Circulă - ca covidul din gură-n gură - o vorbă mare prin lume. Cică dacă nu folosești lunile de izolare ca să capeți niște transformări subtile ale sinelui, ai trecut prin pandemie de pomană. De parcă toată lumea e capabilă să-și schimbe starea intelectuală sau profesională în mod radical în numai câteva luni... Nu devine nimeni programator după ce a citit o carte de programare decât dacă are niște aptitudini matematico-logice exersate de-a lungul timpului... Orice încerci să faci acum, trebuie să fii conștient că pui niște baze! Nu că ai să te schimbi radical. Căci asta e o prostie.
De aia, m-am apucat să mai citesc și eu. Nu că până acum nu citeam, dar nu cu atâta spor. Am terminat într-o săptămână cartea „The Subtle Art of Not Giving a Fuck” a lui Mark Manson. E a doua carte pe care o citesc direct în engleză - după Sapiens a lui Harari. Că versiunea în română nu se găsește nicăieri pe net moca. Și, sper uimirea tuturor - deși nu pot să mă laud că stăpânesc engleza la un nivel avansat, am și înțeles ce am citit. Cu bazele pe care le am eu (de la filmele americane), ajutat de dicționar uneori, cartea poate fi citită de oricine.
Am ales să-i dau o șansă după ce Alex Mocanu - într-un podcast Între show-uri cu Teo, Voi și Costel - a zis că această carte ar merge pentru perioada asta. Am mai auzit de ea și de la podcastul Vocea Nației a lui Dragoș Pătraru. Așa că... de ce nu? Nu? Adică, mă uit în fiecare zi la situația de la nivelul României și când văd că numărul de îmbolnăviri cu noul virus crește... încep să mă îngrijorez la modul atacuri de panică. Deci hai să aflu și eu cum e cu arta durutului în cur.
Ei bine, nu e bre! Nu e! Ca să te doară-n cur, trebuie să înveți să nu te doară-n cur de unele chestii. Și deci să nu te doară-n cur. Nu există nicio artă a durutului în cur!
Autorul pretinde că nu vrea să dea sfaturi de viață ca toți ăia care-i îndeamnă pe oameni să gândească pozitiv despre ei înșiși, dar dă sfaturi de viață privind suferința (pe care trebuie să o accepți că nu e altă cale în viață) și angajamentul în ceea ce crezi tu că merită. Rămâi un simplu mediocru cu familie și copii și o căsuță liniștită, că dacă o să te joci la casele mai mari cu multe dame ușoare și droguri și bani și plasme etc., ele nu-ți umplu golul din suflet. Pe de o parte pretinde că nu poate să dea sfaturi fiindcă de fapt nimeni nu știe ce naiba face cu adevărat în viață, pe de alta merge la sigur cu angajamentul și responsabilitatea.
Pe finalul unui capitol vorbește despre faptul că Ernest Becker spune că problema oamenilor rezidă taman în faptul că toți suntem înhămați la proiectul nostru pentru imortalitate; în fix capitolul următor Manson o dă cotită cum că e importantă moștenirea pe care o lași... Când te gândești la moștenire, practic te gândești cum să rămâi nemuritor. Vrei să lași ceva în urmă, care să rămână după ce corpul tău fizic n-are să mai fie animat de viață.
Nu vreau să spun că e o carte care nu-ți poate aduce nimic nou! Dacă nu știi poveștile cu care-și înflorește argumentarea, capeți niște cunoștințe noi. Aș putea da ca exemplu modul în care interpretează autorul opera lui Shakespeare - Romeo și Julieta. Mark Manson sugerează faptul că „Marele Will” poate nu a vrut să celebreze iubirea romantică prin piesa lui de teatru, ci mai degrabă să o ridiculizeze. Nu am mai văzut nicăieri modul ăsta de a interpreta una din cele mai cunoscute opere de pe planetă.
Dar sunt prezente de-a lungul cărții despre arta durutului în cur și o grămadă de chestii pe care le poate intui oricine: dacă vrei să-ți iasă ceva și să ajungi să te bucuri de faptul că ai reușit într-un domeniu, atunci nu ține cont de ce spun cei din jur și înhamă-te la muncă! Suferă chiar pentru ideea ta. Și fă ce e corect. Sunt mai multe șanse să reușești astfel! Nu e nimic garantat, dar sunt mai multe șanse să ajungi unde vrei dacă te duci în direcția aia. Dacă te autovictimizezi și îți spui că nu e nicio cale, atunci nici n-ai cum să reușești. Fiindcă nu acționezi în direcția reușitei. Dar asta știe orice om, care stă să cugete mai mult de o oră cu privire la aspectele astea. Și, de asemenea, nu trebuie să te sperii la primul eșec. Că nu are cum să-ți iasă din prima! Nici măcar mersul biped nu ți-a ieșit din prima! Până nu ești prost, deștept nu te faci!
Sigur că nici angajamentul nu poate garanta nimic! Căci are șansa, la un moment dat, să ducă la autovictimizare! Adică, timpul nu iartă pe nimeni. Și după o vreme te lasă puterile. Chiar dacă te-ai angajat în ceva 100% și ai suportat o tonă de rahat de la viață... la capătul călătoriei ăsteia te poate aștepta pur și simplu eșecul! Că viața nu e corectă. Și după asta ce-ți rămâne? Să te consideri o victimă! Căci nimic nu e garantat pentru nimeni! Van Gogh a murit sărac și singur, chiar de era dedicat complet picturii. Poate că în clipele în care se afla cu pensula pe pânză avea bucuriile sale sufletești, totuși... n-a dus asta la împlinire și la autosatisfacție deplină ca urmare a recunoașterii talentului său! Câți artiști necunoscuți a avut oare lumea asta? Câte alte fapte demne nu sunt azi uitate?
De asta nici cartea asta - despre care autorul ei pretinde că ar fi sinceră - nu e decât o altă amăgire! Nu trebuie să citești o carte să-ți dai seama că nu e nimic garantat și că orbecăim cu toții pe nisipuri mișcătoare. Repet, fără să spun că e 100% inutil să o citești! În plus, mi se pare că titlul e unul mult prea comercial pentru mesajul pe care-l propagă: acela că nu e nimic garantat, dar nu umblați după plăceri efemere că ele nu umplu golul din suflet.
Oamenii sunt diferiți, dar și asemănători. Nu trebuie să se creadă nimeni special. Fiindcă nu e nimeni cu adevărat special. Totul ține de anumite contexte! Până și autovictimizarea poate duce la o oarecare formă de reușită în viață... Totul depinde de cine îți este aproape și cât de tare te sprijină ca să înveți ce e de învățat și să te ajuți singur... Chiar dacă la un moment dat o să crezi că nu e drumul tău, o să înveți repede să apreciezi unele reușite simple când reușitele grele n-or să fie disponibile. Dar da... chestiile care-ți ies prin forțe proprii și suferință sunt cele care te ajută cel mai tare să ai încredere reală în tine...
Și, ca orice autor al epocii ăsteia care se respectă, vorbește și domnul Mark Manson despre budism. Sau arta acceptării vieții așa cum e ea. Doar că acceptarea asta te poate duce către însingurare, meditație suicidală, lipsă de progres (părerea mea)... Hai să fim din nou animale. Din păcate, nici asta nu e o opțiune. Căci și chemările biologice necesită acțiune. Nimeni nu are răspunsuri definitive pentru nimic. Iar epoca asta a cunoașterii informațiilor instante nu are nimic de care să te agați. Singura certitudine e că vrem să fim fericiți. Cum reușim asta? Prin muncă și angajament, spune Mark Manson. E cea mai goală de speranță că există vreun proiect al imortalității valabil epocă pe care a avut-o omenirea de când a ieșit din peștera lui Platon și până astăzi...
Ca o ultimă observație: deși remarcă faptul că nu suntem speciali (nu atât de speciali încât să ne autoîncoronăm), totuși autorul recunoaște că suntem speciali. De ce? Fiindcă trăim. Am câștigat la loteria numită viață. Există așa de puține șanse să ne naștem încât ar trebui să fim recunoscători! Și să ne doară-n cur de părerile potrivnice ale altora și de piedici. Căci singura certitudine e că, în cele din urmă, o să murim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu