Minunata lume nouă

Cititorule întâmplător de pe net, asta nu e o părere avizată despre cartea lui Aldous Huxley. E doar părerea unui cititor simplu ca și tine. Nu e ca și cum aș fi citit până acum mai multe cărți de-ale aceluiași autor. E prima mea întâlnire cu o operă scrisă de el. O să mă simt întrucâtva ca la 20 și ceva de ani, când făceam observații pe marginea fan-fic-urilor de pe diverse forumuri pe care activam. Doar foarte puțin!

Mi-am început lectura cărții Minunata lume nouă după un scurt comentariu făcut de Yuval Noah Harari în celebra sa lucrare Sapiens. De ce ar fi până la urmă așa rău să ai o societate condiționată complet, dar fericită? Căci asta e lumea lui Huxley: o societate de inși condiționați încă de dinainte de a se naște să se încadreze în tiparele acceptate în anul 600 și ceva, după Ford. Într-o emisiune radio (Avocatul diavolului), Cristian Tudor Popescu vorbea tot despre asta, recomandându-i cartea unui ascultător care sunase să intre în direct. Dânsul remarca faptul că e ceva mai bună decât celebra operă a lui George Orwell - 1984. Voi reveni la ideea asta ceva mai la vale...

Mult clamata liberate a omului este o iluzie. Suntem cu toții prizonieri ai unor factori biologico-fizico-chimico-sociali (ereditate, mediu, educație, moment istoric etc.). Un celebru determinist francez, Pierre-Simon Laplace, sugera faptul că dacă am cunoaște toate legile care guvernează natura și am avea informații complete despre materia fizică, am putea determina clipa și locul oricărui eveniment din acest univers. Nu ne-ar trebui decât un computer gigantic creat probabil din materia tuturor celorlalte universuri paralele existente (ca să nu interfereze cu materia lumii ăsteia și să o corupă prin influență), care să calculeze toate posibilitățile evenimentelor ce ar trebui să aibă loc în universul nostru. Până la urmă nu suntem decât niște proiecții ale unei realități virtuale, care se deplasează între niște variabile bine stabilite! De ce și-ar da seama niște proiecții virtuale că nu există decât ca entități ce evoluează între niște variabile? Păi, fiindcă au început să caute. Probabil că și inteligența artificială - dacă i-am acorda un fel de autonomie aleatorie și ar putea evolua către un nivel de cercetare avansată a realității ei - ar ajunge la aceeași concluzie...

În fapt, ce spune Biblia în Geneză? „La început a fost cuvântul”, nu? Dar ce e cuvântul? E un cod. Din ce sunt făcute programele pe computer? Din cod binar (pentru început), care susține limbajul mașină, care susține limbajele de nivel jos (C, C++), urmate de limbajele mai independente de mașina pe care rulează... Dumnezeu a creat lumea cu ajutorul cuvintelor (adică a unui cod). Primul programator din lumea asta a fost prin urmare chiar Creatorul!

Suntem doar niște linii de cod... ca personajele din Wreck-It Ralph sau The Emoji Movie. Ce fac protagoniștii desenelor animate menționate? Evadează din lumile lor și ajung în universuri paralele în căutarea fericirii. A acceptării din partea lumii lor. Dar... orice ar face... nu pot fi mai mult decât sunt de fapt. Oriunde s-ar duce, Ralph nu e decât un ins cu un ciocan distrugător. Asta fiindcă așa a fost programat. Și fericirea nu și-o poate găsi decât acceptându-și soarta și întorcându-se în lumea lui de jocuri retro (cu diverse îmbănătățiri, dar fără să ajungă personajul pozitiv al jocului așa cum și-a dorit!). La fel și în The Emoji Movie. Emoji-ul cu fețe multiple (care pare defect) trebuie să revină în lumea sa pentru că acolo e locul lui... reprogramarea distrugându-l...

O să spuneți că factorii care ne influențează pe noi sunt unii aleatorii, pe când în Minunata lume nouă indivizii sunt condiționați astfel încât aparenta noastră liberate, dată de factorii aleatorii, tinde la ei către zero. Ei nici măcar iluzia liberății nu o pot avea. Nu pot să aleagă între prea multe variante după vârsta la care conștientizează că există... Sunt asemănători unor roboți programați într-un mod strict, pentru a se supune tiparelor sociale acceptate. Și nimic mai mult. Doar că e o societate în care aproape toți sunt fericiți! Iar pentru cei care nu se pot adapta totuși social (fiindcă programul de condiționare mai poate da și rateuri), există insule unde pot fi trimiși ca să conviețuiască alături de alți ipochimeni asemănători lor... Insulele proscrișilor. Nu există pedepse sau torturi inumane cum există în cartea lui Orwell! De asta consider 1984 o operă superioară celei a lui Huxley. Evenimentele relatate în 1984 s-au întâmplat întocmai! Oamenii care n-au putut să înghită propaganda comunistă au fost torturați brutal până s-au dat pe brazdă! Sau au murit! Fiindcă și tortura a fost lăsată totuși pe mâna unor rudimentari în comunism. Dacă s-ar fi procedat științific, probabil că orice individ ar fi fost reeducat cum trebuie. Așa cum i s-a întâmplat dlui Winston Smith să accepte că până la urmă 2+2 nu trebuie să fie întotdeauna egal cu 4...

Deci... ce ne dorim? O societate a cărei indivizi sunt condiționați în mod aleator (și se pot naște cu infirmități care le complică viața din start sau pot căpăta infirmități pe parcursul vieții - fizice și intelectuale!!!) de factorii biologico-fizico-chimico-sociali și tinde să fie o societate de inși majoritar nefericiți sau o societate în care toți sunt indivizi alpha (cu derivatele de rigoare: alpha-, alpha+, alpha++) și beta (ca să existe un oarecare echilibru) - sănătoși din punct de vedere genetic atât fizic, cât și mental - în proporție de 100% fericiți? Căci dacă am înlocui castele inferioare cu roboți fără sentimente, am avea doar o lume de oameni superiori serviți de mașinării asemeni oamenilor gama. Fără riscul suprapopulării, fără drame sau războaie!! Dacă se întâmplă să nu ai o zi bună într-o astfel de societate, există mereu posibilitatea unei vacanțe oferită de pilulele SOMA. Iar dacă vacanțele astea sunt prea multe, atunci ești mutat pe o insulă de inadaptați. Unde te poți dedica exact chestiei care îți aduce plăcere! Literatură, știință, sport etc... Deci ne întoarcem la întrebarea de la început: ce e rău în asta? Întreb... nu dau un verdict!

Și acum să ne întoarcem puțin și la lectură. Cartea ce prezintă utopia (eu nu pot să o numesc distopie, fiindcă nu ne arată niște aspecte clar negative decât în cazul ființelor umane considerate inferioare... care pot fi lesne înlocuite/asimilate de niște cete de roboți/androizi) despre care v-am vorbit mai sus începe destul de lent. Autorul pierde vremea zeci de pagini cu aspectele tehnice ale descrierii unei fabrici de pui de om. Și de asta poate părea plictisitor cu toate încercările sale de a apela la toate floricelele literare. Comparațiile abundente pot la rândul lor să devină obositoare.

Societatea, fiind una a oamenilor fericiți, nu oferă prea mult spațiu de manevră pentru apariția unor drame. Poate doar conflictul interior al lui Bernard Marx, care tânjește în secret după aprecierea Leninei Crowne. E un fel de iubire imposibilă secretă din cauza normelor sociale. Marx o iubește pe Lenina... dar nu și invers. Sesizați ironia istorică?... Lenin... a... Marx... LOL Personajul pune nereușitele sale sociale pe seama sistemului de condiționare pe care îl blamează în sinea lui de fiecare dată când este sâcâit de către colegii săi cu mai mult succes. Însă nici această dorință neîmplinită nu e trăită până la capăt, Bernard mulțumindu-se la un moment dat cu aprecierile false din partea tuturor (mai ales ale femeilor) fiindcă „deține” ceva ce vor să vadă toți. Ba chiar autorul își condamnă personajul pentru ușurința cu care își schimbă principiile pentru o fărâmă de respect fals și o plăcere carnală efemeră. Unde mai e iubirea la care pare să spere în secret? Unde e romantismul lui când înceracă să o impresioneze pe Lenina arătându-i ce frumos poate fi un peisaj?

Cel ce pare să destabilizeze ordinea socială este John Savage (Sălbaticul). El e fiului unei femei beta și al unui bărbat alpha+. Linda, mama lui John, e nevoită să abandoneze societatea în care s-a născut și să trăiască în rezervația de oameni „sălbatici”, fiindcă a dat naștere unui copil. Lucru care nu era admis în lumea oamenilor născuți în eprubete! Tatăl natural al lui John este Thomas, chiar directorul fabricii de prunci de la începutul cărții. Din punct de vedere genetic, John e un ins fără cusur. Doar că educația lui este una cât se poate de precară din punctul meu de vedere! În primul rând, mi se pare că trece prea ușor peste prăpastia civilizației tehnologice. De la arc și săgeți la elicopter și clădiri mai înalte de un etaj... cu lift, telefon... și alte facilități... John nu pare să manifeste niciun fel de dificultate de înțelegere. Asta deși despre toate astea nu a aflat decât din gura mamei lui! Adică nu se sperie atât de tare de cinema-ul 6D - cum l-am denumi noi azi (sau poate era deja 9D?).

Înțeleg că aveam nevoie de un protagonist care să contrapună valorilor Minunatei lumi noi valorile tradiției umaniste, dar se punea întâmpla asta altfel. Bernard Marx și/sau Helmholtz Watson (ambii manifestând o oarecare neliniște față de lumea în care trăiesc), ducându-se în rezervația sălbaticilor, puteau descoperi o carte veche cu toate operele lui Shakespeare... și o puteau păstra. După lectura în secret s-ar fi putut isca un conflict deschis în care protagonistul/știi care vrea/voiau să demaște mostruoasa lume nouă să citeze din Othello sau Macbeth. După care să fie lesne pus/puși la punct de imperialul Mustapha Mond. Înțeleg rolul lui John, dar nu înțeleg lipsa de atenție cu care a fost construit. Pur și simplu nu se potrivește în peisaj! E prea bun pentru un simplu autodidact în literatura lui Shakespeare! Oricât de dură ar fi fost viața lui. Sau tocmai fiindcă a fost așa dură!

De asemenea, dacă ar fi după mine, autorul ar fi trebuit să elimine ultimul capitol. Nu se menționează deloc presa în celelalte părți ale cărții! Unul dintre marii filosofi antici greci sugera faptul că poeții ar trebui excluși din societate, fiindcă aduc deservicii stabilității ei. Jurnaliștii - acești poeți ai nenorocirilor și bârfei - nici nu ar trebui să apară în Minunata lume nouă. Dacă se vrea așa fericită și stabilă! Adică, Mustapha Mond cenzurează opera teoretică a unui cercetător în biologie, dar lasă liberă presa londoneză? Greu de crezut! O fi ea doar senzaționalistă și senzorială, dar de asta ar trebui să se ocupe cei specializați în creație și propagandă din cadrul societății. Nu jurnaliștii, oricât de bine condiționați ar fi ei... Din nou, înțeleg nevoia de a încheia într-un mod tragic cartea. Dar John e un personaj prea superficial gândit și creionat! Merita mai degrabă să rămână acolo în lumea lui sălbatică... sau să se întoarcă imediat acolo după ce a fost iremediabil dezamăgit de civilizația oamenilor concepuți în eprubetă.

Mult mai bine închegată a fost - în umila mea opinie - ceea ce în tabelul cronologic întocmit de domnul Dumitru Ciocoi-Pop e considerată a fi „continuarea” Minunatei lumi noi. Pentru cel ce caută o continuare în adevăratul sens al cuvântului în Brave New World Revisited (Reîntoarcere în minunata lume nouă) o să fie dezamăgit. Această „continuare” nu e una literară. Ci e o dizertație cu referințe științifice asupra posibiliții creării utopiei din Minunata lumea nouă și a motivelor pentru care lumea ar tinde spre așa ceva (suprapopularea, lipsa resurselor, noile descoperiri în domeniul științelor manipulării creierului uman etc.). Huxley face aici și o paralelă între cartea sa și cea a lui Orwell. Eu în legătură cu cercetările doctorului Ivan Petrovici Pavlov nu știam până de curând decât despre „reflexul condiționat”. Fără să am informații aprofundate despre faptul că omul a reușit să demonstreze pe câini cum poate fi supusă voința unui animal, cum poate fi făcut creierul unui animal să cedeze practic din cauza presiunii psihice la care e supus. Știam de fapt că Pavlov făcuse un cățel să saliveze când aprindea un bec, nu și de implicațiile condiționării animalului. Și de implicațiile practice asupra omului... Sau de faptul că un individ al speciei noastre poate fi făcut să cedeze psihic după minimum 30 de zile de presiune, iar dacă e un caracter puternic după vreo 50 de zile. Și ca să poți supune mai ușor un om, e mai simplu să-l influențezi când e rănit sau după o operație... Citiți cu încredere Reîntoarcere în minunata lume nouă. Merită mult mai mult decât opera literară, care are valoarea ei în cadrul literaturii, dar nu e cea mai impresionantă carte pe care am citit-o. Asta e doar părerea mea. Cercetătorul eseist Huxley e mult mai inspirat decât scriitorul de ficțiune Aldous Huxley!