sâmbătă, 18 decembrie 2010

Suburbii (1)

Povestea care urmează nu are nicio legătură cu realitatea, este una pur fictivă. Orice asemănare cu situaţii sau evenimente cotidiene este întâmplătoare! Un om s-a rătăcit într-o pădure. De două ori. Prima dată când a încercat să găsească drumul de întoarcere la tribul său, după ce a plecat la vânătoare de unul singur. A doua oară s-a întâmplat să creadă că dacă se adânceşte mai mult în locuri pe care ceilalţi nu le ştiu... va fi un erou, va găsi hrană mai bună, animale de vânat mai interesante. Cu alte cuvinte se credea misionar. Întâia oară a fost găsit de către o echipă de cercetaşi ai tribului, echipă trimisă de căpetenia care nu-şi permitea să piardă pe nimeni... mai ales că era tânăr şi nu fusese de prea multe ori la vânătoare. În plus, părea capabil. Nu cel mai capabil... dar la antrenamente se descurca destul de bine. Şi ţinea la el. L-au găsit la rădăcina unui copac, ghemuit, cu palmele acoperindu-şi ochii înlăcrimaţi. L-au adus acasă şi i-au ridicat moralul: scăpase teafăr după o săptămână în care renunţase chiar în a doua zi de rătăcire să mai spere la ceva. Nu mâncase nimic de atunci... şi-şi pierduse şi armele de vânătoare o dată cu capul. A fost o minune că nu a trecut prin zonă niciun animal sălbatic să-l sfâşie. Căpetenia crezu că ăsta chiar e un semn de la zei. Nu se ştie de ce dar în triburi hazardul nu joacă niciodată niciun rol. Totul se întâmplă cu un rost. Şi zeii doriseră ca tânărul nostru să trăiască.
În cazul celei de-a doua rătăciri situaţia a fost mult mai complicată. Personajul nostru a plecat fără să spună nimănui mai nimic, a zis că se duce la vânătoare... nu şi ce fel de vânătoare. Nu că vrea să facă o cercetare dincolo de graniţa a ceea ce se ştie. A ceea ce ştie tribul. Nimeni nu-şi pusese vreodată problema ce se ascunde în spatele acelui „dincolo”. Nici tânărul nostru n-o făcuse la modul profesionist. Dar a zis să încerce... să pară mai curajos. Pentru că lumea spunea despre el că e laş. Nu în clar... dar aşa se zvonea în trib, iar el era sensibil la astfel de şoapte. Le prindea din zbor şi le înmagazina cu calm fără să-i bată vreun pic obrazul celui care l-a blamat. Dar nu mai putea trăi cu situaţia asta: secretele se adunau în el şi erau momente când se lua cu mâinile de păr şi striga... noaptea în somn că el nu mai vrea! Nu! Nu mai vrea... Aşa că-şi făcea planuri cu răbdare şi aştepta ca nimeni să nu fie atent în momentul în care se va desfăşura. Trebuia să pară incapabil pentru asta... şi-i ieşea de minune. Mai ales că şi el credea despre sine asta. Şi într-o zi a plecat din nou singur la vânătoare. Părea că-şi învăţase lecţia. Şi a plecat... A mers timp de trei zile dincolo de graniţa până la care zeii ar fi protejat tribul. Nu a dormit prea bine în tot acest interval. Se trezea noaptea de foarte multe ori... şi se gândea că ar fi mai bine să se întoarcă. Îi cântau cucuvelele şi-l înspăimântau, hienele lătrau undeva în depărtare, dar avea foc... nu se lăsa. Ultima noapte a fost cea mai grea. Îndoiala atunci a fost atât de mare încât l-a podidit plânsul. Şi de ruşine vru să se sinucidă. Nu putea să se întoarcă la ai săi cu mâna goală. El voise să descopere ceva... important. Asta simţea că e misiunea lui. Că pentru asta s-a născut. Dar pădurea părea una obişnuită.
În tabără cei din tribul său nu l-au mai căutat. Căpetenia a dat ordin să nu se întâmple aşa ceva. Entităţile divine îl vor proteja, deşi mama băiatului chiar îşi făcea griji... Trebuia ca el să-şi îndeplinească destinul! Şi a mers în cele trei zile cam la nimereală pe poteci deja umblate. Era clar că erau făcute de mâna omului. Oricum nu s-ar fi putut descurca prea bine dacă ar fi mers prin tufişuri, iar acolo ar fi avut şansa să dea şi de animale. Aşa poate ar fi găsit un om... vreun semen al său. Până la urmă o realizare foarte mare. Un alt trib cu care s-ar fi putut face schimburi de experienţă. Îşi puse în gând ca în acele trei zile să găsească ceva! Iar pentru că nu găsi nimic... deveni deodată descurajat. Şi îşi dădu seama că s-a rătăcit. Calculă atent opţiunile: acasă nu se putea întoarce cu mâna goală şi nici nu ar fi avut cum: gps-ul nu se inventase pe vremea sa, busola... nici ea. La lecţiile de orientare după soare nu fusese absent, le învăţase temeinic. Numai că teoretic era mai uşor, practic foarte dificil. Nu era vorba că nu ştia unde se aflau punctele cardinale... problema era că el mersese pe un drum atât de întortochiat încât nu ştia unde se află. Se avântase în afara ariei de cunoştinţe a tribului! Şi acum nu mai ştia unde se găsea. Putea anticipa de unde răsare soarele, unde e nordul... şi aşa mai departe... nu ştia încotro s-o apuce! Nu-i foloseau la nimic cunoştinţele alea de orientare. Avea o grămadă de idei teoretice în cap. Nu ştia unde se află. Şi atunci conştientiză pe deplin faptul că se găseşte într-o pădure, că aici sunt o grămadă de pericole. De fapt, ce căuta el aici? Ceva nou? Misionar? Cel mai previzibil copil din trib... un misionar? Se întristă... se rătăcise! Iar ursul, lupii, hienele... şi multe alte vietăţi îi cam strigau în ceafă!
Cu toate astea el a continuat să meargă! Nu putea să se întoarcă. Îi era ruşine să recunoască. Mai ales că plecase pe cont propriu... şi pusese în pericol integritatea tribului. Acolo avea nişte îndatoriri clare. Se ocupa cu scrisul raportului de seară. O zi el... o zi un alt membru mai bătrân. Cel de la care învăţase taina scrisului. O îndatorire nobilă. Deşi nu provenea dintr-o familie care să facă parte din consiliul decizional al tribului. Dar căpetenia crezuse că el e un ales al zeilor. Şi primi şansa să înveţe. Iar la asta se dovedi vrednic. O făcea cam fără caligrafie, dar era exact cu tot ce se petrecea în ziua respectivă. Iar căpetenia citea raportul de seară de la el cu mare încredere. Celălalt avea un talent aparte să le înflorească pentru a face viaţa tribului mai interesantă, dar nu-i spusese şi tânărului nostru cum stă treaba cu acest secret. El întrebă de mai multe ori de ce face aşa... dar nu primi un răspuns. Maestrul său, neavând copii, acceptase într-un târziu să-i transmită personajului nostru cunoştinţele sale. Dacă ar fi avut un fiu cu siguranţă acest lucru nu s-ar mai fi petrecut. Dar nu-i spusese de ce nu este tot timpul exact.
În fine, nu se întoarse după a treia zi deşi nu găsise nimic dincolo de graniţele admise ale tribului. Şi merse mai departe. Merse fără încetare. Parcă spre pieire. Mâncare îşi luase într-o traistă şi fu foarte econom... avea la el ceea ce prefera mai mult şi ar fi putut înfuleca totul imadiat. Dar lăsă mâncatul pentru clipele în care era imperios necesar să-şi ridice glicerina şi să-şi menţină energia. Şi merse... merse zile. Fără să le mai numere; îşi zicea în fiecare zi că nu se poate întoarce chiar de ar şti cum... pentru că îi e ruşine de ce a ajuns. Un om care s-a rătăcit. Nu avea telefon mobil (nu se inventase pe vremea aceea), nu avea internet şi laptop (la fel cum am spus mai devreme, nu se inventaseră). Nu avea nimic. Nu putea să ştie ce să facă. Era doar el şi pădurea. Şi ursul care îl fugărea din când în când... şi hienele şi toate celelalte jivine ale locului. Norocul său fu că reuşi în prag de iarnă să găsească o cabană a unui pădurar. Pădurarul era venit din viitor şi fu şi el nevoit să trăiască în acest trecut sălbatic. Aşa că-şi construi o cabană din lemn şi-şi făcu provizii pentru anotimpul rece. Strânsese lemne şi hrană cât să poată sta liniştit la gura sobei toată iarna. Se mai deplasa până la magazie. Iernile în acele zone erau cu adevărat cumplite. Dar pădurarul nu apucă să se bucure de ele... pentru că a fost transferat în spaţiul său temporal (probabil zeii au negociat bine pentru acest mic amănunt, ar spune căpetenia tribului... care era şi mare şaman) şi... şi-a reluat existenţa de pădurar. Prin urmare tânărul nostru putea sta aici: era apărat de fiarele pădurii, iar hrană avea pentru cele şase luni de iarnă. Nu în exces, dar nu ar fi murit de foame dacă ar fi fost chibzuit. Avea şi lemne suficiente. Iar în cabana asta cu puţin înainte să ningă el îşi făcu din nou calculele. Şi atunci ştiu cât de mult greşise: că plecase nepregătit pentru aşa ceva. Că se încăpăţânase să meargă pe un drum care nu-l va duce nicăieri... ştia că mai bine s-ar fi întors după prima zi. În acele luni cât a stat la cabană primea semnale de la tribul său. De undeva din depărare vedea fumul unui foc mare. Semne pe care le putea interpreta: dacă fumul era negru însemna că tribul sărbătoreşte pe zeul întunericului, dacă era verde... pe zeiţa fertilităţii, dacă era galben... soarele... şi aşa mai departe. Şi se orienta astfel prin intermediul acestor scrisori... în calendarul său mental. Nu-şi putea permite să rateze niciodată vizionarea spectacolului de fum. Şi se gândea tot mai tare la cât de greu îi este să fie singur într-o cabană... şi să aştepte venirea verii care i-ar fi deschis nişte oportunităţi să se întoarcă. Nu sigure. Dar parcă nimeni nu voia să-l asculte, iar jivinele dădeau târcoale când te aşteptai mai puţin. Ştia că trebuie să se întoarcă în trib altfel îşi va pierde locul de scrib... iar el voia să ducă asta mai departe. Voia ca la rândul său să-şi înveţe fiul acest meşteşug şi să-i facă figura la fel ca maestrul său. Să nu-i spună niciodată care e secretul înfloririlor. Căci se gândi că nu e rău să o facă şi el...

A apărut Ideea Nr. 7
ideea nr 7

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu