Se afișează postările cu eticheta Yuval Noah Harari. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Yuval Noah Harari. Afișați toate postările

duminică, 14 iunie 2026

mic tratat despre nemurire

Prima dată când m-a luat cu panică așa a fost prin 2009 când, stând pe pat și analizând cutele de pe tavan, am realizat că între 2000 și 2009 se scurseseră deja 9 ani! Unde și cum s-au dus?? Nouă ani!!!

Apoi, a fost ceva mai recent încă o fază în care m-a scuturat ca de friguri un gând că, în cele din urmă, sfârșitul vieții e doar moartea! Adică, frate, mori și gata! E o chestie la care mă gândisem de multe ori... dar nu la modul ăla. Că e gata.

Ar trebui ca astfel de idei să te facă să trăiești altfel, nu? Să riști totul sau măcar mai mult decât acum, să nu mai ții seama de părerile nimănui și să faci mereu ce crezi că e bine pentru tine. Să pleci în lumea largă dacă viața în cușca părintească nu te mai satisface.

Mă uitam și la meme alea de pe net care înfățișau galaxia sugerând că... uită-te cât de mic ești, frate! Iar Pământul e doar un punct în noianul ăla... o fărâmă de nisip.

Nimic din astea nu funcționează. Probabil chimia creierului e dereglată dacă nici măcar perspectivele astea nu au darul să pună lucrurile pe un făgaș al nepăsării. Ce contează? Nu contează! Bucură-te de toate căcaturile care ți se întâmplă, de nervii de la muncă și stresul cotidian... de tot ce te ține pe loc! Fiindcă te îndrepți către decădere și moarte. Iar asta e singura certitudine!

Multe povești vorbesc despre personaje care au căutat nemurirea. Una dintre primele povești ale umanității - cea care ne-a rămas de la strămoși - Epopeea lui Ghilgameș - a dat chiar numele unui proiect care își propune să aducă nemurirea în rândul elitelor financiare de pe Pământ. Cât succes are... nu știu. Cel puțin asta citeam într-o carte a lui Harari.

Există un serial în care se dezbat diferite forme de imortalitate. Cea mai interesantă reprezintă transferul minții în cloud. Mereu m-am întrebat dacă teleportarea nu omoară de fapt un ins, ca să creeze un ins identic în alt loc...

În cele din urmă, nu există o identitate clară a unui corp. Stările sunt alterate de la o clipă la alta, deși oamenii trăiesc un fel de continuitate a propriei conștiințe! Măcar alea sunt procese, să le spun așa, naturale. Să crezi că transferul propriei minți în cloud te-ar face imortal - ca și cum stările minții de la un anume moment dat te reprezintă 100% - e cam utopie. Ăla nu e sufletul așa cum sugera Michio Kaku. E doar o stare vremelnică prin care a trecut corpul tău la un moment dat. Oricât de mult ți-ar învăța computerul stările și să le simuleze perfect pe toate... nu poate să simuleze viața! El poate imita doar ce cunoaște. Nu avem un computer care să poată anticipa toate posibilitățile și să o aleagă statistic pe cea mai probabilă. Și chiar dacă ar exista un computer așa de capabil, atunci tot poate să fie greșită fiindcă nu e decât o probabilitate. Or, probabilitatea aceea nu reprezintă decât una dintre acțiunile posibile. Câteodată deciziile se iau la 2% din posibilități, fiindcă un creier nu lucrează rațional.

Și, presupunând că se găsește o cale la care să ne punem cu toții de acord că reprezintă nemurire, ce o să facem cu ea mai exact? Astrofizicienii care popularizează știința ne spun clar și răspicat... Universul - în mult timp de aici încolo - o să își consume energia! Și o să se stingă și el. Ce va face omul care a reușit cumva să păcălească moartea în clipa în care nu va mai avea de unde să preia energie? Căci viața fără energie nu există! 

duminică, 31 mai 2026

psihoistoria

Acum vreo doi ani, am scris pentru cursul de literatură comparată un proiect despre tiparele mitologice și religioase din povestirile science-fiction. Ambițios proiectul, dar măcar original în noianul de copii prezentate atunci. Din păcate, fiind ocupat cu munca, l-am făcut cam pe genunchi. Cum, de altfel, e și textul ăsta. Nu că era rău în sine, doar că nu a putut să cuprindă toate aspectele necesare unui proiect serios.

Ideile mi-au venit din alte lecturi. Mai ales cărțile lui Lucian Boia, care remarca faptul că potopul biblic - prezent chiar în una dintre primele povești rămase de la primii oameni, Epopeea lui Ghilgameș - este prezent în multe ficțiuni apocaliptice SF: distrugerile atomice și lumea post-apocaliptică, apocalipsa zombi și supraviețuitorii etc. Pe vremuri, personajele supranaturale erau numite zei și semizei și locuiau în ceruri... Acum, din spațiu vin extratereștri cu puteri misterioase.

Harari remarca în Sapiens că Biblia este o carte a epocii agricole. Adam - la izgonirea din rai - este blestemat să-și câștige existența cu sudoarea frunții muncind pământul! Puneam atunci în opoziție cu asta "Fundația" lui Asimov, care reprezintă o carte a secolului revoluției informaționale. De ce? Pentru că Hari Seldon nu duce pe Terminus (la capătul galaxiei) altceva decât pe cei mai pregătiți oameni de știință și toate cunoștințele acumulate în bibliotecile din imperiul galactic. Dacă în biblie cunoașterea era un păcat, acum, pentru Asimov, aceasta era o virtute! De acolo pornea refacerea imperiului galactic.

Nu am avut timp atunci să analizez și celălalt aspect al ciclului "Fundația". Între cele șapte volume se găsește și "A doua Fundație". Dar, de-a lungul poveștii, indicii sunt presărate pe ici, pe colo, mai pe față, mai șoptit. De fapt, pe lângă cunoașterea științifică, autorul consideră că mai există un tip de cunoaștere care va conduce lumea! Aceea a psihicului uman! Nu că asta ar reprezenta ceva mai puțin științific! Dar el pune deoparte "psihologii" de ceilalți oameni de știință care ar fi urmat să reconstruiască imperiul

Nu era greu de intuit asta întrucât știința care-i permite lui Hari Seldon să prezică prăbușirea imperiului este "psihoistoria". Din denumirea asta se poate trage concluzia că psihologia maselor e cea care determină cursul istoriei...

Observăm lesne astăzi, când toată lumea se plânge că, iată, algoritmii ne fură atenția, ne abat de la ceea ce e important, că toate companiile din IT au aganjați bine plătiți care s-au specializat în psihologie. Rolul lor e să modeleze felul în care algoritmii aleg ce conținut să împingă și către cine, cum să fie designul platformelor și de ce...

Până și rutinele care recunosc tiparte de comportament umane și le exploatează au un echivalent în cărțile lui Asimov. Roboții androizi ai acestuia sunt capabili (unii dintre ei) să "împingă" oamenii către unele gesturi, jucându-se cu psihicul lor, dar rămânând în limita celor patru legi pe care le-a trasat Asimov. 

marți, 12 iulie 2022

Severance

Salut! Înainte de a începe, hai să setăm niște principii de la care trebuie să pornim. Orice poveste cere celui care ia contact cu ea să accepte o anume lipsă de consistență și convenția „what if”. Dacă realitatea ar arăta în felul în care este prezentată în poveste, atunci iată care sunt consecințele asupra psihicului uman individual și social. Poate că situația din hârtie și cerneală sau doar pixeli nu o să se întâmple niciodată în realitate. Chiar și poveștile bazate pe întâmplări „adevărate” nu fac altceva decât să înlăture niște amănunte sau să adauge altele (acolo unde ele nu există) pentru a mai condimenta puțin experiența consumatorului de povești. Și în cazul ăsta va funcționa tot convenția „what if”.

Prin urmare, și eu când iau parte (în diferite forme) la expunerea unei povești accept din start faptul că am de-a face cu o ficțiune, la care trebuie să acopăr cu propria experință sufetească golurile din ipoteza de la care a pornit autorul (sau autorii). Dar, chiar dacă accept convenția, asta nu înseamnă că nu văd neajunsurile și nu pot să propun niște ajustări.

Recent, am vizionat serialul Severance. Construcția narativă a scenariului său are ca bază următoare situație: cum ar arăta lumea în care companiile private ar avea dreptul legal să despartă experiența psihică a unui angajat la locul de muncă, față de experiența sa sufletească din timpul liber. Aici intervine o problemă de etică pe care creatorii au exploatat-o foarte bine! Cum știi care din „personalitățile” tale are dreptul să renunțe la job? Cea care suportă tortura de la muncă sau cea care beneficiază de pe urma salariului și a timpului liber? Fiindcă un anume personaj al serialului face disticția între sine (ca persoană liberă care ia decizii) și cea de la muncă (iar aceasta din urmă nu e decât o proiecție fizică fără drepturi legale: „Eu sunt o persoană, tu nu ești!” - îi răspunde celei de la muncă).

Problemele ridicate în cadrul Severance sunt dificil de rezolvat. Ce se întâmplă dacă o companie te deține complet - cu tot cu amintiri - de la 8 la 17? Cum faci față unei slujbe de la care pare că nu pleci niciodată?! Asta deși este evident că pleci. Fiindcă e convenabil să uiți toată bătaia de cap de la slujbă când pleci acasă! Iar viața ta arată precum o continuă vacanță în care pare că ești doar captiv în orașul în care lucrezi și ai de făcut aproape zilnic un drum până la locul de muncă. În rest, ai doar timpul cu prietenii și familia. Care, prin manifestarea sa exterioară, este la fel de continuu precum corvoada de la muncă.

Deci serialul a setat niște premize pentru o dramă psihologică autentică! Și propune niște probleme inedite. Doar că - și aici intervine partea din mine care știe că totul nu e decât o poveste unde se întâlnesc la niveluri diferite anumite cusururi - am identificat și câteva defecte ale creației:

1. tehnologia retro (computere și dispecerat precum în anii '80-'90) m-a făcut să cred faptul că, probabil, inițial serialul a fost o carte mai veche (numai că wikipedia nu sugerează aceeași intuiție!). Oricum, nu prea e clar ce anume fac angajații la calculatoarele cu monitoare CRT pe care plutesc aleator numere. Cert e că acasă oamenii folosesc smartphone-uri. Fiindcă Mark și-l depune la vestiar mereu pe al său.

2. compania Lumon deține o AI care nu le permite angajaților să scoată afară niciun fel de mesaj text. Și Inteligența Artificială e capabilă să detecteze orice încercare de a face asta. Fie că îți scrii pe corp, că înghiți o foaie închisă în capacul de la pix sau că porți un bilet în buzunar... niciun efort în acest sens n-o să dea rezultate! Problema e cu sistemul de supraveghere! De ce nu au și pentru supraveghere un astfel de angrenaj digital, care să îi și atenționeze prin difuzoare plasate pe holurile de un alb imaculat pe angajați, în cazul în care pierd prea mult vremea prin locuri prin care nu ar trebui să fie?!! La naiba, trăim în epoca în care ni se spune de dimineața până seara cât de intruzive sunt companiile în viața noastră. Cum știu ele unde mergem și ce facem și cum ni se iau datele private și sunt vândute unor afaceriști din advertising. Și Lumon nu poate face asta? Oh, dar stai... serialul rulează pe Apple TV. Iar Apple este cunoscută drept cea mai verticală și neintruzivă companie IT din lume. Aici ar putea fi și explicația legată de tehnologia retro. Creatorii nu au putut să spună direct publicului că este damnat, iar Apple este una dintre corporațiie care deja implementează un sistem puternic de monitorizare și vânzare de informații confidențiale. Dar, hei!, nimeni nu citește cu adevărat ce anume ai făcut tu vineri, 13 iunie (anul în care pică vineri 13 iunie!). Ci totul este analizat automat de mașină! Iar mașina scuipă din măruintaie doar statistici! Targetarea se face tot automat. Numai creativitatea mesajului vine de la oamenii din publicitate. S-au scris cărți pe tema asta - pe unele le-am citit, de altele am auzit. Deci de ce ne mai ascundem după degete?

3. separarea între amintirile de la locul de muncă și cele din viața privată se face prin intermediul unui cip implantat în creier. Adică, lumea științifică a ajuns la un asemenea nivel de cunoaștere care îi permite să înțeleagă atât hardware, cât și software creierul că reușește să blocheze amintiri din același creier în funcție de locul în care se află posesorul său, dar nu poate pune un amărât de senzor de urmărire în cip? Știu că paznicii puși să supravegheze angajații sunt destul de scrupuloși cu respectarea programului de lucru - chiar și tortura se termină când se trece de 17:15 - dar putea fi o măsură „just in case”. Și sigur că în contractul de angajare va fi scris mare-mare faptul că angajatul nu are dreptul să urmărească pe cel căruia i-a implementat un dispozitiv minuscul în creier. Dar - ce să vezi - procedurile medicale comportă riscuri! Și, pentru protecția angajatului (normal, cum altfel??), e nevoie ca cipul să monitorizeze starea de sănătate a organului în care se află! Trimițând datele unui server Lumon! Just in case. Cine știe ce boală degenerativă o să îi împiedice funcționarea!? Cine știe ce infecție poate afecta chiar viața posesorului... Sunt doar măsuri, care, prezentate într-o manieră adecvată, o să fie acceptate! Just in case! Dar Apple nu cred că vrea să sugereze că există astfel de posibilități! Și nu e vina companiei în sine, ci a scenariștilor care nu au dorit să meargă până la capăt. S-au gândit că autocenzura e mai bună decât respingerea proiectului.

4. Dispeceratul. Arată ca alea din anii '80! Pe verde! Am mai scris... ceva nu se leagă! Nu poți să ai niște salturi în anumite domenii atât de mari (biologie) - uriașe - iar tehnologia de supraveghere să o diminuezi! Nu e corect față de lumea în care viețuim! De asemenea, Lumon are în dispecerat o procedură (pe bază de manete!!! - au sunat anii '80... își vor dispozitivele înapoi!) prin care cipul poate fi activat - de la distanță! - chiar și în clipele când angajatul este acasă! Dar nu poate să îi urmărească semnalul. Ah, pentru că a fost hacked! Right! Asta trebuie să fie!

5. Accesul în diferite zone din cadrul departamentelor Lumon se face pe bază de cartelă... Și nici nu se anulează instant o cartelă sensibilă a unității de menținere a securității în clădire după ce posesorul este declarat decedat. Pentru a evita situațiile în care angajații băgăcioși își introduc cârnul unde nu le fierbe oala, se putea alege o altă cale: accesul pe bază de amprentă. Sau recunoașterea facială!

6. Paznicul Milchick preia el inițiativa și utilizează o procedură de activare a cipului acasă la unul dintre lucrători... Cu alte cuvinte, el are răbdare să tortureze pe unii oameni până recită poezia de părere de rău exact cum scrie la manual, dar ca să recupereze un amărât de cartonaș al departamentului de design nu! Știu că există niște jocuri de putere între paznicii fără cip, dar chestia asta putea fi rezolvată la fel ca orice problemă de acolo. Dăm puterea de decizie unui algoritm care monitorizează continuu și ia deciziile independent de oameni. Respectând regulile impuse angajaților. La naiba, despre Amazon se zvonește că își concediază lucrătorii din depozite dacă nu îndeplinesc standardele pe care le calculează mașina. Iar algoritmul ia decizia singur să îi trimită acasă! Dacă ar fi fost așa, cred că toți angajații s-ar fi supus mai ușor. Exact ca închisoarea panoptică propusă de Jeremy Bentham (după care s-a inspirat Evgheni Zamiatin pentru romanul distopic  Noi), în care prizonierii sunt lăsați să creadă că sunt supravegheați continuu. Prin pereții de sticlă. Dar, cum nu știu exact în ce clipă singurul gardian se uită la ei, aceștia își reglementează singuri comportamentul în acord cu normele închisorii. Problema e că avem deja algoritmi capabili să supravegheze toate mișcările dintr-o incintă! Harari vorbește despre aceia care pot înțelege oamenii mai bine decât se înțeleg ei înșiși!
 
7. doctorița care plantează cipurile în creierele angajaților spune că, întrucât ea l-a pus acolo, știe și cum să îi aplice și o manevră de hacking. Asta e cea mai proastă glumă pe care am auzit-o. Ea nu a făcut decât să ia un cip închis într-un recipient etanș și să îl plaseze acolo unde îi indică procedura medicală. De unde atâta cunoaștere??? E ca și cum ai zice că ăia care îți aplică vaccinul anticovid-19 știu și cum să producă serul respectiv la ei în baie. Trăim în lumea în care nu mai putem înțelege cu exactitate cum funcționează cu adevărat lucrurile astea de o finețe complexă! Ăsta este adevărul!

Astea fiind spuse, consider că - în clipa de față - dacă ar exista legal posibilitatea ca un angajat să fie supus unei proceduri medicale ca în Severance, ar fi imposibil să mai scape! Acesta și-ar reglementa comportamentul după cerințele companiei fiindcă un algoritm l-ar atenționa la tot pasul că este urmărit.

Cu toate astea, o să caut și următoarea serie din Severance să primesc unele explicații pentru anumite lipsuri. Nu pentru toate, bineînțeles. Dar măcar să văd de ce fiica magnatului care deține compania se supune procedurii de separare a vieții sale private, de viața de la job. Până la urmă și la coadă, ce înseamnă numerele care plutesc pe ecranele CRT?

duminică, 25 octombrie 2020

Critica rațiunii inutile

La recomandarea din podcastul Vocea Nație am zis să caut și eu „Nihilismul de mall”, articol scris de Răzvan Enache. Chiar am crezut că e o critică devastatoare adusă cărții Sapiens - A Brief History of Humankind, a lui Yuval Noah Harari. Fiindcă așa mi s-a părut că pretinde Dragoș Pătraru. Doar că...

Doar că perspectiva din care se face critica este una minoră. Principalul neajuns găsit cărții se reduce la lizibilitatea prea mare a textului profesorului din Israel. Adică, prea se citește ușor cartea asta, care propune niște ipoteze îndrăznețe. Principala teză a cărții este următoarea: omul, care nu a fost înzestrat de natură cu talentele prădătorilor din vârful lanțului trofic, ar fi putut să se numere printre hominidele de rând dacă nu ar fi avut - la un moment dat în evoluția sa - parte de o revoluție cognitivă. Asta i-a setat creierul într-un anume fel diferit de toate celelalte animale. Capacitatea de a crede în propriile plăsmuiri a adus pe această maimuță lipsită de păr, ce-și are originile în savana africană, nu doar în vârful lanțului trofic, ci și pe Lună sau pe internet.. Nu se știe de ce natura a ales pentru oameni calea asta. Deși, în esență, specia noastră e una tribală, Homo Sapiens a devansat celelalte animale prin cooperarea flexibilă. Cooperare ce se sprijină tocmai pe impresionanta capacitate a omului de a crede cu tărie - uneori nejustificată - în propriile plăsmuiri sau în cele pe care le-a primit moștenire de la semenii lui.

Numai că perniciosul articol al lui Răzvan Enache nu atacă teza fundamentală ce stă la baza lucrării lui Harari. Nu! Din ce cauză e considerată cartea superficială? Păi, aduce mult prea multe acuzații omului (suferințele produce semenilor și celorlalte animale) și omite noianul de cultură în care s-au scăldat de-a lungul vremii reprezentanții speciei noastre. Cultura, dom'ne, cultura! Ea nu e doar un virus. Omul nu e un bolnav de cultură. Adică, cititorii nu pot înțelege că asta nu-i decât o metaforă? Pe de o parte, Harari e prea explicativ, iar pe de alta este exagerat de metaforic?

În dorința de a aduce cât mai multe acuze nejustificate cărții, domnul Răzvan Enache se declară dezamăgit de modul în care Harari filosofează. Adică, să pui semnul de congruență între comunism și islamism, fără să treci prin toată vorbăria goală a tuturor celor care au analizat accentele religioase ale unor doctrine, e o modalitate prea mundană de a raționa. Ce, ori ești cumva elev de clasa a X-a? Or, Sapiens este - așa cum remarca însuși autorul în 21 Lessons for the 21st Century - o lucrare de popularizare a științei! Nu-și alocă pretenția că aduce în față cititorului cele mai adânci și plicticoase constatări de natură filosofică. Nassim Nicholas Taleb - un alt erudit care a publicat cărți bestseller - lua în derâdere discuțiile excesiv de intelectuale. În lucrarea sa Lebăda neagră, dânsul îl aprecia mai tare pe Tony Grăsanul, care avea o viziune mai practică asupra lumii. Am impresia că domnul Răzvan Enache nu capătă o bucurie a lecturii decât atunci când are sub ochi o dispută asemănătoare cu aia dintre Lodovico Settembrini și iezuitul radical Leo Naphta. Personajele astea două nu ajung absolut niciodată la un acord, fiindcă fiecare consideră că (grosolan spus) dreptatea nu are cum să se afle decât de o singură parte. Chiar dacă ajung să-și contrazică propriile cuvinte precendent rostite.

Simt în articolul de critică asupra cărții lui Harari o dezamăgire de natură pitagoreică. În trecut, numai inițiații puteau avea acces la cunoștințele de ultimă dată. Dacă nu erai membru al unei astfel de școli, trebuia să ajungi singur la propriile descoperiri sau să te mulțumești cu părerile căpătate la prima mână. Cele pe care „gândirea rapidă” „a cimpanzeului din tine” ți le scoatea în cale.

Până la urmă este esențial dacă Aristotel chiar a zis răspicat sau doar a sugerat de foarte departe că natura biologică a sclavului e una diferită de a oamenilor liberi? Ce cititor al cărții Sapiens o să se lanseze în disertații pe tema sclaviei aducând argumentul: „până și Aristotel făcea distincția între om liber și sclav”? La rigoare, chiar e o diferență între un om care e obișnuit cu libertatea și unul obișnuit să servească pe ceilalți. E o problemă a setării creierului. La nivel cât se poate de biologic, dar asta e dată tot de traiul în societate. Nu poate afirma nimeni că există vreo precondiție care-i face pe unii sclavi de la naștere și pe alții nu. Iar modul în care simt unii e foarte asemănător cu modul în care simt și ceilalți. Chiar și modul în care gândesc unii poate fi similar cu al celorlalți. Contează cum educi creierul să gândească. Și tocmai asta era ideea de bază din afirmația lui Harari. Că nu există o condiționare biologică de la naștere care să-i facă pe unii sclavi, iar pe alții simpli cetățeni liberi. Critica unei autorități în domeniul filosofiei era doar una marginală! Și ca să o spunem pe aia dreaptă, până și Răzvan Enache e de acord că... pe departe ar cam fi zis și Aristotel ceva, dar poate fi scuzat fiindcă nu era decât omul vremurilor sale! Ceea ce cred că un istoric ar înțelege de la sine!

Harari a făcut corecturi asupra unor afirmații din Sapiens singur (în cărțile pe care le-a scris după aceea) - iar Răzvan Enache nici nu le-a întrevăzut (cu toată lectura sa în legătură cu Etica Nicomahică și referințele la Hegel)! Aia mi s-ar fi părut mie o critică adecvată! Adică, pe lângă faptul că se exprimă școlărește și e destul de intransigent în afirmații, Harari nici nu ar fi exact. Or, nu e cazul! În articolul de critică nu găsim astfel de corecturi asupra datelor de natură faptică! Să fi scris Răzvan Enache despre populațiile pretins dispărute în carte și să fi adus dovezi că asta nu e nici pe departe atât de adevărat și atunci articolul chiar ar fi adus ceva nou pentru cunoașterea lumii!

Omul nu e descris în carte ca o entitate vicleană care a eludat legile naturii și a declanșat numai nenorociri. În cele din urmă, tot natura l-a dat și pe om! Și tot dânsa l-a împins către așa-numita „revoluție cognitivă”. Ceea ce consideră Harari greșit la om este idealizarea norocului pe care l-a avut în istoria evoluției speciilor. La urma-urmei, nu suntem cu nimic mai speciali față de celelalte specii! Iar credința multora că oamenii sunt aleșii divinității nu se bazează decât pe niște plăsmuiri ale mințiilor unor înaintași!

Încă păstrăm bagajul gândirii tribale întâlnită și la alte primate (cei mai apropiați veri de-ai noștri rămași încă pe Pământ fiind cimpanzeii) și „gândirea rapidă” utilă în sălbăticie, dar peste astea s-a adăugat ceva special! Da, omul e special în comparație cu celelalte animale. Dar nu fiindcă ar merita. Ci fiindcă așa s-a întâmplat. Suntem singura specie care poate plăsmui divinități, reguli de schimb, reguli de conviețuire și persoane juridice și să credem că ele sunt aevea. Asta e singura calitate care ne face diferiți de celelalte animale. Datorită acestui artificiu suntem capabili de colaborare flexibilă!

Ce critica Harari în carte era idealizarea trecutului de către unii cu păreri de sorginte ecologistă. Omul n-a fost niciodată atât de în comuniune cu natura și nu i-a păsat prea tare de excesele pe care le face. N-a fost nici cu totul indiferent! Religiile animiste pe care le au încă unele popoare primitive țin cont de importanța sacrificiilor pe care le fac celelalte animale pentru ca oamenii să trăiască, iar aceștia mulțumesc naturii pentru generozitatea ei. Dar nu-i împiedică pe oameni să ucidă dacă fac ritualul corespunzător!

Lectura cărții Sapiens - despre care pot să accept că nu e chiar istorie, ci mai degrabă o lungă argumentare asupra naturii flexibilității în cooperare a omului de-a lungul timpului până în prezent - nu te face un „mizantrop de mall”. E doar începutul pentru înțelegerea lumii. În 21 Lessons for the 21st Century, Harari încheie cu câteva sfaruti foarte utile: citește și alte cărți de popularizare a științei și susține financiar publicațiile care au un conținut echilibrat tocmai pentru a nu le forța să se arunce în brațele unor corporații care să le dirijeze politica editorială. Educă-te pentru a avea o părere cât mai adecvată în lumea asta încărcată de fake news! E un îndemn la crearea unui sistem de valori durabil într-o lume unde se folosește din ce în ce mai tare manipularea tocmai bazată pe credințele specifice fiecărui individ. Nu cred că Harari vrea să-i citești cartea și să fii mulțumit cu ce știi. Și pune sistemele principale de valori la îndoială tocmai ca să forțeze oamenii să caute să gândească și altfel. Dărâmă mituri fiindcă avem nevoie - ca specie - de altă paradigmă de valori. Una care să țină cont atât de biologie, cât și de dorințele oamenilor de a fi împliniți.

sâmbătă, 11 aprilie 2020

Subtle art of not giving a fuck (arta subtilă a durutului în cur)

Circulă - ca covidul din gură-n gură - o vorbă mare prin lume. Cică dacă nu folosești lunile de izolare ca să capeți niște transformări subtile ale sinelui, ai trecut prin pandemie de pomană. De parcă toată lumea e capabilă să-și schimbe starea intelectuală sau profesională în mod radical în numai câteva luni... Nu devine nimeni programator după ce a citit o carte de programare decât dacă are niște aptitudini matematico-logice exersate de-a lungul timpului... Orice încerci să faci acum, trebuie să fii conștient că pui niște baze! Nu că ai să te schimbi radical. Căci asta e o prostie.

De aia, m-am apucat să mai citesc și eu. Nu că până acum nu citeam, dar nu cu atâta spor. Am terminat într-o săptămână cartea „The Subtle Art of Not Giving a Fuck” a lui Mark Manson. E a doua carte pe care o citesc direct în engleză - după Sapiens a lui Harari. Că versiunea în română nu se găsește nicăieri pe net moca. Și, sper uimirea tuturor - deși nu pot să mă laud că stăpânesc engleza la un nivel avansat, am și înțeles ce am citit. Cu bazele pe care le am eu (de la filmele americane), ajutat de dicționar uneori, cartea poate fi citită de oricine.

Am ales să-i dau o șansă după ce Alex Mocanu - într-un podcast Între show-uri cu Teo, Voi și Costel - a zis că această carte ar merge pentru perioada asta. Am mai auzit de ea și de la podcastul Vocea Nației a lui Dragoș Pătraru. Așa că... de ce nu? Nu? Adică, mă uit în fiecare zi la situația de la nivelul României și când văd că numărul de îmbolnăviri cu noul virus crește... încep să mă îngrijorez la modul atacuri de panică. Deci hai să aflu și eu cum e cu arta durutului în cur.

Ei bine, nu e bre! Nu e! Ca să te doară-n cur, trebuie să înveți să nu te doară-n cur de unele chestii. Și deci să nu te doară-n cur. Nu există nicio artă a durutului în cur!

Autorul pretinde că nu vrea să dea sfaturi de viață ca toți ăia care-i îndeamnă pe oameni să gândească pozitiv despre ei înșiși, dar dă sfaturi de viață privind suferința (pe care trebuie să o accepți că nu e altă cale în viață) și angajamentul în ceea ce crezi tu că merită. Rămâi un simplu mediocru cu familie și copii și o căsuță liniștită, că dacă o să te joci la casele mai mari cu multe dame ușoare și droguri și bani și plasme etc., ele nu-ți umplu golul din suflet. Pe de o parte pretinde că nu poate să dea sfaturi fiindcă de fapt nimeni nu știe ce naiba face cu adevărat în viață, pe de alta merge la sigur cu angajamentul și responsabilitatea.

Pe finalul unui capitol vorbește despre faptul că Ernest Becker spune că problema oamenilor rezidă taman în faptul că toți suntem înhămați la proiectul nostru pentru imortalitate; în fix capitolul următor Manson o dă cotită cum că e importantă moștenirea pe care o lași... Când te gândești la moștenire, practic te gândești cum să rămâi nemuritor. Vrei să lași ceva în urmă, care să rămână după ce corpul tău fizic n-are să mai fie animat de viață.

Nu vreau să spun că e o carte care nu-ți poate aduce nimic nou! Dacă nu știi poveștile cu care-și înflorește argumentarea, capeți niște cunoștințe noi. Aș putea da ca exemplu modul în care interpretează autorul opera lui Shakespeare - Romeo și Julieta. Mark Manson sugerează faptul că „Marele Will” poate nu a vrut să celebreze iubirea romantică prin piesa lui de teatru, ci mai degrabă să o ridiculizeze. Nu am mai văzut nicăieri modul ăsta de a interpreta una din cele mai cunoscute opere de pe planetă.

Dar sunt prezente de-a lungul cărții despre arta durutului în cur și o grămadă de chestii pe care le poate intui oricine: dacă vrei să-ți iasă ceva și să ajungi să te bucuri de faptul că ai reușit într-un domeniu, atunci nu ține cont de ce spun cei din jur și înhamă-te la muncă! Suferă chiar pentru ideea ta. Și fă ce e corect. Sunt mai multe șanse să reușești astfel! Nu e nimic garantat, dar sunt mai multe șanse să ajungi unde vrei dacă te duci în direcția aia. Dacă te autovictimizezi și îți spui că nu e nicio cale, atunci nici n-ai cum să reușești. Fiindcă nu acționezi în direcția reușitei. Dar asta știe orice om, care stă să cugete mai mult de o oră cu privire la aspectele astea. Și, de asemenea, nu trebuie să te sperii la primul eșec. Că nu are cum să-ți iasă din prima! Nici măcar mersul biped nu ți-a ieșit din prima! Până nu ești prost, deștept nu te faci!

Sigur că nici angajamentul nu poate garanta nimic! Căci are șansa, la un moment dat, să ducă la autovictimizare! Adică, timpul nu iartă pe nimeni. Și după o vreme te lasă puterile. Chiar dacă te-ai angajat în ceva 100% și ai suportat o tonă de rahat de la viață... la capătul călătoriei ăsteia te poate aștepta pur și simplu eșecul! Că viața nu e corectă. Și după asta ce-ți rămâne? Să te consideri o victimă! Căci nimic nu e garantat pentru nimeni! Van Gogh a murit sărac și singur, chiar de era dedicat complet picturii. Poate că în clipele în care se afla cu pensula pe pânză avea bucuriile sale sufletești, totuși... n-a dus asta la împlinire și la autosatisfacție deplină ca urmare a recunoașterii talentului său! Câți artiști necunoscuți a avut oare lumea asta? Câte alte fapte demne nu sunt azi uitate?

De asta nici cartea asta - despre care autorul ei pretinde că ar fi sinceră - nu e decât o altă amăgire! Nu trebuie să citești o carte să-ți dai seama că nu e nimic garantat și că orbecăim cu toții pe nisipuri mișcătoare. Repet, fără să spun că e 100% inutil să o citești! În plus, mi se pare că titlul e unul mult prea comercial pentru mesajul pe care-l propagă: acela că nu e nimic garantat, dar nu umblați după plăceri efemere că ele nu umplu golul din suflet.

Oamenii sunt diferiți, dar și asemănători. Nu trebuie să se creadă nimeni special. Fiindcă nu e nimeni cu adevărat special. Totul ține de anumite contexte! Până și autovictimizarea poate duce la o oarecare formă de reușită în viață... Totul depinde de cine îți este aproape și cât de tare te sprijină ca să înveți ce e de învățat și să te ajuți singur... Chiar dacă la un moment dat o să crezi că nu e drumul tău, o să înveți repede să apreciezi unele reușite simple când reușitele grele n-or să fie disponibile. Dar da... chestiile care-ți ies prin forțe proprii și suferință sunt cele care te ajută cel mai tare să ai încredere reală în tine...

Și, ca orice autor al epocii ăsteia care se respectă, vorbește și domnul Mark Manson despre budism. Sau arta acceptării vieții așa cum e ea. Doar că acceptarea asta te poate duce către însingurare, meditație suicidală, lipsă de progres (părerea mea)... Hai să fim din nou animale. Din păcate, nici asta nu e o opțiune. Căci și chemările biologice necesită acțiune. Nimeni nu are răspunsuri definitive pentru nimic. Iar epoca asta a cunoașterii informațiilor instante nu are nimic de care să te agați. Singura certitudine e că vrem să fim fericiți. Cum reușim asta? Prin muncă și angajament, spune Mark Manson. E cea mai goală de speranță că există vreun proiect al imortalității valabil epocă pe care a avut-o omenirea de când a ieșit din peștera lui Platon și până astăzi...

Ca o ultimă observație: deși remarcă faptul că nu suntem speciali (nu atât de speciali încât să ne autoîncoronăm), totuși autorul recunoaște că suntem speciali. De ce? Fiindcă trăim. Am câștigat la loteria numită viață. Există așa de puține șanse să ne naștem încât ar trebui să fim recunoscători! Și să ne doară-n cur de părerile potrivnice ale altora și de piedici. Căci singura certitudine e că, în cele din urmă, o să murim.

luni, 3 iunie 2019

Lozinca nu e valoare

Bă, când eram eu mic era o vorbă: „Numele proștilor pe toate gardurile”. În sensul că ăla mai isteț din cartier, neavând cum să se afirme, mânjea sau scrijealea pereții/zidurile cu propria semnătură. Or, ce ar trebui să credem în cazul de mai jos:


Adică, despre William Shakespeare nu se poate spune că ar fi prostul clasei, nu? Doar că până la urmă artistul anonim nu s-a lăsat pe tânjeală și și-a pus și el iscălitura dedesubt. Profesionist, n-am ce zice! Doar că dacă-ți lipești numele de unul celebru - față de care întreaga suflare omenească a acceptat deja că poartă o valoare absolută și incontestabilă - nu dovedești faptul că ai la rândul tău valoare sau rafinament!


Până la urmă, asta e și acuza pe care aș aduce-o celor care pretind că ei aduc nu știu ce contribuție la educarea oamenilor prin muzica hip-hop. Fiindcă nu pun în versuri decât niște lozinci. În care se plasează drept culți, isteți și buni în cel mai înalt grad. Dar dacă îi iei și îi scuturi nu rămâne din ei nimic! Nu poți să explici în câteva cuvinte aspecte complexe! Or, tocmai asta pretind ei. Că în trei strofe au emis chintesența gândirii omenirii. De asta o să rămână mereu niște așa zis neînțeleși de societate. Frate, muzica e făcută să încânte urechea, nu să o bombardeze cu bas dur și lozinci în versuri. Dacă tu chiar vrei să dovedești că l-ai citit pe Shakespeare, nu-i scrii numele în stația de tramvai. Ci mergi și dezbați despre opera lui în preajma unor oameni la fel de interesați de tine de subiect...


Ce urmeză? Să ne semnăm sub numele lui Einstein? Benjamin Franklin? Harari? Sau Liviu Dragnea? LOL

duminică, 12 mai 2019

Educație antreprenorială pentru copii

În una din edițiile emisiunii online „SDRC - Și de restul caramele”, Dragoș Pătraru discuta cu Bogdan Stoica despre importața educării copiilor în legătură cu banii. La urma-urmei, istoricul Yuval Noah Harari remarca (în celebra sa carte, Sapiens) faptul că banii - deși blamați de unii înțelepți și chiar de inși religioși (știm clișeul: „banul e ochiul dracului”) - sunt cea mai tolerantă valoare creată până acum pe plantă de oameni. Poate că n-o să ne înțelegem niciodată în privința celui mai important sistem religios și poate că nici a unui sistem social, dar cu toții o să avem nevoie de un intermediar în care să investim încrederea de ambele părți pentru a face schimburi. Altfel, am stagna. Și ne-am sălbătici la loc. Deci cum îi facem pe copii să înțeleagă faptul că e util să nu risipești banul, ci să-l pui să lucreze pentru tine? Să-l investești în chestii care să-ți aducă mai mulți bani.

Și dă exemple Dragoș Pătraru de oameni, care, devenind celebri peste noapte și îmbogățidu-se (din sport cel mai adesea, dar nu numai), nu știu cum să managerieze valul de cash ce se abape peste ei și, cheltuind aiurea, se trezesc la fel de repede lefteri. Prin urmare, se impune ca, încă de la o vârstă fragedă, oamenii să fie educați în spirit capitalist.

Sistemul de învățământ universitar american e privat. Părinții pun bani deoparte pentru așa ceva sau, dacă nu e posibilă varianta asta, se fac împrumuturi pentru inșii isteți, dar fără noroc financiar pe linie ereditară. Poate că un astfel de sistem pune mai repede accentul pe educația antreprenorială a tinerei generații...

Dar haideți să vă spun și niște povești. Colega mea mi-a zis zilele trecute: „Știi ce mi-a spus fi-mea? «Mami cumpără-mi elastice de la supermarket, că eu fac brățări și le vând pe internet ca să fac bani (ca să-și cumpere ce dorea ea)»”. Fetița n-are decât 8 ani și înțelege deja ideea de business.

De asemenea, nepotul meu (14 ani) se juca acum câteva luni pe roblox Theme Park Tycoon 2:





Jocurile astea de tip „Țiriac” (Tycoon înseamnă Magnat) pun la dispoziție utilizatorilor inițial o sumă virtuală de bani. În funcție de specificul jocului, trebuie să folosești suma aceea de bani pentru a ajunge la niveluri superioare. Îndeplinind anumite sarcini, câștigi bani, pe care îi investenți în chestii mai bune, care aduc bani mai mulți. Jocul de care am amintit mai devreme e ceva chiar mai special. Cu banii inițiali trebuie să gândești o strategie de creare a unui parc de distracții. Îți pune, pe lângă spiritul întreprinzător, și imaginația la treabă. La acest parc de distracții o să vină indivizi să își cheltuie salariile. Sigur că sunt doar niște personaje create aleator de computer, dar simulează într-un fel un comportament uman. De exemplu, după ce a avansat suficient de mult, nepotul meu a încercat să ridice prețurile pentru produsele și serviciile din parcul său. Da, există și produse ce se distribuie în parcul virtual. Jocul îi face pe copii să înțeleagă faptul că afacerile din industria alimentară sunt foarte importante și chiar prospere. Distracția pe stomacul gol nu  mai e distracție... Și nu doar atât. Indivizii din carne și oase au tot soiul de nevoi și năzuițe pentru care sunt dispuși să plătească. La fel și personajele din jocul de pe roblox. Când a văzut că vânzările au început să scadă, nepotul meu a ales soluția care se impunea. A scăzut prețurile, iar afacerea a început să devină prosperă din nou!

Același copil se uita - când se difuza pe Cartoon Network - la serialul Clarence. În episodul Clarence's Millions, personajul principal - un elev în clasa a patra - crează propria monedă, dolarii Clarence, ca răspuns la sistemul profesoarei sale care recompensa elevii cu steluțe pentru activitățile școlare la care s-au arătat vrednici. El face acest gest întrucât observă că unii elevi primesc prea multe steluțe, iar alții mai deloc. Așa că începe să împartă prin clasă, în loc de steluțe, dolari Clarence oricui crede el că merită. Un coleg poartă un tricou care i se pare mișto? Primește un dolar Clarence. Ai luat un patru (F) la test, dar te-ai străduit să înveți totuși? Ia un dolar Clarence! După ce e pus la punct de profesoara lui, micuțul grăsuț cu dinți mari și strungăreață imensă e nevoit să considere ideea lui un eșec. Doar că prietenul Sumo invadează „piața” școlii cu bancnotele desenate de el. Când se întoarce a doua zi la școală, Clarence rămâne uimit de faptul că toată lumea vrea dolarii ce-i poartă numele! Se fac chiar schimburi utilizându-se hârtiile desenate de el! Din păcare, minunea nu ține nici măcar trei zile, iar moneda nouă începe să aducă necazuri. De ce? Pentru că nimeni nu are suficienți dolari Clarence și toți se bat la propriu pentru ei. Creatorul decide prin urmare să-și elimine propria plăsmuire. Neputând să adune toți banii falși la un loc pentru a le da foc, găsește o soluție interesantă și ingenioasă chiar. Inflația. Invadează „piața” cu atât de multă monedă nouă că nimeni nu mai găsește efectiv nicio întrebuințare pentru dolarii Clanrence! Și astfel readuce lucrurile la normal.


Ce vreau să spun prin aceste povești? Că educația antreprenotială (sau să-i zicem economică) pentru copii există deja. Nu trebuie decât să-l urmărești pe copilul tău și să-i explici tâlcul din spatele fiecărei povești la care el are acces. Cred că așa o să țină minte mai bine:

1. în jocul amintit avem de-a face nu doar cu ideea de creativitate, dar și cu întâlnirea cererii cu oferta în stabilirea prețului;

2. tot acolo, putem remarca faptul că de multe activități economice se pot lipi alte afaceri (în parcul de distracție poți deschide un butic cu haleală și dulciuri!);

3. desenul animat vorbește despre fenomenul inflației; banii trebuie să aibă acoperire economică - în aur, bunuri și servicii; o bancă națională nu poate să tipărească anapoda bani din care să se plătească pensiile și salariile cetățenilor, dacă oamenii n-au ce să cumpere cu banii pe care-i primesc... Vei avea practic în cazul acesta niște milionari fără bani.

4. dacă ai un copil care vine cu o idee de afaceri - fie ea și măruntă - încurajează-l! Fie că îi iese sau nu, tu lasă-l și ajută-l să-și pună în practică micul business! Și dacă nu-i iese încearcă să-i explici de ce n-a mers... iar dacă s-a lipit de un succes... bagă bățul prin gard și spune-i cum ar putea să facă afacerea mai prosperă... vezi cum reacționează. Fă-l să se bucure de experiența acumulată! Și să-i pătrundă sensul.

P.S. colega mea și-a adus odrasla la școală. Eram la poarta de ieșire când fetița s-a îndepărtat. Și iată discuția pe care a avut-o cu mama ei:

- Unde fugi așa?

- Acasă (zice fetița firesc)...

- Dar știi pe unde să mergi?

- Da, normal...

- Ia zi cum!

- Cu Google Earth...

N-o fi nimerit exact aplicația, dar cu telefonul ei inteligent conectat la net se descurca să ajungă acasă, fără să aibă o hartă în cap! Mulți copii din ziua de azi se folosesc „nativ” de tehnologie. Consideră asta ca pe ceva firesc. Sigur că trebuie să le explici și faptul că unele chestii trebuie să învețe să le facă și fără o aplicație de pe mobil. Dar, de asemenea, e bine că știu să pună tehnologia să-i ajute! Și nu se pierd cu firea.

sâmbătă, 26 ianuarie 2019

Minunata lume nouă

Cititorule întâmplător de pe net, asta nu e o părere avizată despre cartea lui Aldous Huxley. E doar părerea unui cititor simplu ca și tine. Nu e ca și cum aș fi citit până acum mai multe cărți de-ale aceluiași autor. E prima mea întâlnire cu o operă scrisă de el. O să mă simt întrucâtva ca la 20 și ceva de ani, când făceam observații pe marginea fan-fic-urilor de pe diverse forumuri pe care activam. Doar foarte puțin!

Mi-am început lectura cărții Minunata lume nouă după un scurt comentariu făcut de Yuval Noah Harari în celebra sa lucrare Sapiens. De ce ar fi până la urmă așa rău să ai o societate condiționată complet, dar fericită? Căci asta e lumea lui Huxley: o societate de inși condiționați încă de dinainte de a se naște să se încadreze în tiparele acceptate în anul 600 și ceva, după Ford. Într-o emisiune radio (Avocatul diavolului), Cristian Tudor Popescu vorbea tot despre asta, recomandându-i cartea unui ascultător care sunase să intre în direct. Dânsul remarca faptul că e ceva mai bună decât celebra operă a lui George Orwell - 1984. Voi reveni la ideea asta ceva mai la vale...

Mult clamata liberate a omului este o iluzie. Suntem cu toții prizonieri ai unor factori biologico-fizico-chimico-sociali (ereditate, mediu, educație, moment istoric etc.). Un celebru determinist francez, Pierre-Simon Laplace, sugera faptul că dacă am cunoaște toate legile care guvernează natura și am avea informații complete despre materia fizică, am putea determina clipa și locul oricărui eveniment din acest univers. Nu ne-ar trebui decât un computer gigantic creat probabil din materia tuturor celorlalte universuri paralele existente (ca să nu interfereze cu materia lumii ăsteia și să o corupă prin influență), care să calculeze toate posibilitățile evenimentelor ce ar trebui să aibă loc în universul nostru. Până la urmă nu suntem decât niște proiecții ale unei realități virtuale, care se deplasează între niște variabile bine stabilite! De ce și-ar da seama niște proiecții virtuale că nu există decât ca entități ce evoluează între niște variabile? Păi, fiindcă au început să caute. Probabil că și inteligența artificială - dacă i-am acorda un fel de autonomie aleatorie și ar putea evolua către un nivel de cercetare avansată a realității ei - ar ajunge la aceeași concluzie...

În fapt, ce spune Biblia în Geneză? „La început a fost cuvântul”, nu? Dar ce e cuvântul? E un cod. Din ce sunt făcute programele pe computer? Din cod binar (pentru început), care susține limbajul mașină, care susține limbajele de nivel jos (C, C++), urmate de limbajele mai independente de mașina pe care rulează... Dumnezeu a creat lumea cu ajutorul cuvintelor (adică a unui cod). Primul programator din lumea asta a fost prin urmare chiar Creatorul!
Suntem doar niște linii de cod... ca personajele din Wreck-It Ralph sau The Emoji Movie. Ce fac protagoniștii desenelor animate menționate? Evadează din lumile lor și ajung în universuri paralele în căutarea fericirii. A acceptării din partea lumii lor. Dar... orice ar face... nu pot fi mai mult decât sunt de fapt. Oriunde s-ar duce, Ralph nu e decât un ins cu un ciocan distrugător. Asta fiindcă așa a fost programat. Și fericirea nu și-o poate găsi decât acceptându-și soarta și întorcându-se în lumea lui de jocuri retro (cu diverse îmbănătățiri, dar fără să ajungă personajul pozitiv al jocului așa cum și-a dorit!). La fel și în The Emoji Movie. Emoji-ul cu fețe multiple (care pare defect) trebuie să revină în lumea sa pentru că acolo e locul lui... reprogramarea distrugându-l...

O să spuneți că factorii care ne influențează pe noi sunt unii aleatorii, pe când în Minunata lume nouă indivizii sunt condiționați astfel încât aparenta noastră liberate, dată de factorii aleatorii, tinde la ei către zero. Ei nici măcar iluzia liberății nu o pot avea. Nu pot să aleagă între prea multe variante după vârsta la care conștientizează că există... Sunt asemănători unor roboți programați într-un mod strict, pentru a se supune tiparelor sociale acceptate. Și nimic mai mult. Doar că e o societate în care aproape toți sunt fericiți! Iar pentru cei care nu se pot adapta totuși social (fiindcă programul de condiționare mai poate da și rateuri), există insule unde pot fi trimiși ca să conviețuiască alături de alți ipochimeni asemănători lor... Insulele proscrișilor. Nu există pedepse sau torturi inumane cum există în cartea lui Orwell! De asta consider 1984 o operă superioară celei a lui Huxley. Evenimentele relatate în 1984 s-au întâmplat întocmai! Oamenii care n-au putut să înghită propaganda comunistă au fost torturați brutal până s-au dat pe brazdă! Sau au murit! Fiindcă și tortura a fost lăsată totuși pe mâna unor rudimentari în comunism. Dacă s-ar fi procedat științific, probabil că orice individ ar fi fost reeducat cum trebuie. Așa cum i s-a întâmplat dlui Winston Smith să accepte că până la urmă 2+2 nu trebuie să fie întotdeauna egal cu 4...

Deci... ce ne dorim? O societate a cărei indivizi sunt condiționați în mod aleator (și se pot naște cu infirmități care le complică viața din start sau pot căpăta infirmități pe parcursul vieții - fizice și intelectuale!!!) de factorii biologico-fizico-chimico-sociali și tinde să fie o societate de inși majoritar nefericiți sau o societate în care toți sunt indivizi alpha (cu derivatele de rigoare: alpha-, alpha+, alpha++) și beta (ca să existe un oarecare echilibru) - sănătoși din punct de vedere genetic atât fizic, cât și mental - în proporție de 100% fericiți? Căci dacă am înlocui castele inferioare cu roboți fără sentimente, am avea doar o lume de oameni superiori serviți de mașinării asemeni oamenilor gama. Fără riscul suprapopulării, fără drame sau războaie!! Dacă se întâmplă să nu ai o zi bună într-o astfel de societate, există mereu posibilitatea unei vacanțe oferită de pilulele SOMA. Iar dacă vacanțele astea sunt prea multe, atunci ești mutat pe o insulă de inadaptați. Unde te poți dedica exact chestiei care îți aduce plăcere! Literatură, știință, sport etc... Deci ne întoarcem la întrebarea de la început: ce e rău în asta? Întreb... nu dau un verdict!

Și acum să ne întoarcem puțin și la lectură. Cartea ce prezintă utopia (eu nu pot să o numesc distopie, fiindcă nu ne arată niște aspecte clar negative decât în cazul ființelor umane considerate inferioare... care pot fi lesne înlocuite/asimilate de niște cete de roboți/androizi) despre care v-am vorbit mai sus începe destul de lent. Autorul pierde vremea zeci de pagini cu aspectele tehnice ale descrierii unei fabrici de pui de om. Și de asta poate părea plictisitor cu toate încercările sale de a apela la toate floricelele literare. Comparațiile abundente pot la rândul lor să devină obositoare.

Societatea, fiind una a oamenilor fericiți, nu oferă prea mult spațiu de manevră pentru apariția unor drame. Poate doar conflictul interior al lui Bernard Marx, care tânjește în secret după aprecierea Leninei Crowne. E un fel de iubire imposibilă secretă din cauza normelor sociale. Marx o iubește pe Lenina... dar nu și invers. Sesizați ironia istorică?... Lenin... a... Marx... LOL Personajul pune nereușitele sale sociale pe seama sistemului de condiționare pe care îl blamează în sinea lui de fiecare dată când este sâcâit de către colegii săi cu mai mult succes. Însă nici această dorință neîmplinită nu e trăită până la capăt, Bernard mulțumindu-se la un moment dat cu aprecierile false din partea tuturor (mai ales ale femeilor) fiindcă „deține” ceva ce vor să vadă toți. Ba chiar autorul își condamnă personajul pentru ușurința cu care își schimbă principiile pentru o fărâmă de respect fals și o plăcere carnală efemeră. Unde mai e iubirea la care pare să spere în secret? Unde e romantismul lui când înceracă să o impresioneze pe Lenina arătându-i ce frumos poate fi un peisaj?

Cel ce pare să destabilizeze ordinea socială este John Savage (Sălbaticul). El e fiului unei femei beta și al unui bărbat alpha+. Linda, mama lui John, e nevoită să abandoneze societatea în care s-a născut și să trăiască în rezervația de oameni „sălbatici”, fiindcă a dat naștere unui copil. Lucru care nu era admis în lumea oamenilor născuți în eprubete! Tatăl natural al lui John este Thomas, chiar directorul fabricii de prunci de la începutul cărții. Din punct de vedere genetic, John e un ins fără cusur. Doar că educația lui este una cât se poate de precară din punctul meu de vedere! În primul rând, mi se pare că trece prea ușor peste prăpastia civilizației tehnologice. De la arc și săgeți la elicopter și clădiri mai înalte de un etaj... cu lift, telefon... și alte facilități... John nu pare să manifeste niciun fel de dificultate de înțelegere. Asta deși despre toate astea nu a aflat decât din gura mamei lui! Adică nu se sperie atât de tare de cinema-ul 6D - cum l-am denumi noi azi (sau poate era deja 9D?).

Înțeleg că aveam nevoie de un protagonist care să contrapună valorilor Minunatei lumi noi valorile tradiției umaniste, dar se punea întâmpla asta altfel. Bernard Marx și/sau Helmholtz Watson (ambii manifestând o oarecare neliniște față de lumea în care trăiesc), ducându-se în rezervația sălbaticilor, puteau descoperi o carte veche cu toate operele lui Shakespeare... și o puteau păstra. După lectura în secret s-ar fi putut isca un conflict deschis în care protagonistul/știi care vrea/voiau să demaște mostruoasa lume nouă să citeze din Othello sau Macbeth. După care să fie lesne pus/puși la punct de imperialul Mustapha Mond. Înțeleg rolul lui John, dar nu înțeleg lipsa de atenție cu care a fost construit. Pur și simplu nu se potrivește în peisaj! E prea bun pentru un simplu autodidact în literatura lui Shakespeare! Oricât de dură ar fi fost viața lui. Sau tocmai fiindcă a fost așa dură!

De asemenea, dacă ar fi după mine, autorul ar fi trebuit să elimine ultimul capitol. Nu se menționează deloc presa în celelalte părți ale cărții! Unul dintre marii filosofi antici greci sugera faptul că poeții ar trebui excluși din societate, fiindcă aduc deservicii stabilității ei. Jurnaliștii - acești poeți ai nenorocirilor și bârfei - nici nu ar trebui să apară în Minunata lume nouă. Dacă se vrea așa fericită și stabilă! Adică, Mustapha Mond cenzurează opera teoretică a unui cercetător în biologie, dar lasă liberă presa londoneză? Greu de crezut! O fi ea doar senzaționalistă și senzorială, dar de asta ar trebui să se ocupe cei specializați în creație și propagandă din cadrul societății. Nu jurnaliștii, oricât de bine condiționați ar fi ei... Din nou, înțeleg nevoia de a încheia într-un mod tragic cartea. Dar John e un personaj prea superficial gândit și creionat! Merita mai degrabă să rămână acolo în lumea lui sălbatică... sau să se întoarcă imediat acolo după ce a fost iremediabil dezamăgit de civilizația oamenilor concepuți în eprubetă.

Mult mai bine închegată a fost - în umila mea opinie - ceea ce în tabelul cronologic întocmit de domnul Dumitru Ciocoi-Pop e considerată a fi „continuarea” Minunatei lumi noi. Pentru cel ce caută o continuare în adevăratul sens al cuvântului în Brave New World Revisited (Reîntoarcere în minunata lume nouă) o să fie dezamăgit. Această „continuare” nu e una literară. Ci e o dizertație cu referințe științifice asupra posibiliții creării utopiei din Minunata lumea nouă și a motivelor pentru care lumea ar tinde spre așa ceva (suprapopularea, lipsa resurselor, noile descoperiri în domeniul științelor manipulării creierului uman etc.). Huxley face aici și o paralelă între cartea sa și cea a lui Orwell. Eu în legătură cu cercetările doctorului Ivan Petrovici Pavlov nu știam până de curând decât despre „reflexul condiționat”. Fără să am informații aprofundate despre faptul că omul a reușit să demonstreze pe câini cum poate fi supusă voința unui animal, cum poate fi făcut creierul unui animal să cedeze practic din cauza presiunii psihice la care e supus. Știam de fapt că Pavlov făcuse un cățel să saliveze când aprindea un bec, nu și de implicațiile condiționării animalului. Și de implicațiile practice asupra omului... Sau de faptul că un individ al speciei noastre poate fi făcut să cedeze psihic după minimum 30 de zile de presiune, iar dacă e un caracter puternic după vreo 50 de zile. Și ca să poți supune mai ușor un om, e mai simplu să-l influențezi când e rănit sau după o operație... Citiți cu încredere Reîntoarcere în minunata lume nouă. Merită mult mai mult decât opera literară, care are valoarea ei în cadrul literaturii, dar nu e cea mai impresionantă carte pe care am citit-o. Asta e doar părerea mea. Cercetătorul eseist Huxley e mult mai inspirat decât scriitorul de ficțiune Aldous Huxley!

miercuri, 7 noiembrie 2018

Pasiunea de a fi sclav

Nu știu alții cum sunt, dar eu am descoperit pe internet niște inși care declară public, fără nicio spaimă interioară, că ei sunt nimfomani ai vânzărilor. Ar face vânzări, cum fac unii sex... continuu. În flăcările pasiunii:



Deviza în vânzări este, așa cum ne-a fost lăsată de la Adam și Eva încoace: „Clientul nostru, stăpânul nostru”. Prin urmare, unii simt o satisfacție aproape orgasmică bănuiesc când au cât mai mulți stăpâni pe zi! Sigur că înțelepciunea populară ne sfătuiește că n-ar fi chiar indicat să fii slugă la prea mulți stăpâni... și că sluga care schimbă în continuu stăpânii nu o să progreseze în veci, dar astea nu sunt decât chestii de pe vremea când producția se învârtea în mare parte după activitate și toanele Soarelui... la nivel global bogăția sporind aproape deloc.

Astăzi, când ne închinăm cu toții aurului negru și producția trebuie să crească exponențial odată cu ridicarea numărului de suflete de Sapiens de pe teritoriul planetei, viitorilor angajați li se cere fără perdea să fie sclavi. Sclavul modern nu trebuie să care pietre de moară. El trebuie să zâmbească tâmp și să recite la nesfârșit aceeași mantră. Nu e de mirare că o să ne înlocuiască în curând roboții:

P.S. Pariez că dl Marin Alexandru habar nu are ce sunt alea științe pozitive sau ce e pozitivismul. Dânsul vrea să se refere la optimism probabil, dar... dorind să o facă pe deșteptul... și-a arătat singur neștiința. Nu-i de mirare că e „pasionat de vânzări” și le cere și celor care-i vor fi angajați să fie la fel de pasionați de statutul de sclavi. 😈

marți, 2 octombrie 2018

Curnaliția pentru familie

Să ne înțelegem... orice exercițiu democratic are, mai mult sau mai puțin, utilitatea lui. Din păcate, statul român nu-și întreabă cetățenii în privința lucrurilor care contează cu adevărat. Nu ne-a întrebat nimeni dacă vrem rachete Patriot, dacă ni se pare că legea off shore are o formă acceptabilă sau dacă trebuie să împrumutăm bani de la FMI. Politicienii ne întreabă dacă vrem să trecem în constituție o linie care se opune căsătoriilor gay. Fiindcă asta înseamnă noua cheie în care va fi interpretată legea fundamentală în România. Nu e pentru protejarea familie tradiționale și ocrotirea copiilor. Copii care pot foarte bine să sufere de pe urma abuzurilor din partea părinților heterosexuali, poate mai grav decât dacă ar fi dați spre adopție unui cuplu de homosexuali. Chiar abuzuri sexuale. Fiindcă una dintre temele de campanie este: cuplurile gay vor să adopte copii ca să-i supună la perversiuni pedofile! De parcă doar printre homosexuali se găsesc pedofili, nu și printre heterosexuali. Tații ăia care își violează fetele de 10 ani sunt doar niște năluci...

La Antena 3 - l-am auzit nu doar pe Mircea Badea, ci și pe Ciuvică - se mestecă ideea conform căreia „propaganda LGBT” poate să corupă firile mai sensibile. Cică niște oameni născuți hetero devin homosexuali din cauza unor conjuncturi defavorabile (sunt mai emotivi și respingerea primită de la sexul opus îi poate lăsa cu o așa ramă sufletească încât să vadă în alternativa gay o chestie cool și o cale spre fericire). Presupunând că este așa: un ins complexat, care face un compromis și nu-și tratează complexul, poate deveni un pericol pentru „familia tradițională”, abuzându-și la rândul său copii sau soțul/soția! Iar la capitolul „propagandă LGBT” pot fi încadrate toate produsele culturale din ultimul timp: te uiți la serialul El Chapo și-l vezi pe Conrado Sol cum își ia limba-n gură cu gagică-su sau la Supergirl unde sora vitregă a personajului Kara Danvers/Zor-El e lesbiană. Au fost filme premiate cu Oscar pe tema asta. Dacă „propaganda LGBT” chiar are puterea asta, atunci ea există oricum. Și expunerea la ea nu se face prin texte de lege, ci prin acte de cultură, prin informare, prin documentare istorică... O țară care are în legea fundamentală o prevedere împotriva unor anumite categorii de oameni nu face decât să stârnească o ură inutilă împotriva acestor categorii, iar, pe de altă parte, să crească frustrarea minorității... Doar acceptând toate tipurile de cetățeni și supunându-i unor prevederi egale determini pe toată lumea să participe util la viața cetății. Altfel, s-ar putea ca ăia pe care-i discriminezi cu bună știință să ți-o tragă acolo unde te doare mai tare. La vot chiar...

O altă temă de campanie e aia legată de natură. Homosexualitatea nu e naturală fiindcă nu duce la reproducere. Or, natura (așa cum remarca Yuval Noah Harari în Sapiens) de fapt permite orice e posibil. Numai cultura îngrădește. Homosexualitatea e întâlnită și la alte specii de animale, nu doar la oameni. Natura nu permite digestia alimentelor cu membrele, ci cu aparatul digestiv, dar orice altceva este posibil atunci este 100% natural. De asemenea, dacă lași două persoane de același sex să se căsătorească și să întemeieze o familie și să adopte un copil (nu să-i împingi să apeleze la variante științifice cu inseminări și mame surogat), în următoarea generație genele lor (de gay) n-o să mai dăinuie. Natura face și selecție!

Să presupum că statul ăsta s-a hotărât cu adevărat să susțină natalitatea, sporul natural, că vrea să-și împrospăteze populația. Și uite de aia susține „familia tradițională”. Doar că nu poți să susții ceva anume, interzicând ceva ce ție ți se pare contrar cu natura. Ca să încurajeze natalitatea statul român ar face mult mai mult bine dacă ar acorda anumite facilități „mămicuțelor și copilașilor”, anumite chestii care ar determina familiile să aibă mai mult de un copil sau deloc... La fiecare nou născut să se dea un spor pentru concediul de natalitate... Sau eu mai știu ce necesități au familiile! Am dat doar un exemplu la îndemâna oricui.

Propunerea de referendum a venit pe cale mai mult sau mai puțin religioasă. Cei ce s-au ocupat de strângerea semnăturilor declară că reprezintă voia lui D-zeu. Mai ales că în cartea lor de căpătâi, Biblia, este condamnată comportarea gay. Am mai scris despre faptul că am găsit în filmul Ha Sodot o interpretare interesantă a textelor sfinte ebraice: fiica unui rabin pretinde că în cărțile sfinte ebraice nu există nicio interdicție cu privire la comportamentul lesbian. Doar sodomia e condamnată fiindcă răspândește sămânța în mod inutil. La femei e simplu... nu elimină ovule prin actul sexual în sine... ele trebuie să rămână acolo în interior pentru a fi fedundate de spermatozoizi (mă rog, de unul mai rapid și mai rezistent) în vederea procreării. Poate și de aia se mestecă într-una peste tot vorba aia „Cum să-i explic copilului meu când vede pe stradă doi bărbați că se sărută?”. Femeile lesbiene sunt chestii benigne într-un fel, poate și fiindcă trăim într-o societate patriarhală, iar bărbații consideră destul de sexy ideea de a avea două femei în același timp, chiar dacă se mai rezolvă și reciproc...

Într-o colecție de texte publicate de-a lungul timpului de către Umberto Eco tradusă la noi sub titlul „Cronicile unei societăți lichide”, am găsit un articol ce conține un adevăr istoric deosebit de interesant. Speranța de viață în trecut - mai ales de la Revoluția agricolă către zilele noastre - era scăzută: 30-40 de ani. Iar moartea infantilă ridicată. De aceleași idei m-am lovit și în Sapiens.


Recent, am găsit o abordare aparte cu privire la instituția căsătoriei. Patrick Andre de Hillerin publica, săptămâna trecută, în Cațavencii un text pe tema asta. Autorul vorbea despre instutiția căsătoriei ca despre o obligație, nu ca despre un drept. Așa a fost multă vreme... Mai nou lucrurile s-au mai schimbat, dar tot un fel de obligație rămâne. Căci o familie întemeiată legal beneficiază teoretic de drepturi care pentru uniunile care nu respectă litera legii nu sunt la fel. Dar nu asta mă interesează să vă spun aici. Ci faptul că tot în același text se găsește și o explicație cu privire la interdicția în privința mâncării cărnii de porc din cadrul Coranului. Înțelepții trecutului, știind faptul că o climă caldă nu e favorabilă păstrării nealterate a cărnii de porc, au decis să o interzică definitiv explicând că animalul respectiv are niște defecte fizice care l-ar asemăna cu diavolul. Nu au stat să explice muritorilor de rând în mod rațional de ce ar fi recomandat să nu consume carne de porc. Poate că nici ei nu știau exact de ce nu era bine în vremea aia să consumi carne de porc. Iar omul de rând reacționează mai concret când vine vorba de o autoritate care e deasupra oamenilor decât față de niște recomandări pământești. Dacă nu e interzis de ce să nu halim porc? Doar e singurul animal pe care ne permitem să-l sacrificăm acum... Așa că, pentru a evita orice fel de risc, cineva s-a gândit să strecoare printre rândurile Coranului și niște învățături privind dieta. Cam drastice, dar necesare momentului istoric în care au fost scrise.

Punând cap la cap ultimele trei idei, am dedus (și nu de ieri de azi, ci de multicel) faptul că și interdicția cu privire la relațiile gay (mai ales alea gay masculine) atât de uzitată de către propaganda religioasă avea în trecut un scop rațional. Ca neamul de o anume religie - să-i zicem creștinism - să dăinuie trebuia să aibă urmași cât mai mulți. În Biblie sunt câteva pasaje în care o familie îmbătrânită se căiește pentru faptul că n-a adus pe lume măcar un prunc. Asta era important pentru ca nu doar genele de un anumit tip să se perpetueze, ci și ideile religioase. Or, permițând un anume comportament care se opune clar perpetuării speciei (căci aceste cărți n-au fost scrise recent când avem soluții alternative cu inseminări artificiale sau mame surogat - poate doar ultima variantă să fi fost accesibilă, dar era greu să împaci promiscuitatea cu sfințenia), se poate ajunge la situații în care un neam să dispară. Și religia acelui neam odată cu el! De aceea, înțelepții lumii trecutului au decis să interzică bărbaților să se „culce” cu bărbați, cum s-ar „culca” cu o femeie. Speranța de viață era mică, bolile de regulă greu de tratat, posibilitatea accidentării mare, războaiele la tot pasul... Ca un neam să dăinuie are nevoie de prunci. Cât mai mulți... că și posibilitatea să moară la naștere era mai mare decât azi! De asta trebuia să-i blameze pe masculii care risipeau sămânța în mod inutil, în plăceri carnale naturale, dar care nu aveau ca rezultat aducerea pe lume a unui pui de om. Iar femeile oricum trebuiau să rămână supuse.

Azi însă... religiile care interzic explicit homosexualitatea au numeroși adepți. Specia noastră nu mai are șanse să dispară fiindcă 5-10% dintre membrii ei au preferințe sexuale diferite. Ba am putea spune că ar fi în interesul speciei, cel puțin în clipa de față, ca nu toți membrii ei să aibă copii. Suntem 7 miliarde de „suflete” pe planetă! Sapiens ca specie a învins acum. Dacă nu o să fie exterminată de vreo catastrofă, după părerea mea specia noastră o să mai dăinuie mult și bine. Doar că în clipa de față e destul de greu să hrănești atât de multe guri! Prin urmare, interdicția religioasă (ca și aceea privind carnea de porc) legată de persoanele ce preferă relații sexuale cu persoane de același sex nu mai e de actualitate!

Statul român, dacă vrea să mențină neamul ăsta (care oricum o să se diluieze cu timpul din motive economice cel mai probabil), trebuie să încurajeze natalitate, nu să interzică homosexualitatea. Căci naturii nu-i pasă care tipuri de indivizi o să dăinuie într-o anumită specie. E posibil ca dacii verzi de azi să împărtășească soarta originarilor tasmanieni, dar nu fiindcă 5-10% dintre ei nu se puiesc că-s gay. Ci fiindcă natalitatea printre oamenii cu educație nu e încurajată deloc. Nici prin măsuri economice, nici prin altfel de măsuri...

Prin urmare, consider că referendumul ăsta e cât se poate de inutil în clipa de față. Sau dacă nu complet inutil, neimportant! Nu văd un motiv clar pentru care să mă deplasez la secția de votare! Nici pentru da, nici pentru nu. Nu e un boicot din ăsta agresiv. Deoarece... Curtea Europeană a Drepturilor Omului o să forțeze oricum România să adopte măcar o lege a parteneriatului civil. Chiar dacă în Constituție dacii verzi vor scrie că instituția căsătoriei se întemeiază pe uniunea dintre un bărbat și o femeie.

Sunt însă dezamăgit de faptul că pentru un referendum pe care domnul Dragnea îl considera deosebit de important pentru țară și popor legislația n-a fost adusă la zi!!! Dacă în cazul alegerilor parlamentare și locale, este obligatorie utilizarea cuantificării informatice a votanților pentru eliminarea clară a posibilității fraudelor, la referendum nu se mai utilizează SIMPV și ADV. Nemaifiind nicio șansă ca eu să fiu desemnat „operator calculator” (deși se folosesc tablete) pentru vreo secție de votare, scad și șansele să mă deplasez să votez. Mai ales în contextul unei mize atât de mici. Dacă aș fi fost chemat de către AEP... aș fi venit cu drag... și fiind prezent într-o secție de votare aș fi avut bunul simț să votez NU. Iar dacă voturile nu se numără și electronic, atunci posibilitatea turismului electoral o să fie una foarte ridicată duminica viitoare. Sau poate că or să se asigure încă de sâmbătă că ating pragul! :)