris romanul) - se manifestă sufletește surprinzător după ce ia contact cu una dintre cărțile lui Giovanni Papini. Are o frustrare atât de profundă încât îl urăște pe italianul care a spus înaintea lui ce ar fi vrut să spună el, dar îl și iubește pe înaintașul său fiindcă nu este singurul pe lume care gândește în acel fel.

Ce reație ar trebui să aibă un om care se găsește într-o situația asemănătoare, dar, cumva, radical diferită! În primul rând, să auzi o idee care ar trebui să îți vină ție! Nu fiindcă ești genial, ci fiindcă ești fix ca personajul pe care altcienva îl folosește ca principal punct de susținere al unui scenariu de desene animate. Adicătelea, omule! De ce nu ți-a venit ție ideea aia, fiindcă tu chiar ai trăit experința aia, i-ai mirosit gustul și auzit mirosul. Cum de vine un pitic rotofei de pe acum să caricaturizeze viața trăită de tine?

Ceva îmi spune că omul creator este fix ca ăla care ar fi trebuit să aibă el ideea, cu o singură excepție. Este perseverent. Un mic amănunt care face o mare diferență!