psihoistoria

Acum vreo doi ani, am scris pentru cursul de literatură comparată un proiect despre tiparele mitologice și religioase din povestirile science-fiction. Ambițios proiectul, dar măcar original în noianul de copii prezentate atunci. Din păcate, fiind ocupat cu munca, l-am făcut cam pe genunchi. Cum, de altfel, e și textul ăsta. Nu că era rău în sine, doar că nu a putut să cuprindă toate aspectele necesare unui proiect serios.

Ideile mi-au venit din alte lecturi. Mai ales cărțile lui Lucian Boia, care remarca faptul că potopul biblic - prezent chiar în una dintre primele povești rămase de la primii oameni, Epopeea lui Ghilgameș - este prezent în multe ficțiuni apocaliptice SF: distrugerile atomice și lumea post-apocaliptică, apocalipsa zombi și supraviețuitorii etc. Pe vremuri, personajele supranaturale erau numite zei și semizei și locuiau în ceruri... Acum, din spațiu vin extratereștri cu puteri misterioase.

Harari remarca în Sapiens că Biblia este o carte a epocii agricole. Adam - la izgonirea din rai - este blestemat să-și câștige existența cu sudoarea frunții muncind pământul! Puneam atunci în opoziție cu asta "Fundația" lui Asimov, care reprezintă o carte a secolului revoluției informaționale. De ce? Pentru că Hari Seldon nu duce pe Terminus (la capătul galaxiei) altceva decât pe cei mai pregătiți oameni de știință și toate cunoștințele acumulate în bibliotecile din imperiul galactic. Dacă în biblie cunoașterea era un păcat, acum, pentru Asimov, aceasta era o virtute! De acolo pornea refacerea imperiului galactic.

Nu am avut timp atunci să analizez și celălalt aspect al ciclului "Fundația". Între cele șapte volume se găsește și "A doua Fundație". Dar, de-a lungul poveștii, indicii sunt presărate pe ici, pe colo, mai pe față, mai șoptit. De fapt, pe lângă cunoașterea științifică, autorul consideră că mai există un tip de cunoaștere care va conduce lumea! Aceea a psihicului uman! Nu că asta ar reprezenta ceva mai puțin științific! Dar el pune deoparte "psihologii" de ceilalți oameni de știință care ar fi urmat să reconstruiască imperiul

Nu era greu de intuit asta întrucât știința care-i permite lui Hari Seldon să prezică prăbușirea imperiului este "psihoistoria". Din denumirea asta se poate trage concluzia că psihologia maselor e cea care determină cursul istoriei...

Observăm lesne astăzi, când toată lumea se plânge că, iată, algoritmii ne fură atenția, ne abat de la ceea ce e important, că toate companiile din IT au aganjați bine plătiți care s-au specializat în psihologie. Rolul lor e să modeleze felul în care algoritmii aleg ce conținut să împingă și către cine, cum să fie designul platformelor și de ce...

Până și rutinele care recunosc tiparte de comportament umane și le exploatează au un echivalent în cărțile lui Asimov. Roboții androizi ai acestuia sunt capabili (unii dintre ei) să "împingă" oamenii către unele gesturi, jucându-se cu psihicul lor, dar rămânând în limita celor patru legi pe care le-a trasat Asimov. 

Critica rațiunii inutile

La recomandarea din podcastul Vocea Nație am zis să caut și eu „Nihilismul de mall”, articol scris de Răzvan Enache. Chiar am crezut că e o critică devastatoare adusă cărții Sapiens - A Brief History of Humankind, a lui Yuval Noah Harari. Fiindcă așa mi s-a părut că pretinde Dragoș Pătraru. Doar că...

Doar că perspectiva din care se face critica este una minoră. Principalul neajuns găsit cărții se reduce la lizibilitatea prea mare a textului profesorului din Israel. Adică, prea se citește ușor cartea asta, care propune niște ipoteze îndrăznețe. Principala teză a cărții este următoarea: omul, care nu a fost înzestrat de natură cu talentele prădătorilor din vârful lanțului trofic, ar fi putut să se numere printre hominidele de rând dacă nu ar fi avut - la un moment dat în evoluția sa - parte de o revoluție cognitivă. Asta i-a setat creierul într-un anume fel diferit de toate celelalte animale. Capacitatea de a crede în propriile plăsmuiri a adus pe această maimuță lipsită de păr, ce-și are originile în savana africană, nu doar în vârful lanțului trofic, ci și pe Lună sau pe internet.. Nu se știe de ce natura a ales pentru oameni calea asta. Deși, în esență, specia noastră e una tribală, Homo Sapiens a devansat celelalte animale prin cooperarea flexibilă. Cooperare ce se sprijină tocmai pe impresionanta capacitate a omului de a crede cu tărie - uneori nejustificată - în propriile plăsmuiri sau în cele pe care le-a primit moștenire de la semenii lui.

Numai că perniciosul articol al lui Răzvan Enache nu atacă teza fundamentală ce stă la baza lucrării lui Harari. Nu! Din ce cauză e considerată cartea superficială? Păi, aduce mult prea multe acuzații omului (suferințele produce semenilor și celorlalte animale) și omite noianul de cultură în care s-au scăldat de-a lungul vremii reprezentanții speciei noastre. Cultura, dom'ne, cultura! Ea nu e doar un virus. Omul nu e un bolnav de cultură. Adică, cititorii nu pot înțelege că asta nu-i decât o metaforă? Pe de o parte, Harari e prea explicativ, iar pe de alta este exagerat de metaforic?

În dorința de a aduce cât mai multe acuze nejustificate cărții, domnul Răzvan Enache se declară dezamăgit de modul în care Harari filosofează. Adică, să pui semnul de congruență între comunism și islamism, fără să treci prin toată vorbăria goală a tuturor celor care au analizat accentele religioase ale unor doctrine, e o modalitate prea mundană de a raționa. Ce, ori ești cumva elev de clasa a X-a? Or, Sapiens este - așa cum remarca însuși autorul în 21 Lessons for the 21st Century - o lucrare de popularizare a științei! Nu-și alocă pretenția că aduce în față cititorului cele mai adânci și plicticoase constatări de natură filosofică. Nassim Nicholas Taleb - un alt erudit care a publicat cărți bestseller - lua în derâdere discuțiile excesiv de intelectuale. În lucrarea sa Lebăda neagră, dânsul îl aprecia mai tare pe Tony Grăsanul, care avea o viziune mai practică asupra lumii. Am impresia că domnul Răzvan Enache nu capătă o bucurie a lecturii decât atunci când are sub ochi o dispută asemănătoare cu aia dintre Lodovico Settembrini și iezuitul radical Leo Naphta. Personajele astea două nu ajung absolut niciodată la un acord, fiindcă fiecare consideră că (grosolan spus) dreptatea nu are cum să se afle decât de o singură parte. Chiar dacă ajung să-și contrazică propriile cuvinte precendent rostite.

Simt în articolul de critică asupra cărții lui Harari o dezamăgire de natură pitagoreică. În trecut, numai inițiații puteau avea acces la cunoștințele de ultimă dată. Dacă nu erai membru al unei astfel de școli, trebuia să ajungi singur la propriile descoperiri sau să te mulțumești cu părerile căpătate la prima mână. Cele pe care „gândirea rapidă” „a cimpanzeului din tine” ți le scoatea în cale.

Până la urmă este esențial dacă Aristotel chiar a zis răspicat sau doar a sugerat de foarte departe că natura biologică a sclavului e una diferită de a oamenilor liberi? Ce cititor al cărții Sapiens o să se lanseze în disertații pe tema sclaviei aducând argumentul: „până și Aristotel făcea distincția între om liber și sclav”? La rigoare, chiar e o diferență între un om care e obișnuit cu libertatea și unul obișnuit să servească pe ceilalți. E o problemă a setării creierului. La nivel cât se poate de biologic, dar asta e dată tot de traiul în societate. Nu poate afirma nimeni că există vreo precondiție care-i face pe unii sclavi de la naștere și pe alții nu. Iar modul în care simt unii e foarte asemănător cu modul în care simt și ceilalți. Chiar și modul în care gândesc unii poate fi similar cu al celorlalți. Contează cum educi creierul să gândească. Și tocmai asta era ideea de bază din afirmația lui Harari. Că nu există o condiționare biologică de la naștere care să-i facă pe unii sclavi, iar pe alții simpli cetățeni liberi. Critica unei autorități în domeniul filosofiei era doar una marginală! Și ca să o spunem pe aia dreaptă, până și Răzvan Enache e de acord că... pe departe ar cam fi zis și Aristotel ceva, dar poate fi scuzat fiindcă nu era decât omul vremurilor sale! Ceea ce cred că un istoric ar înțelege de la sine!

Harari a făcut corecturi asupra unor afirmații din Sapiens singur (în cărțile pe care le-a scris după aceea) - iar Răzvan Enache nici nu le-a întrevăzut (cu toată lectura sa în legătură cu Etica Nicomahică și referințele la Hegel)! Aia mi s-ar fi părut mie o critică adecvată! Adică, pe lângă faptul că se exprimă școlărește și e destul de intransigent în afirmații, Harari nici nu ar fi exact. Or, nu e cazul! În articolul de critică nu găsim astfel de corecturi asupra datelor de natură faptică! Să fi scris Răzvan Enache despre populațiile pretins dispărute în carte și să fi adus dovezi că asta nu e nici pe departe atât de adevărat și atunci articolul chiar ar fi adus ceva nou pentru cunoașterea lumii!

Omul nu e descris în carte ca o entitate vicleană care a eludat legile naturii și a declanșat numai nenorociri. În cele din urmă, tot natura l-a dat și pe om! Și tot dânsa l-a împins către așa-numita „revoluție cognitivă”. Ceea ce consideră Harari greșit la om este idealizarea norocului pe care l-a avut în istoria evoluției speciilor. La urma-urmei, nu suntem cu nimic mai speciali față de celelalte specii! Iar credința multora că oamenii sunt aleșii divinității nu se bazează decât pe niște plăsmuiri ale mințiilor unor înaintași!

Încă păstrăm bagajul gândirii tribale întâlnită și la alte primate (cei mai apropiați veri de-ai noștri rămași încă pe Pământ fiind cimpanzeii) și „gândirea rapidă” utilă în sălbăticie, dar peste astea s-a adăugat ceva special! Da, omul e special în comparație cu celelalte animale. Dar nu fiindcă ar merita. Ci fiindcă așa s-a întâmplat. Suntem singura specie care poate plăsmui divinități, reguli de schimb, reguli de conviețuire și persoane juridice și să credem că ele sunt aevea. Asta e singura calitate care ne face diferiți de celelalte animale. Datorită acestui artificiu suntem capabili de colaborare flexibilă!

Ce critica Harari în carte era idealizarea trecutului de către unii cu păreri de sorginte ecologistă. Omul n-a fost niciodată atât de în comuniune cu natura și nu i-a păsat prea tare de excesele pe care le face. N-a fost nici cu totul indiferent! Religiile animiste pe care le au încă unele popoare primitive țin cont de importanța sacrificiilor pe care le fac celelalte animale pentru ca oamenii să trăiască, iar aceștia mulțumesc naturii pentru generozitatea ei. Dar nu-i împiedică pe oameni să ucidă dacă fac ritualul corespunzător!

Lectura cărții Sapiens - despre care pot să accept că nu e chiar istorie, ci mai degrabă o lungă argumentare asupra naturii flexibilității în cooperare a omului de-a lungul timpului până în prezent - nu te face un „mizantrop de mall”. E doar începutul pentru înțelegerea lumii. În 21 Lessons for the 21st Century, Harari încheie cu câteva sfaruti foarte utile: citește și alte cărți de popularizare a științei și susține financiar publicațiile care au un conținut echilibrat tocmai pentru a nu le forța să se arunce în brațele unor corporații care să le dirijeze politica editorială. Educă-te pentru a avea o părere cât mai adecvată în lumea asta încărcată de fake news! E un îndemn la crearea unui sistem de valori durabil într-o lume unde se folosește din ce în ce mai tare manipularea tocmai bazată pe credințele specifice fiecărui individ. Nu cred că Harari vrea să-i citești cartea și să fii mulțumit cu ce știi. Și pune sistemele principale de valori la îndoială tocmai ca să forțeze oamenii să caute să gândească și altfel. Dărâmă mituri fiindcă avem nevoie - ca specie - de altă paradigmă de valori. Una care să țină cont atât de biologie, cât și de dorințele oamenilor de a fi împliniți.

Educație antreprenorială pentru copii

În una din edițiile emisiunii online „SDRC - Și de restul caramele”, Dragoș Pătraru discuta cu Bogdan Stoica despre importața educării copiilor în legătură cu banii. La urma-urmei, istoricul Yuval Noah Harari remarca (în celebra sa carte, Sapiens) faptul că banii - deși blamați de unii înțelepți și chiar de inși religioși (știm clișeul: „banul e ochiul dracului”) - sunt cea mai tolerantă valoare creată până acum pe plantă de oameni. Poate că n-o să ne înțelegem niciodată în privința celui mai important sistem religios și poate că nici a unui sistem social, dar cu toții o să avem nevoie de un intermediar în care să investim încrederea de ambele părți pentru a face schimburi. Altfel, am stagna. Și ne-am sălbătici la loc. Deci cum îi facem pe copii să înțeleagă faptul că e util să nu risipești banul, ci să-l pui să lucreze pentru tine? Să-l investești în chestii care să-ți aducă mai mulți bani.

Și dă exemple Dragoș Pătraru de oameni, care, devenind celebri peste noapte și îmbogățidu-se (din sport cel mai adesea, dar nu numai), nu știu cum să managerieze valul de cash ce se abape peste ei și, cheltuind aiurea, se trezesc la fel de repede lefteri. Prin urmare, se impune ca, încă de la o vârstă fragedă, oamenii să fie educați în spirit capitalist.

Sistemul de învățământ universitar american e privat. Părinții pun bani deoparte pentru așa ceva sau, dacă nu e posibilă varianta asta, se fac împrumuturi pentru inșii isteți, dar fără noroc financiar pe linie ereditară. Poate că un astfel de sistem pune mai repede accentul pe educația antreprenorială a tinerei generații...

Dar haideți să vă spun și niște povești. Colega mea mi-a zis zilele trecute: „Știi ce mi-a spus fi-mea? «Mami cumpără-mi elastice de la supermarket, că eu fac brățări și le vând pe internet ca să fac bani (ca să-și cumpere ce dorea ea)»”. Fetița n-are decât 8 ani și înțelege deja ideea de business.

De asemenea, nepotul meu (14 ani) se juca acum câteva luni pe roblox Theme Park Tycoon 2:

Jocurile astea de tip „Țiriac” (Tycoon înseamnă Magnat) pun la dispoziție utilizatorilor inițial o sumă virtuală de bani. În funcție de specificul jocului, trebuie să folosești suma aceea de bani pentru a ajunge la niveluri superioare. Îndeplinind anumite sarcini, câștigi bani, pe care îi investenți în chestii mai bune, care aduc bani mai mulți. Jocul de care am amintit mai devreme e ceva chiar mai special. Cu banii inițiali trebuie să gândești o strategie de creare a unui parc de distracții. Îți pune, pe lângă spiritul întreprinzător, și imaginația la treabă. La acest parc de distracții o să vină indivizi să își cheltuie salariile. Sigur că sunt doar niște personaje create aleator de computer, dar simulează într-un fel un comportament uman. De exemplu, după ce a avansat suficient de mult, nepotul meu a încercat să ridice prețurile pentru produsele și serviciile din parcul său. Da, există și produse ce se distribuie în parcul virtual. Jocul îi face pe copii să înțeleagă faptul că afacerile din industria alimentară sunt foarte importante și chiar prospere. Distracția pe stomacul gol nu  mai e distracție... Și nu doar atât. Indivizii din carne și oase au tot soiul de nevoi și năzuițe pentru care sunt dispuși să plătească. La fel și personajele din jocul de pe roblox. Când a văzut că vânzările au început să scadă, nepotul meu a ales soluția care se impunea. A scăzut prețurile, iar afacerea a început să devină prosperă din nou!

Același copil se uita - când se difuza pe Cartoon Network - la serialul Clarence. În episodul Clarence's Millions, personajul principal - un elev în clasa a patra - crează propria monedă, dolarii Clarence, ca răspuns la sistemul profesoarei sale care recompensa elevii cu steluțe pentru activitățile școlare la care s-au arătat vrednici. El face acest gest întrucât observă că unii elevi primesc prea multe steluțe, iar alții mai deloc. Așa că începe să împartă prin clasă, în loc de steluțe, dolari Clarence oricui crede el că merită. Un coleg poartă un tricou care i se pare mișto? Primește un dolar Clarence. Ai luat un patru (F) la test, dar te-ai străduit să înveți totuși? Ia un dolar Clarence! După ce e pus la punct de profesoara lui, micuțul grăsuț cu dinți mari și strungăreață imensă e nevoit să considere ideea lui un eșec. Doar că prietenul Sumo invadează „piața” școlii cu bancnotele desenate de el. Când se întoarce a doua zi la școală, Clarence rămâne uimit de faptul că toată lumea vrea dolarii ce-i poartă numele! Se fac chiar schimburi utilizându-se hârtiile desenate de el! Din păcare, minunea nu ține nici măcar trei zile, iar moneda nouă începe să aducă necazuri. De ce? Pentru că nimeni nu are suficienți dolari Clarence și toți se bat la propriu pentru ei. Creatorul decide prin urmare să-și elimine propria plăsmuire. Neputând să adune toți banii falși la un loc pentru a le da foc, găsește o soluție interesantă și ingenioasă chiar. Inflația. Invadează „piața” cu atât de multă monedă nouă că nimeni nu mai găsește efectiv nicio întrebuințare pentru dolarii Clanrence! Și astfel readuce lucrurile la normal.

Ce vreau să spun prin aceste povești? Că educația antreprenotială (sau să-i zicem economică) pentru copii există deja. Nu trebuie decât să-l urmărești pe copilul tău și să-i explici tâlcul din spatele fiecărei povești la care el are acces. Cred că așa o să țină minte mai bine:

1. în jocul amintit avem de-a face nu doar cu ideea de creativitate, dar și cu întâlnirea cererii cu oferta în stabilirea prețului;

2. tot acolo, putem remarca faptul că de multe activități economice se pot lipi alte afaceri (în parcul de distracție poți deschide un butic cu haleală și dulciuri!);

3. desenul animat vorbește despre fenomenul inflației; banii trebuie să aibă acoperire economică - în aur, bunuri și servicii; o bancă națională nu poate să tipărească anapoda bani din care să se plătească pensiile și salariile cetățenilor, dacă oamenii n-au ce să cumpere cu banii pe care-i primesc... Vei avea practic în cazul acesta niște milionari fără bani.

4. dacă ai un copil care vine cu o idee de afaceri - fie ea și măruntă - încurajează-l! Fie că îi iese sau nu, tu lasă-l și ajută-l să-și pună în practică micul business! Și dacă nu-i iese încearcă să-i explici de ce n-a mers... iar dacă s-a lipit de un succes... bagă bățul prin gard și spune-i cum ar putea să facă afacerea mai prosperă... vezi cum reacționează. Fă-l să se bucure de experiența acumulată! Și să-i pătrundă sensul.

P.S. colega mea și-a adus odrasla la școală. Eram la poarta de ieșire când fetița s-a îndepărtat. Și iată discuția pe care a avut-o cu mama ei:

- Unde fugi așa?

- Acasă (zice fetița firesc)...

- Dar știi pe unde să mergi?

- Da, normal...

- Ia zi cum!

- Cu Google Earth...

N-o fi nimerit exact aplicația, dar cu telefonul ei inteligent conectat la net se descurca să ajungă acasă, fără să aibă o hartă în cap! Mulți copii din ziua de azi se folosesc „nativ” de tehnologie. Consideră asta ca pe ceva firesc. Sigur că trebuie să le explici și faptul că unele chestii trebuie să învețe să le facă și fără o aplicație de pe mobil. Dar, de asemenea, e bine că știu să pună tehnologia să-i ajute! Și nu se pierd cu firea.

Minunata lume nouă

Cititorule întâmplător de pe net, asta nu e o părere avizată despre cartea lui Aldous Huxley. E doar părerea unui cititor simplu ca și tine. Nu e ca și cum aș fi citit până acum mai multe cărți de-ale aceluiași autor. E prima mea întâlnire cu o operă scrisă de el. O să mă simt întrucâtva ca la 20 și ceva de ani, când făceam observații pe marginea fan-fic-urilor de pe diverse forumuri pe care activam. Doar foarte puțin!

Mi-am început lectura cărții Minunata lume nouă după un scurt comentariu făcut de Yuval Noah Harari în celebra sa lucrare Sapiens. De ce ar fi până la urmă așa rău să ai o societate condiționată complet, dar fericită? Căci asta e lumea lui Huxley: o societate de inși condiționați încă de dinainte de a se naște să se încadreze în tiparele acceptate în anul 600 și ceva, după Ford. Într-o emisiune radio (Avocatul diavolului), Cristian Tudor Popescu vorbea tot despre asta, recomandându-i cartea unui ascultător care sunase să intre în direct. Dânsul remarca faptul că e ceva mai bună decât celebra operă a lui George Orwell - 1984. Voi reveni la ideea asta ceva mai la vale...

Mult clamata liberate a omului este o iluzie. Suntem cu toții prizonieri ai unor factori biologico-fizico-chimico-sociali (ereditate, mediu, educație, moment istoric etc.). Un celebru determinist francez, Pierre-Simon Laplace, sugera faptul că dacă am cunoaște toate legile care guvernează natura și am avea informații complete despre materia fizică, am putea determina clipa și locul oricărui eveniment din acest univers. Nu ne-ar trebui decât un computer gigantic creat probabil din materia tuturor celorlalte universuri paralele existente (ca să nu interfereze cu materia lumii ăsteia și să o corupă prin influență), care să calculeze toate posibilitățile evenimentelor ce ar trebui să aibă loc în universul nostru. Până la urmă nu suntem decât niște proiecții ale unei realități virtuale, care se deplasează între niște variabile bine stabilite! De ce și-ar da seama niște proiecții virtuale că nu există decât ca entități ce evoluează între niște variabile? Păi, fiindcă au început să caute. Probabil că și inteligența artificială - dacă i-am acorda un fel de autonomie aleatorie și ar putea evolua către un nivel de cercetare avansată a realității ei - ar ajunge la aceeași concluzie...

În fapt, ce spune Biblia în Geneză? „La început a fost cuvântul”, nu? Dar ce e cuvântul? E un cod. Din ce sunt făcute programele pe computer? Din cod binar (pentru început), care susține limbajul mașină, care susține limbajele de nivel jos (C, C++), urmate de limbajele mai independente de mașina pe care rulează... Dumnezeu a creat lumea cu ajutorul cuvintelor (adică a unui cod). Primul programator din lumea asta a fost prin urmare chiar Creatorul!

Suntem doar niște linii de cod... ca personajele din Wreck-It Ralph sau The Emoji Movie. Ce fac protagoniștii desenelor animate menționate? Evadează din lumile lor și ajung în universuri paralele în căutarea fericirii. A acceptării din partea lumii lor. Dar... orice ar face... nu pot fi mai mult decât sunt de fapt. Oriunde s-ar duce, Ralph nu e decât un ins cu un ciocan distrugător. Asta fiindcă așa a fost programat. Și fericirea nu și-o poate găsi decât acceptându-și soarta și întorcându-se în lumea lui de jocuri retro (cu diverse îmbănătățiri, dar fără să ajungă personajul pozitiv al jocului așa cum și-a dorit!). La fel și în The Emoji Movie. Emoji-ul cu fețe multiple (care pare defect) trebuie să revină în lumea sa pentru că acolo e locul lui... reprogramarea distrugându-l...

O să spuneți că factorii care ne influențează pe noi sunt unii aleatorii, pe când în Minunata lume nouă indivizii sunt condiționați astfel încât aparenta noastră liberate, dată de factorii aleatorii, tinde la ei către zero. Ei nici măcar iluzia liberății nu o pot avea. Nu pot să aleagă între prea multe variante după vârsta la care conștientizează că există... Sunt asemănători unor roboți programați într-un mod strict, pentru a se supune tiparelor sociale acceptate. Și nimic mai mult. Doar că e o societate în care aproape toți sunt fericiți! Iar pentru cei care nu se pot adapta totuși social (fiindcă programul de condiționare mai poate da și rateuri), există insule unde pot fi trimiși ca să conviețuiască alături de alți ipochimeni asemănători lor... Insulele proscrișilor. Nu există pedepse sau torturi inumane cum există în cartea lui Orwell! De asta consider 1984 o operă superioară celei a lui Huxley. Evenimentele relatate în 1984 s-au întâmplat întocmai! Oamenii care n-au putut să înghită propaganda comunistă au fost torturați brutal până s-au dat pe brazdă! Sau au murit! Fiindcă și tortura a fost lăsată totuși pe mâna unor rudimentari în comunism. Dacă s-ar fi procedat științific, probabil că orice individ ar fi fost reeducat cum trebuie. Așa cum i s-a întâmplat dlui Winston Smith să accepte că până la urmă 2+2 nu trebuie să fie întotdeauna egal cu 4...

Deci... ce ne dorim? O societate a cărei indivizi sunt condiționați în mod aleator (și se pot naște cu infirmități care le complică viața din start sau pot căpăta infirmități pe parcursul vieții - fizice și intelectuale!!!) de factorii biologico-fizico-chimico-sociali și tinde să fie o societate de inși majoritar nefericiți sau o societate în care toți sunt indivizi alpha (cu derivatele de rigoare: alpha-, alpha+, alpha++) și beta (ca să existe un oarecare echilibru) - sănătoși din punct de vedere genetic atât fizic, cât și mental - în proporție de 100% fericiți? Căci dacă am înlocui castele inferioare cu roboți fără sentimente, am avea doar o lume de oameni superiori serviți de mașinării asemeni oamenilor gama. Fără riscul suprapopulării, fără drame sau războaie!! Dacă se întâmplă să nu ai o zi bună într-o astfel de societate, există mereu posibilitatea unei vacanțe oferită de pilulele SOMA. Iar dacă vacanțele astea sunt prea multe, atunci ești mutat pe o insulă de inadaptați. Unde te poți dedica exact chestiei care îți aduce plăcere! Literatură, știință, sport etc... Deci ne întoarcem la întrebarea de la început: ce e rău în asta? Întreb... nu dau un verdict!

Și acum să ne întoarcem puțin și la lectură. Cartea ce prezintă utopia (eu nu pot să o numesc distopie, fiindcă nu ne arată niște aspecte clar negative decât în cazul ființelor umane considerate inferioare... care pot fi lesne înlocuite/asimilate de niște cete de roboți/androizi) despre care v-am vorbit mai sus începe destul de lent. Autorul pierde vremea zeci de pagini cu aspectele tehnice ale descrierii unei fabrici de pui de om. Și de asta poate părea plictisitor cu toate încercările sale de a apela la toate floricelele literare. Comparațiile abundente pot la rândul lor să devină obositoare.

Societatea, fiind una a oamenilor fericiți, nu oferă prea mult spațiu de manevră pentru apariția unor drame. Poate doar conflictul interior al lui Bernard Marx, care tânjește în secret după aprecierea Leninei Crowne. E un fel de iubire imposibilă secretă din cauza normelor sociale. Marx o iubește pe Lenina... dar nu și invers. Sesizați ironia istorică?... Lenin... a... Marx... LOL Personajul pune nereușitele sale sociale pe seama sistemului de condiționare pe care îl blamează în sinea lui de fiecare dată când este sâcâit de către colegii săi cu mai mult succes. Însă nici această dorință neîmplinită nu e trăită până la capăt, Bernard mulțumindu-se la un moment dat cu aprecierile false din partea tuturor (mai ales ale femeilor) fiindcă „deține” ceva ce vor să vadă toți. Ba chiar autorul își condamnă personajul pentru ușurința cu care își schimbă principiile pentru o fărâmă de respect fals și o plăcere carnală efemeră. Unde mai e iubirea la care pare să spere în secret? Unde e romantismul lui când înceracă să o impresioneze pe Lenina arătându-i ce frumos poate fi un peisaj?

Cel ce pare să destabilizeze ordinea socială este John Savage (Sălbaticul). El e fiului unei femei beta și al unui bărbat alpha+. Linda, mama lui John, e nevoită să abandoneze societatea în care s-a născut și să trăiască în rezervația de oameni „sălbatici”, fiindcă a dat naștere unui copil. Lucru care nu era admis în lumea oamenilor născuți în eprubete! Tatăl natural al lui John este Thomas, chiar directorul fabricii de prunci de la începutul cărții. Din punct de vedere genetic, John e un ins fără cusur. Doar că educația lui este una cât se poate de precară din punctul meu de vedere! În primul rând, mi se pare că trece prea ușor peste prăpastia civilizației tehnologice. De la arc și săgeți la elicopter și clădiri mai înalte de un etaj... cu lift, telefon... și alte facilități... John nu pare să manifeste niciun fel de dificultate de înțelegere. Asta deși despre toate astea nu a aflat decât din gura mamei lui! Adică nu se sperie atât de tare de cinema-ul 6D - cum l-am denumi noi azi (sau poate era deja 9D?).

Înțeleg că aveam nevoie de un protagonist care să contrapună valorilor Minunatei lumi noi valorile tradiției umaniste, dar se punea întâmpla asta altfel. Bernard Marx și/sau Helmholtz Watson (ambii manifestând o oarecare neliniște față de lumea în care trăiesc), ducându-se în rezervația sălbaticilor, puteau descoperi o carte veche cu toate operele lui Shakespeare... și o puteau păstra. După lectura în secret s-ar fi putut isca un conflict deschis în care protagonistul/știi care vrea/voiau să demaște mostruoasa lume nouă să citeze din Othello sau Macbeth. După care să fie lesne pus/puși la punct de imperialul Mustapha Mond. Înțeleg rolul lui John, dar nu înțeleg lipsa de atenție cu care a fost construit. Pur și simplu nu se potrivește în peisaj! E prea bun pentru un simplu autodidact în literatura lui Shakespeare! Oricât de dură ar fi fost viața lui. Sau tocmai fiindcă a fost așa dură!

De asemenea, dacă ar fi după mine, autorul ar fi trebuit să elimine ultimul capitol. Nu se menționează deloc presa în celelalte părți ale cărții! Unul dintre marii filosofi antici greci sugera faptul că poeții ar trebui excluși din societate, fiindcă aduc deservicii stabilității ei. Jurnaliștii - acești poeți ai nenorocirilor și bârfei - nici nu ar trebui să apară în Minunata lume nouă. Dacă se vrea așa fericită și stabilă! Adică, Mustapha Mond cenzurează opera teoretică a unui cercetător în biologie, dar lasă liberă presa londoneză? Greu de crezut! O fi ea doar senzaționalistă și senzorială, dar de asta ar trebui să se ocupe cei specializați în creație și propagandă din cadrul societății. Nu jurnaliștii, oricât de bine condiționați ar fi ei... Din nou, înțeleg nevoia de a încheia într-un mod tragic cartea. Dar John e un personaj prea superficial gândit și creionat! Merita mai degrabă să rămână acolo în lumea lui sălbatică... sau să se întoarcă imediat acolo după ce a fost iremediabil dezamăgit de civilizația oamenilor concepuți în eprubetă.

Mult mai bine închegată a fost - în umila mea opinie - ceea ce în tabelul cronologic întocmit de domnul Dumitru Ciocoi-Pop e considerată a fi „continuarea” Minunatei lumi noi. Pentru cel ce caută o continuare în adevăratul sens al cuvântului în Brave New World Revisited (Reîntoarcere în minunata lume nouă) o să fie dezamăgit. Această „continuare” nu e una literară. Ci e o dizertație cu referințe științifice asupra posibiliții creării utopiei din Minunata lumea nouă și a motivelor pentru care lumea ar tinde spre așa ceva (suprapopularea, lipsa resurselor, noile descoperiri în domeniul științelor manipulării creierului uman etc.). Huxley face aici și o paralelă între cartea sa și cea a lui Orwell. Eu în legătură cu cercetările doctorului Ivan Petrovici Pavlov nu știam până de curând decât despre „reflexul condiționat”. Fără să am informații aprofundate despre faptul că omul a reușit să demonstreze pe câini cum poate fi supusă voința unui animal, cum poate fi făcut creierul unui animal să cedeze practic din cauza presiunii psihice la care e supus. Știam de fapt că Pavlov făcuse un cățel să saliveze când aprindea un bec, nu și de implicațiile condiționării animalului. Și de implicațiile practice asupra omului... Sau de faptul că un individ al speciei noastre poate fi făcut să cedeze psihic după minimum 30 de zile de presiune, iar dacă e un caracter puternic după vreo 50 de zile. Și ca să poți supune mai ușor un om, e mai simplu să-l influențezi când e rănit sau după o operație... Citiți cu încredere Reîntoarcere în minunata lume nouă. Merită mult mai mult decât opera literară, care are valoarea ei în cadrul literaturii, dar nu e cea mai impresionantă carte pe care am citit-o. Asta e doar părerea mea. Cercetătorul eseist Huxley e mult mai inspirat decât scriitorul de ficțiune Aldous Huxley!

Pasiunea de a fi sclav

Nu știu alții cum sunt, dar eu am descoperit pe internet niște inși care declară public, fără nicio spaimă interioară, că ei sunt nimfomani ai vânzărilor. Ar face vânzări, cum fac unii sex... continuu. În flăcările pasiunii:

Deviza în vânzări este, așa cum ne-a fost lăsată de la Adam și Eva încoace: „Clientul nostru, stăpânul nostru”. Prin urmare, unii simt o satisfacție aproape orgasmică bănuiesc când au cât mai mulți stăpâni pe zi! Sigur că înțelepciunea populară ne sfătuiește că n-ar fi chiar indicat să fii slugă la prea mulți stăpâni... și că sluga care schimbă în continuu stăpânii nu o să progreseze în veci, dar astea nu sunt decât chestii de pe vremea când producția se învârtea în mare parte după activitate și toanele Soarelui... la nivel global bogăția sporind aproape deloc.

Astăzi, când ne închinăm cu toții aurului negru și producția trebuie să crească exponențial odată cu ridicarea numărului de suflete de Sapiens de pe teritoriul planetei, viitorilor angajați li se cere fără perdea să fie sclavi. Sclavul modern nu trebuie să care pietre de moară. El trebuie să zâmbească tâmp și să recite la nesfârșit aceeași mantră. Nu e de mirare că o să ne înlocuiască în curând roboții:

P.S. Pariez că dl Marin Alexandru habar nu are ce sunt alea științe pozitive sau ce e pozitivismul. Dânsul vrea să se refere la optimism probabil, dar... dorind să o facă pe deșteptul... și-a arătat singur neștiința. Nu-i de mirare că e „pasionat de vânzări” și le cere și celor care-i vor fi angajați să fie la fel de pasionați de statutul de sclavi. 😈