Prima dată când m-a luat cu panică așa a fost prin 2009 când, stând pe pat și analizând cutele de pe tavan, am realizat că între 2000 și 2009 se scurseseră deja 9 ani! Unde și cum s-au dus?? Nouă ani!!!
Apoi, a fost ceva mai recent încă o fază în care m-a scuturat ca de friguri un gând că, în cele din urmă, sfârșitul vieții e doar moartea! Adică, frate, mori și gata! E o chestie la care mă gândisem de multe ori... dar nu la modul ăla. Că e gata.
Ar trebui ca astfel de idei să te facă să trăiești altfel, nu? Să riști totul sau măcar mai mult decât acum, să nu mai ții seama de părerile nimănui și să faci mereu ce crezi că e bine pentru tine. Să pleci în lumea largă dacă viața în cușca părintească nu te mai satisface.
Mă uitam și la meme alea de pe net care înfățișau galaxia sugerând că... uită-te cât de mic ești, frate! Iar Pământul e doar un punct în noianul ăla... o fărâmă de nisip.
Nimic din astea nu funcționează. Probabil chimia creierului e dereglată dacă nici măcar perspectivele astea nu au darul să pună lucrurile pe un făgaș al nepăsării. Ce contează? Nu contează! Bucură-te de toate căcaturile care ți se întâmplă, de nervii de la muncă și stresul cotidian... de tot ce te ține pe loc! Fiindcă te îndrepți către decădere și moarte. Iar asta e singura certitudine!
Multe povești vorbesc despre personaje care au căutat nemurirea. Una dintre primele povești ale umanității - cea care ne-a rămas de la strămoși - Epopeea lui Ghilgameș - a dat chiar numele unui proiect care își propune să aducă nemurirea în rândul elitelor financiare de pe Pământ. Cât succes are... nu știu. Cel puțin asta citeam într-o carte a lui Harari.
Există un serial în care se dezbat diferite forme de imortalitate. Cea mai interesantă reprezintă transferul minții în cloud. Mereu m-am întrebat dacă teleportarea nu omoară de fapt un ins, ca să creeze un ins identic în alt loc...
În cele din urmă, nu există o identitate clară a unui corp. Stările sunt alterate de la o clipă la alta, deși oamenii trăiesc un fel de continuitate a propriei conștiințe! Măcar alea sunt procese, să le spun așa, naturale. Să crezi că transferul propriei minți în cloud te-ar face imortal - ca și cum stările minții de la un anume moment dat te reprezintă 100% - e cam utopie. Ăla nu e sufletul așa cum sugera Michio Kaku. E doar o stare vremelnică prin care a trecut corpul tău la un moment dat. Oricât de mult ți-ar învăța computerul stările și să le simuleze perfect pe toate... nu poate să simuleze viața! El poate imita doar ce cunoaște. Nu avem un computer care să poată anticipa toate posibilitățile și să o aleagă statistic pe cea mai probabilă. Și chiar dacă ar exista un computer așa de capabil, atunci tot poate să fie greșită fiindcă nu e decât o probabilitate. Or, probabilitatea aceea nu reprezintă decât una dintre acțiunile posibile. Câteodată deciziile se iau la 2% din posibilități, fiindcă un creier nu lucrează rațional.
Și, presupunând că se găsește o cale la care să ne punem cu toții de acord că reprezintă nemurire, ce o să facem cu ea mai exact? Astrofizicienii care popularizează știința ne spun clar și răspicat... Universul - în mult timp de aici încolo - o să își consume energia! Și o să se stingă și el. Ce va face omul care a reușit cumva să păcălească moartea în clipa în care nu va mai avea de unde să preia energie? Căci viața fără energie nu există!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu