Se afișează postările cu eticheta poveste. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta poveste. Afișați toate postările

joi, 28 mai 2026

din tată-n fiu

Taximetristul a fost dus de tatăl său la bibliotecă - "acolo în Piața Poligon, în centru" - iar acolo a prins drag de istoria României. Citea cu sârg despre domnitori: Ștefan cel Mare, Cuza, Vlad Țepeș... Până în clipa în care a prins avânt discursul său: "Citeam toate cărțile de două trei ori. Pe mine mă atrăgeau pozele". Se știe că o poză face deja cât o întreagă poveste așa că lectura omului era consistentă! Nu mai râdeți că voi nu ați înțeles nimic!

La rândul său, și-a dat fiul la școală. Și, pe lângă lucrarea de licență, studentul a avut parte și de practică în Statele Unite. A fost printre ăia 40 de discipoli de frunte. Numai 10 pe linie. Și acum așteaptă să fie chemat acolo. să i se facă repartiție pentru jobul pe care o să-l aibă. Cuvintele nu i se precipită, are un debit verbal bine susținut. Respirația nu i se taie. Nu stă pe gânduri, doar turuie. Parcă ar fi un tocilar fără discernământ. Fără niciun dubiu. "Știe să-ți demonteze laptopul până la ultimul șurub și-l montează la loc". E capabil. Și poate să găsească soluții de back-up la toate problemele pe care le întâmpină.

Angajatorii că câr, că mâr, salariu de doar 3000 de lei. Urât domnilor angajatori! Urât! Nu se procedează așa! Soluția sugerată din spate a fost, evident, Bucureștiul. Nu se duce el la București? Că deja are gagică acolo! Se mută, nu se măta el? Salariu de minimum 6000 de lei pe lună... Păi, tu știi ce poate face fiul taximetristul? E as în știința computerelor!

Are o cunoștință la Yazaki, care știe că se va desființa fabrica japoneză, dar că se va deschide o nouă mare întreprindere care produce panouri fotovoiltaice. Doar conducea Yazaki o să fie angajată la noua companie,  iar muncitorii o să fie nepalezi. De ce? "Vă zic eu... românului nu-i place să muncească Vine, semnează contractul, stă în perioada de training (2-3 zile), după care demisionează. E corect?

Dar stai! Că are un of și pentru angajatori! Adică, aceștia cer experiență. Ce lucru absurd și inventat recent. Iar fiul de 24 nu o are. Dar, vă spun, povestea taximetristului îl făcea să pară scoborând de pe cerul înstelar cu computere. Geniu. Nasa, Microsoft și Apple se vor bate în curând pe el dupa experiența de practică din State. Fiindcă așa funcționează lumea asta a bătutului pe insul valoros. Îl lași un pic ca pe un pește mare să se agațe mai bine în cârlig. Pe urmă îl tragi cu toată forța și cu un salariu baban la tine. Și nici nu ma scapă.

Ăștia aici îl consideră păduche. El merită cel puțin 6000 de lei pe lună. Doar așteaptă chemarea Americii! Aroganța nu-i șade în fire, dar uneori angajatorii sunt chiar nesimțiți!

Și-a adus aminte apoi că fiul ca fiul, dar el e baza. Păi, are o firmă de încălțăminte! Cu care iese la târg în weekend. Ce? Facturi și toate cele, mizilic. E expert și în contabilitate și plata impozitelor. Dacă nu se încheia drumul, aflam, poate, că e capabil să mute munții cu puterea minții lui chelioase. 

luni, 25 mai 2026

Handmade

Avertizorii futurologi presupun că - din vina AI-ului - lumea se va cufunda în nenorocire. Vin roboții și ne vor luat toate joburile încurajați de oamenii cu bani care vor să reducă foarte drastic costurile de producție.

Ce uită însă acești prevestitori ai apocalipsei informaționale este faptul că - deși, într-o primă fază, o să se ridice ludiții - oamenii cu imaginație și speranță ar trebui să știe să speculeze snobismul unora.

Majoritatea se îmbracă de la fabricile din China. Totul făcut pe bandă, fără variație... doar standardizare. Ei bine, într-o astfel de situație au apărut și chiar au înflorit așa numitele proiecte handmade. Important este să te promovezi ca om care a stors din el picătură cu picătură de spirit, ceva ce robotul nu o să aibă niciodată. Să faci apel la emoția celuilalt.

Nu trebuie să spui nimenui că și îndemânearea ta reprezintă tot un soi de repetiție a unor proceduri pe care creierul le-a înmagazinat și integrat în structura sa de-a lungul timpului. Că și munca ta se bazează tot pe tipare regnoscibile de o minte antrenată să observe. Important este să adaugi - cu voie sau fără - mici imperfecțiuni care să-ți susțină discursul. Iar filistinul o să înghită vorbele astea bazate pe ficțiune.

Căci, vedeți voi, nu mai contează realitatea efectivă. Pentru omul de rând contează doar percepția deformată de comunicarea despre realitate. În trecut, purpura era menită doar pentru persoanele cu anvergură istorică nu fiindcă acea culoare avea ceva special, în sine. Ci doar fiindcă pigmentul respectiv era foarte greu de încromit din punct de vedere chimic. Așa o să fie și cu măiestria. Ca să ajungi la anumite perfermanțe să le zicem artistice necesită un efort considerabil - investești timp, energie și concentrare în ceea ce vrei să realizezi. Pentru că un robot poate fi antrenat rapid în recunoașterea unor tipare, ceea ce va face un om foarte bun în ceea ce face va deveni mult mai valoros.

De aia lumea se duce la concerte. Sau la teatru. Sau la spectacolele de stand-up. Randamentul obținut pe scenă este considerat ca fiind irepetabil. Ceea ce e adevărat. Doar că și irepetabilitatea asta este supraevaluată! Atăta timp cât nu faci decât să repeți niște chestii pe care le știi destul de bine, e greu să pretinzi că improvizezi atât de tare. Că dacă ai improviza ar ieși prost! Ai niște tipare în jurul cărora te învârți!

Atâta timp cât lumea va pune botul la "ca la țară", "live", "cu suflet", "din inima Bucovinei" etc. o să existe loc sub soare și pentru niște "handmaderi". Nu trebuie decât să se folosească algoritmii potriviți pentru a se ajunge la cei care, atunci când li se umezesc ochii, deschid și portofelul mai repede.

marți, 12 iulie 2022

Severance

Salut! Înainte de a începe, hai să setăm niște principii de la care trebuie să pornim. Orice poveste cere celui care ia contact cu ea să accepte o anume lipsă de consistență și convenția „what if”. Dacă realitatea ar arăta în felul în care este prezentată în poveste, atunci iată care sunt consecințele asupra psihicului uman individual și social. Poate că situația din hârtie și cerneală sau doar pixeli nu o să se întâmple niciodată în realitate. Chiar și poveștile bazate pe întâmplări „adevărate” nu fac altceva decât să înlăture niște amănunte sau să adauge altele (acolo unde ele nu există) pentru a mai condimenta puțin experiența consumatorului de povești. Și în cazul ăsta va funcționa tot convenția „what if”.

Prin urmare, și eu când iau parte (în diferite forme) la expunerea unei povești accept din start faptul că am de-a face cu o ficțiune, la care trebuie să acopăr cu propria experință sufetească golurile din ipoteza de la care a pornit autorul (sau autorii). Dar, chiar dacă accept convenția, asta nu înseamnă că nu văd neajunsurile și nu pot să propun niște ajustări.

Recent, am vizionat serialul Severance. Construcția narativă a scenariului său are ca bază următoare situație: cum ar arăta lumea în care companiile private ar avea dreptul legal să despartă experiența psihică a unui angajat la locul de muncă, față de experiența sa sufletească din timpul liber. Aici intervine o problemă de etică pe care creatorii au exploatat-o foarte bine! Cum știi care din „personalitățile” tale are dreptul să renunțe la job? Cea care suportă tortura de la muncă sau cea care beneficiază de pe urma salariului și a timpului liber? Fiindcă un anume personaj al serialului face disticția între sine (ca persoană liberă care ia decizii) și cea de la muncă (iar aceasta din urmă nu e decât o proiecție fizică fără drepturi legale: „Eu sunt o persoană, tu nu ești!” - îi răspunde celei de la muncă).

Problemele ridicate în cadrul Severance sunt dificil de rezolvat. Ce se întâmplă dacă o companie te deține complet - cu tot cu amintiri - de la 8 la 17? Cum faci față unei slujbe de la care pare că nu pleci niciodată?! Asta deși este evident că pleci. Fiindcă e convenabil să uiți toată bătaia de cap de la slujbă când pleci acasă! Iar viața ta arată precum o continuă vacanță în care pare că ești doar captiv în orașul în care lucrezi și ai de făcut aproape zilnic un drum până la locul de muncă. În rest, ai doar timpul cu prietenii și familia. Care, prin manifestarea sa exterioară, este la fel de continuu precum corvoada de la muncă.

Deci serialul a setat niște premize pentru o dramă psihologică autentică! Și propune niște probleme inedite. Doar că - și aici intervine partea din mine care știe că totul nu e decât o poveste unde se întâlnesc la niveluri diferite anumite cusururi - am identificat și câteva defecte ale creației:

1. tehnologia retro (computere și dispecerat precum în anii '80-'90) m-a făcut să cred faptul că, probabil, inițial serialul a fost o carte mai veche (numai că wikipedia nu sugerează aceeași intuiție!). Oricum, nu prea e clar ce anume fac angajații la calculatoarele cu monitoare CRT pe care plutesc aleator numere. Cert e că acasă oamenii folosesc smartphone-uri. Fiindcă Mark și-l depune la vestiar mereu pe al său.

2. compania Lumon deține o AI care nu le permite angajaților să scoată afară niciun fel de mesaj text. Și Inteligența Artificială e capabilă să detecteze orice încercare de a face asta. Fie că îți scrii pe corp, că înghiți o foaie închisă în capacul de la pix sau că porți un bilet în buzunar... niciun efort în acest sens n-o să dea rezultate! Problema e cu sistemul de supraveghere! De ce nu au și pentru supraveghere un astfel de angrenaj digital, care să îi și atenționeze prin difuzoare plasate pe holurile de un alb imaculat pe angajați, în cazul în care pierd prea mult vremea prin locuri prin care nu ar trebui să fie?!! La naiba, trăim în epoca în care ni se spune de dimineața până seara cât de intruzive sunt companiile în viața noastră. Cum știu ele unde mergem și ce facem și cum ni se iau datele private și sunt vândute unor afaceriști din advertising. Și Lumon nu poate face asta? Oh, dar stai... serialul rulează pe Apple TV. Iar Apple este cunoscută drept cea mai verticală și neintruzivă companie IT din lume. Aici ar putea fi și explicația legată de tehnologia retro. Creatorii nu au putut să spună direct publicului că este damnat, iar Apple este una dintre corporațiie care deja implementează un sistem puternic de monitorizare și vânzare de informații confidențiale. Dar, hei!, nimeni nu citește cu adevărat ce anume ai făcut tu vineri, 13 iunie (anul în care pică vineri 13 iunie!). Ci totul este analizat automat de mașină! Iar mașina scuipă din măruintaie doar statistici! Targetarea se face tot automat. Numai creativitatea mesajului vine de la oamenii din publicitate. S-au scris cărți pe tema asta - pe unele le-am citit, de altele am auzit. Deci de ce ne mai ascundem după degete?

3. separarea între amintirile de la locul de muncă și cele din viața privată se face prin intermediul unui cip implantat în creier. Adică, lumea științifică a ajuns la un asemenea nivel de cunoaștere care îi permite să înțeleagă atât hardware, cât și software creierul că reușește să blocheze amintiri din același creier în funcție de locul în care se află posesorul său, dar nu poate pune un amărât de senzor de urmărire în cip? Știu că paznicii puși să supravegheze angajații sunt destul de scrupuloși cu respectarea programului de lucru - chiar și tortura se termină când se trece de 17:15 - dar putea fi o măsură „just in case”. Și sigur că în contractul de angajare va fi scris mare-mare faptul că angajatul nu are dreptul să urmărească pe cel căruia i-a implementat un dispozitiv minuscul în creier. Dar - ce să vezi - procedurile medicale comportă riscuri! Și, pentru protecția angajatului (normal, cum altfel??), e nevoie ca cipul să monitorizeze starea de sănătate a organului în care se află! Trimițând datele unui server Lumon! Just in case. Cine știe ce boală degenerativă o să îi împiedice funcționarea!? Cine știe ce infecție poate afecta chiar viața posesorului... Sunt doar măsuri, care, prezentate într-o manieră adecvată, o să fie acceptate! Just in case! Dar Apple nu cred că vrea să sugereze că există astfel de posibilități! Și nu e vina companiei în sine, ci a scenariștilor care nu au dorit să meargă până la capăt. S-au gândit că autocenzura e mai bună decât respingerea proiectului.

4. Dispeceratul. Arată ca alea din anii '80! Pe verde! Am mai scris... ceva nu se leagă! Nu poți să ai niște salturi în anumite domenii atât de mari (biologie) - uriașe - iar tehnologia de supraveghere să o diminuezi! Nu e corect față de lumea în care viețuim! De asemenea, Lumon are în dispecerat o procedură (pe bază de manete!!! - au sunat anii '80... își vor dispozitivele înapoi!) prin care cipul poate fi activat - de la distanță! - chiar și în clipele când angajatul este acasă! Dar nu poate să îi urmărească semnalul. Ah, pentru că a fost hacked! Right! Asta trebuie să fie!

5. Accesul în diferite zone din cadrul departamentelor Lumon se face pe bază de cartelă... Și nici nu se anulează instant o cartelă sensibilă a unității de menținere a securității în clădire după ce posesorul este declarat decedat. Pentru a evita situațiile în care angajații băgăcioși își introduc cârnul unde nu le fierbe oala, se putea alege o altă cale: accesul pe bază de amprentă. Sau recunoașterea facială!

6. Paznicul Milchick preia el inițiativa și utilizează o procedură de activare a cipului acasă la unul dintre lucrători... Cu alte cuvinte, el are răbdare să tortureze pe unii oameni până recită poezia de părere de rău exact cum scrie la manual, dar ca să recupereze un amărât de cartonaș al departamentului de design nu! Știu că există niște jocuri de putere între paznicii fără cip, dar chestia asta putea fi rezolvată la fel ca orice problemă de acolo. Dăm puterea de decizie unui algoritm care monitorizează continuu și ia deciziile independent de oameni. Respectând regulile impuse angajaților. La naiba, despre Amazon se zvonește că își concediază lucrătorii din depozite dacă nu îndeplinesc standardele pe care le calculează mașina. Iar algoritmul ia decizia singur să îi trimită acasă! Dacă ar fi fost așa, cred că toți angajații s-ar fi supus mai ușor. Exact ca închisoarea panoptică propusă de Jeremy Bentham (după care s-a inspirat Evgheni Zamiatin pentru romanul distopic  Noi), în care prizonierii sunt lăsați să creadă că sunt supravegheați continuu. Prin pereții de sticlă. Dar, cum nu știu exact în ce clipă singurul gardian se uită la ei, aceștia își reglementează singuri comportamentul în acord cu normele închisorii. Problema e că avem deja algoritmi capabili să supravegheze toate mișcările dintr-o incintă! Harari vorbește despre aceia care pot înțelege oamenii mai bine decât se înțeleg ei înșiși!
 
7. doctorița care plantează cipurile în creierele angajaților spune că, întrucât ea l-a pus acolo, știe și cum să îi aplice și o manevră de hacking. Asta e cea mai proastă glumă pe care am auzit-o. Ea nu a făcut decât să ia un cip închis într-un recipient etanș și să îl plaseze acolo unde îi indică procedura medicală. De unde atâta cunoaștere??? E ca și cum ai zice că ăia care îți aplică vaccinul anticovid-19 știu și cum să producă serul respectiv la ei în baie. Trăim în lumea în care nu mai putem înțelege cu exactitate cum funcționează cu adevărat lucrurile astea de o finețe complexă! Ăsta este adevărul!

Astea fiind spuse, consider că - în clipa de față - dacă ar exista legal posibilitatea ca un angajat să fie supus unei proceduri medicale ca în Severance, ar fi imposibil să mai scape! Acesta și-ar reglementa comportamentul după cerințele companiei fiindcă un algoritm l-ar atenționa la tot pasul că este urmărit.

Cu toate astea, o să caut și următoarea serie din Severance să primesc unele explicații pentru anumite lipsuri. Nu pentru toate, bineînțeles. Dar măcar să văd de ce fiica magnatului care deține compania se supune procedurii de separare a vieții sale private, de viața de la job. Până la urmă și la coadă, ce înseamnă numerele care plutesc pe ecranele CRT?

duminică, 29 iunie 2014

Subtitrare - Spider Lilies

Se spune că fiecare tatuaj are poveste sa. Un artist trebuie să cunoască această poveste, dar nu o poate spune!
Dacă nu dormi începi să confunzi iluzia cu realitatea...

De acum nu mai am nicio altă soluţie! O să trăiesc doar în lumea virtuală, aşteptându-te zi şi noapte...

Din păcate, Takeko adolescentă pare mult mai bătrână decât Takeko la maturitate.
Filmul e realizat undeva prin 2006 şi lansat la începutul lui 2007. Pe atunci Microsoft încă era într-o poziţie dominantă şi Windows XP era cel mai important sistem de operare al lor. Ah, şi telemobilele cu clăpiţă erau o mare şmecherie. Deşi nu ştiu dacă la fel stăteau lucrurile şi când Jade era micuţă şi umbla cu peruca ei verde pe stradă...

Dacă vreţi să vedeţi filmul Ci Qing - Spider Lilies - aveţi subtitrări în limba română mai jos: