Don Quijote

Unul dintre profesorii de la facultate spunea la un curs faptul că Don Quijote este o carte pe care marii intelectuali o recitesc constant. Că este una dintre pietrele de temelie de ale culturii umane. Nu sunt în măsură să contest!

Din perspectiva mea de cititor mediocru - nici măcar n-aș fi sesizat aspectul privind problemele temporale din cadrul acțiunii dacă nu mi-ar fi fost scoase la lumină prin note de subsol! - nu e o carte slabă, dar e dezlânată, mult prea lungă pentru ceea ce vrea să transmită, cu prea multe și obositoare ramificații și povești în poveste, fără o structură... Conține, fără doar și poate, și multă umplutură, ca o carte care a fost scrisă la numărul de semne mai mult decât la numărul de idei. E un text de care s-a tras în prea multe direcții. Mai ales în primul volum!

De ce vă spun asta? Așa... nu știu ce mi-a venit astăzi să compar cuplul Don Quijote - Sancho Panza cu niște lucrători care pleacă, de regulă, în tandem. S-a iscat o întreagă glumă în care cel comparat cu Sancho nu era, de fapt, Sancho, ci Rocinante - calul lui Don Quijote.

Apoi am stat un pic pe gânduri - erau gânduri rezistente dacă am reușit să șad comod pe ele - și am încercat să caut o explicație la apetitul pentru recitit cartea din partea intelectualilor.

Pentru cine nu a citit cartea - nici nu o recomand decât dacă suferiți de snobism intelectual - o să dau din casă. Așa că nu citiți partea asta. La final, Don Quijote moare. El umblă, în ultima parte a vieții, după cai verzi și glorie de cavaler medieval din cărți de aventuri, dar nu reușește decât să intre în buclucuri stupide ca să constate pe patul de moarte că identitatea pe care și-a contruit-o în capul lui e doar o ficțiune.

În cele din urmă, asta e o descriere perfectă a felului cum funcționează viața! Oamenii intră în tot soiul de încurcături fără noimă, sar de la o poveste la alta, se luptă cu imprevizibilul și pierd - fiirndcă ei caută structură - și, să nu uităm, că în capul fiecăruia zace nu doar unul, ci mai multe personaje în fucție de situație. Ca fiecare să constate la final că totul nu-i decât o farsă în care au investit mult prea multă energie fără rost!

Nu putem trăi fără identitate... Dar trebuie să fim conștienți că fiecare om se bazează pe subiectele din exterior pentru a-și forma personajul. Și nimini nu a regretat pe patul de moarte că nu a rămas în personaj suficient de mult timp încât să capete glorie și... bani!

Doar sperăm că timpul se poate întoarce, că putem lua de la capăt aceeași zi și să o trăim altfel. Uneori și greșelile de calcul narativ pot căpăta semnificații mai importante decât se preconiza! 

psihoistoria

Acum vreo doi ani, am scris pentru cursul de literatură comparată un proiect despre tiparele mitologice și religioase din povestirile science-fiction. Ambițios proiectul, dar măcar original în noianul de copii prezentate atunci. Din păcate, fiind ocupat cu munca, l-am făcut cam pe genunchi. Cum, de altfel, e și textul ăsta. Nu că era rău în sine, doar că nu a putut să cuprindă toate aspectele necesare unui proiect serios.

Ideile mi-au venit din alte lecturi. Mai ales cărțile lui Lucian Boia, care remarca faptul că potopul biblic - prezent chiar în una dintre primele povești rămase de la primii oameni, Epopeea lui Ghilgameș - este prezent în multe ficțiuni apocaliptice SF: distrugerile atomice și lumea post-apocaliptică, apocalipsa zombi și supraviețuitorii etc. Pe vremuri, personajele supranaturale erau numite zei și semizei și locuiau în ceruri... Acum, din spațiu vin extratereștri cu puteri misterioase.

Harari remarca în Sapiens că Biblia este o carte a epocii agricole. Adam - la izgonirea din rai - este blestemat să-și câștige existența cu sudoarea frunții muncind pământul! Puneam atunci în opoziție cu asta "Fundația" lui Asimov, care reprezintă o carte a secolului revoluției informaționale. De ce? Pentru că Hari Seldon nu duce pe Terminus (la capătul galaxiei) altceva decât pe cei mai pregătiți oameni de știință și toate cunoștințele acumulate în bibliotecile din imperiul galactic. Dacă în biblie cunoașterea era un păcat, acum, pentru Asimov, aceasta era o virtute! De acolo pornea refacerea imperiului galactic.

Nu am avut timp atunci să analizez și celălalt aspect al ciclului "Fundația". Între cele șapte volume se găsește și "A doua Fundație". Dar, de-a lungul poveștii, indicii sunt presărate pe ici, pe colo, mai pe față, mai șoptit. De fapt, pe lângă cunoașterea științifică, autorul consideră că mai există un tip de cunoaștere care va conduce lumea! Aceea a psihicului uman! Nu că asta ar reprezenta ceva mai puțin științific! Dar el pune deoparte "psihologii" de ceilalți oameni de știință care ar fi urmat să reconstruiască imperiul

Nu era greu de intuit asta întrucât știința care-i permite lui Hari Seldon să prezică prăbușirea imperiului este "psihoistoria". Din denumirea asta se poate trage concluzia că psihologia maselor e cea care determină cursul istoriei...

Observăm lesne astăzi, când toată lumea se plânge că, iată, algoritmii ne fură atenția, ne abat de la ceea ce e important, că toate companiile din IT au aganjați bine plătiți care s-au specializat în psihologie. Rolul lor e să modeleze felul în care algoritmii aleg ce conținut să împingă și către cine, cum să fie designul platformelor și de ce...

Până și rutinele care recunosc tiparte de comportament umane și le exploatează au un echivalent în cărțile lui Asimov. Roboții androizi ai acestuia sunt capabili (unii dintre ei) să "împingă" oamenii către unele gesturi, jucându-se cu psihicul lor, dar rămânând în limita celor patru legi pe care le-a trasat Asimov. 

de ce urăsc oamenii

Detest oamenii. În general. Sunt obositori și emoțiile lor impredictibile mă exasperează. Ca să nu mai spun că, având ca primă fază de reacție "gândirea rapidă", sunt și foarte proști. Pe mine incluzându-mă în tagma asta!

Am încercat să urmăresc zilele astea un clip recomandat de youtube. Subiectul era oarecum interesant. O să mai scriu despre chestia asta cândva. De ce ar trebui bărbații să reînceapă să citească? Recunosc că nu am avut răbdare să urmăresc toată argumentația. A fost o săptămână obostiare, lungă și energia mea este limitată. Și mai e și modul ăsta de dădăceală explicativ-plictisitoare de contextualizare și povestire, care mă face să închid imediat. Cert e că, pe diagonală, insul cu barbă roșcată bine stilizată la coafor spunea că avem chestii de învățat din cărți. Și enumera tot soiul de chestii clasice din care el trăgea învățăminte.

Or, el se referea la bărbați, nu la puștani fără experiență de viață. Dacă îți trebuie Iliada și Odiseea ca să înțelegi unele chestii... poate că îți lipsește capacitatea să le înțelegi într-o primă fază, iar cititul tot nu are să te ajute cu nimic. Dar fie... Nu am stat să văd exact ce a spus omul în 20 de minute, fiindcă timpul este prețios, deci există posibilitatea să mănânc rahat!

Subiectul însă m-a făcut să mă întreb de ce aș putea să fiu mai empatic cu personajele din cărți? Iar răspunsul ar fi destul de simplu: fiindcă nu trebuie să trăiesc zi de zi cu personajele respective! Când începi să îi cunoști cu adevărat pe cei mai buni dintre oameni vezi cât sunt de plicticoși, de obositori și încărcați de o răutate absolut banală. Personajele fictive rămân așa cum le creionezi în minte pe de o parte, iar pe de alta cum a dorit autorul să le facă să pară. Nu există niciun dinamism la ele, sunt statice, închise precum prințesele din globurile de cristal în care "ninge" dacă le scuturi.

Ba chiar, atunci când le revizitezi, să poți avea impresia că ți-a scăpat nu știu ce detaliu. Dar tot tu adaugi un strat de înțelege asupra situației. Cuvintele din care sunt construite rămân aceleași. Deci, de fapt, tu te-ai schimbat. Ai evoluat. Ăsta fiind un lucru pozitiv pentru tine!

Pe când despre oameni - odată ce ți-a intrat în cap o anume meteahnă - nu mai poți să spui că sunt altfel. De fiecare dată când fac un gest care te scoate din sărite îți vin în minte, nechemate, toate impresiile alea nasoale. Nu contează că a avut o zi proastă, că are probleme la fel ca tine, că tu însuți/însăți i-ai creat probleme... Nu contează!

De aceea, mă simt mult mai bine în singurătate. Ador cel mai tare clipele când nu e nimeni în jur, când e liniște și pot să mă relaxez. Poate că inabilitatea asta socială mă ține pe loc - în sensul că evitând oamenii cu orice preț nu primesc nici oportunități pe care să le fructific - dar ăsta sunt. Un om prost care detestă alți oameni fiindcă sunt proști. 

Handmade

Avertizorii futurologi presupun că - din vina AI-ului - lumea se va cufunda în nenorocire. Vin roboții și ne vor luat toate joburile încurajați de oamenii cu bani care vor să reducă foarte drastic costurile de producție.

Ce uită însă acești prevestitori ai apocalipsei informaționale este faptul că - deși, într-o primă fază, o să se ridice ludiții - oamenii cu imaginație și speranță ar trebui să știe să speculeze snobismul unora.

Majoritatea se îmbracă de la fabricile din China. Totul făcut pe bandă, fără variație... doar standardizare. Ei bine, într-o astfel de situație au apărut și chiar au înflorit așa numitele proiecte handmade. Important este să te promovezi ca om care a stors din el picătură cu picătură de spirit, ceva ce robotul nu o să aibă niciodată. Să faci apel la emoția celuilalt.

Nu trebuie să spui nimenui că și îndemânearea ta reprezintă tot un soi de repetiție a unor proceduri pe care creierul le-a înmagazinat și integrat în structura sa de-a lungul timpului. Că și munca ta se bazează tot pe tipare regnoscibile de o minte antrenată să observe. Important este să adaugi - cu voie sau fără - mici imperfecțiuni care să-ți susțină discursul. Iar filistinul o să înghită vorbele astea bazate pe ficțiune.

Căci, vedeți voi, nu mai contează realitatea efectivă. Pentru omul de rând contează doar percepția deformată de comunicarea despre realitate. În trecut, purpura era menită doar pentru persoanele cu anvergură istorică nu fiindcă acea culoare avea ceva special, în sine. Ci doar fiindcă pigmentul respectiv era foarte greu de încromit din punct de vedere chimic. Așa o să fie și cu măiestria. Ca să ajungi la anumite perfermanțe să le zicem artistice necesită un efort considerabil - investești timp, energie și concentrare în ceea ce vrei să realizezi. Pentru că un robot poate fi antrenat rapid în recunoașterea unor tipare, ceea ce va face un om foarte bun în ceea ce face va deveni mult mai valoros.

De aia lumea se duce la concerte. Sau la teatru. Sau la spectacolele de stand-up. Randamentul obținut pe scenă este considerat ca fiind irepetabil. Ceea ce e adevărat. Doar că și irepetabilitatea asta este supraevaluată! Atăta timp cât nu faci decât să repeți niște chestii pe care le știi destul de bine, e greu să pretinzi că improvizezi atât de tare. Că dacă ai improviza ar ieși prost! Ai niște tipare în jurul cărora te învârți!

Atâta timp cât lumea va pune botul la "ca la țară", "live", "cu suflet", "din inima Bucovinei" etc. o să existe loc sub soare și pentru niște "handmaderi". Nu trebuie decât să se folosească algoritmii potriviți pentru a se ajunge la cei care, atunci când li se umezesc ochii, deschid și portofelul mai repede.

Wag the Dog

Știți de ce dă un câine din coadă? Poate că da... poate că nu... poate doar intuiți răspunsul... sau poate nici nu vă dă prin cap o asemenea evidență. Ca să aflați cum răspund unii oameni unei asemenea problematici uitați-vă la intro-ul filmului Wag the Dog! Și pentru că începeți să urmăriți filmul, eu propun să o faceți până la capăt.

Trăim în lumea pixelului albastru, a propagandei, a producțiilor cinematografice în direct la televizor. Toate astea vândute scump publicului drept știri, informații cu caracter de noutate! Și de interes public! „Războiul s-a încheiat! Am văzut la TV!”

Acceptăm, involuntar, ficțiuni pe post de realitate în interesul politicii. Iar adevăratele informații ce merită dezbătute - de cele mai multe ori - nici nu ni se dau. Iar dacă se oferă... sunt lăsate în paginile inferioare ale publicațiilor sau (mai nou) apar la rubrica diverse - în câteva cuvinte - ascuns de tot pe site-urile ziarelor.

Și regizorul e recompensat! Un post de ambasador... poate. Bani. I se oferă multe, doar ca să rămână un artist anonim și diabolic, care și-a făcut din lumea reală propriul platou de filmare. Cu acceptul celor interesați ca asta să se întâmple.

Sau poate că nu neapărat! Și ce facem dacă nu-i place să observe de după cortită lacrimile pe care publicul le oferă sincer!? Dacă vrea să urce în lumina refrectoarelor și să spună: „Domnilor... v-am păcălit! Așa-i că ați crezut gluma, că am făcut-o să pară atât de reală?” și să se încline! - ce se întâmplă atunci?

Ca să aflați urmăriți filmul... deși poate vă dați seama. Poate că până la urmă... criza nu există! Și că în fapt... resurse avem! Doar că cineva nu ne lasă să le folosim. Cineva care spune că suntem datori... adică sclavi pe propriul teritoriu. Am spus poate... poate că filmul prezintă o realitate cu privire la abaterea atenție publicului de la altceva mai grav. Iar gluma s-a îngroșat pe neașteptate, de parcă ar fi fost plămădită cu multă drojdie informațională! Poate...