"Îl am pe văr-miu acolo, vrei să-l sun?"

Am avut recent o discuție cu un coleg de muncă și mi-am dat seama de un fel de mentalitate tipic românească. Țineți minte - sau poate nu - că în copilărie, atunci când puiul de om se simțea depășit de situație și ceilalți/celălalt era deja în avantaj, acest apela la rudele cele mai apropiate "Îl chem pe tata care e polițist" etc.

Ei bine, românul cu tupeu face același lucru și când e prins că face ceva ilegal. Nu își recunoaște greșeala sau cere scuze, nu încearcă să facă apel la umanitatea celuilalt pentru doar un avertisment fiindcă a fost o scăpare minoră. NU! Oricum, dacă ar face asta ar fi considerat slab. Căci prostia celor cu autoritate este imensă! În loc să fie îngăduitori cu ăia care chiar nu creează probleme adevărate, ei îi îmbulinează aiurea... Când vine vorba de un infractor recunoscut însă se codesc să aplice regulamentele!

De aceea, românul știe că el trebuie să fie mereu pe atac imediat ce se găsește în situația de a fi penalizat pentru ceva încălcarea unui regulament. Se știe, nu? Cea mai bună apărare este atacul, focul la ei, ai-n-ai mingea, tragi la poartă! A fost campionatul mondial de fotbal, chiar trebuie să vă învăț eu toate? Deci te-au prins, nu ai scăpare, nu poți să te sustragi situației, atunci i-o tai ipochimenului cu "Îl am pe văr-miu, vrei să-l sun acuma?".

Sigur că poate nici măcar nu ai un văr acolo unde pretinzi sau, de asemenea, vărul respectiv nici nu are puterea pe care o proiectezi în fața celui cu care vorbești... Dar nu e important asta! De multe ori doar la auzul acestui refren insul crescut în lumea asta înțelege că nu e bine să te persecute. Că nu se știe. Pare omul ăsta prost îmbrăcat, nici felul lui de a vorbi nu îți inspiră autoritate, dar știe cuvintele astea magice! Nu poți să folosești incantații fără să fii inițiat, nu? Îți trebuie o bază, înțelegi mersul... Parcă din profil dacă te privește mai bine semeni cu Merlin și o pelerină cu glugă nici nu te vezi bine la față. Clar se poate să se înșele în privința ta. Deci mai bine te lasă în pace. Nu se știe ce fel de blestem o să arunci asupra lui, ce năpastă îl poate aștepta... Cu magia neagră nu te joci!

Într-un sistem în care toată lumea depinde de cineva, când ameninți că ai și tu pe cineva, undeva... activezi atât speranța, dar și frica. Frica aia că, dacă dispare susținerea subit, dispari și tu din schemă.

E o mentalitate de slugi, unde sluga care se vede în frunte se comportă de parcă e stăpână, dar devine iar slugă atunci când i se reamintește că biciul se găsește în altă parte. Ce fel de reguli să aplici în lumea în care și cel mai decăzut ins poate să arunce în față cuiva "cu autoritate" faptul că "Îl am pe văr-miu acolo, vrei să-l sun?". Nu te bagi, nu ți se bagă!

"Da, mă, da' ești mare!"

Au fost recent examenele care împart copiii între genii și loaze. Că așa suntem noi, oamenii, avem nevoie de descrieri clare ale unor situații mai complexe decât le putem înțelege. Nu o să discut și eu despre eleva care a făcut meditații cu bunicul sau alte chestiuni asemănătoare. E doar un intro pentru altă idee. Că vremea interesului pentru subiectul acela a apus oricum de mult.

Unul dintre examene este etichetat drept „al maturității”! Nu-l treci pe ăla, rămâi în copilărie pe vecie sau până îl treci. Or, dacă totul ar fi atât de simplu pe cât ne lasă limbajul să credem, atunci lumea s-ar fi împărțit de mult în două mari categorii... Am ședea fiecare echipă jumătatea ei de teren și viața ar deveni simplă. 

Dar nu e vorba de copii aici. Ci doar de părinți. Care au intenții bune, dar, doar intenția, în sine, nu contează, atunci când acțiunea este vătămătoare. Am avut ocazia să cunosc un caz - acum câțiva ani - în care mama unui băiat i-a interzis să se ducă la un colegiu tehnologic doar fiindcă reputația colegiilor tehnologice este compromisă. Asta deși tipul văzuse acolo un potențial parcurs care să îl îndrepte pe un drum care să îi aducă o carieră pe tiparul lui psihologic. Adevărul este că aceste instituții chiar sunt slab cotate pe bună dreptate. Fiindcă ele însele atrag elevii cu mediile cele mai mici. Și totuși - chiar în condițiile astea - la concursuri internaționale de tehnică, elevi de la acel colegiu tehnologic au obținut rezultate care i-au impresionat chiar pe profesorii de afară!

Ca atare, uneori părinții își împing copiii către direcții care le provoacă nefericire, către job-uri cu stres maxim și recompense materiale și sufletești minuscule! Când omul matur se plânge de situația jalnică în care l-au adus deciziile influențate de presiunea părinților aceștia îi spun cu liniște și fără niciun pic de compasiune față de nefericirea lui: „Da, mă, da' ești mare!”. Pentru acești părinți este mai important confortul lor social decât felul în care se simte „sânge din sângele” lor! Se duc în lume cu mândrie vorbind despre ce mare a devenit copilul lor. Cu toate că nici nu e atât de important în companie, nici salariul lui nu e pe măsura muncii prestate și nici satisfacții sociale nu are de pe urma lui. Pentru că are program complicat, sarcini dificile și e mereu supus unor presiuni mari să termine repede-repede-repede că trece „Dead-line”-ul ăla nenorocit...