Cum am descoperit eu snookerul

Nu mai ştiu ce an era... îmi amintesc că era vară, să fi fost august. Era vremea când singura sursă de entertainment era televizorul. Eu nu m-am priceput niciodată la jocuri pe computer şi nu am avut bani de buzunar pe care să-i termin în sălile de internet-cafe, cât timp am fost copil. Deşi am perceput lumea computerelor ca pe ceva fascinant, ceva de care voiam să mă apropii... Eram fascinat de cei din filme (fie ele animate sau cele obişnuite) care reuşeau să pătrundă în sistemele informatice ale adversarilor dejucându-le astfel planurile. Apoi a mai fost şi „Digimon”. Personajele din seria a doua folosind un dispozitiv venit din lumea digitală creau un fel de poartă dimensională în display... şi erau tranferaţi în lumea digitală. Şi aveau nişte aventuri foarte interesante. Îmi hrăneam percepţia mea despre lumea asta cu poveşti. Nimic concret... doar poveşti. Computerele îmi erau străine, dar mi le-aş fi dorit. Nu apucasem decât prin clasa a şasea să lucrez pe un computer. Şi mi-era teamă de el. Îl tratam cu respect, deşi era încet, plicticos şi nu făceam mare lucru la el. Era un 486 (aşa cred), care rula Windows 95. Învăţam la orele de informatică care sunt barele de meniu şi toate cele, de parcă asta m-ar fi ajutat cu ceva. Învăţam despre tastele alfanumerice şi numerice, caps lock sau eu mai ştiu ce. Nişte mizerii! Şi am fost oarecum dezamăgit de computer, care face, din nenorocire, numai ce-i spui tu. Nu există (nu s-a inventat încă) unul ca roboţii lui Asimov. Unul care să citească gândurile şi să creeze ce am eu în cap... un scenariu de desen animat, spre exemplu. Trebuie să ai răbdare ca să ajungi să creezi aşa ceva...

Eu anuţasem că scriu despre snooker... şi am ţinut o tiradă despre lumea computerelor. Bun... rămăsesem la snooker. Era vară şi nu aveam altceva de făcut în afară de a mă uita la televizor. Era cam tot ce aveam atunci. Mai ţin minte că veniseră unchiul meu de la Târgovişte şi jucam şah cu el. Dar la prânz mergea şi el la masă apoi se culca. Şi eu trebuia să aştept... pentru că, dacă ar fi fost după mine, eu aş fi putut să joc toată ziua fără să mă odihnesc, plictisesc sau să simt nevoia să mănânc. Îmi plăcea aşa de tare să-mi administreze nişte lecţii dureroase de şah că puteam să stau zile întregi. Eram copil.

În timpul acestei aşteptări stăteam la televizor. Şi în vremea aceea aveam Eurosport (au fost perioade când nu am avut aşa ceva). Şi nu ştiu de ce am rămas atunci pe acest post. Căci nu ştiam nimic despre snooker. Pentru mine exista doar biliard. Jucam cu plăcere „biliard” pe jocul meu pe calculator. Ah, da! Uite că nu pierdeam vremea în sălile de internet-cafe, dar mă jucam acasă pe televizor. Cine îşi mai aminteşte de vremurile când „Terminatorul”, cutia aia mică şi neagră la care se ataşau nişte joystick-uri, în care introduceai nişte chestii galbene care aveau ascunse nişte plăcuţe digitale (asemănătoare cu memoriile RAM pentru computer) pe care le numeam Diskete? Eu nu aveam aşa ceva. Eu aveam o chestie gri... se numea Kyoto. Era asemănător cu „Terminatorul” vecinilor, dar era altfel totuşi. Funcţiona la fel. Şi pentru el aveam o „disketă” cu un joc în care trebuia să introduci bile. Nu existau reguli de introducere, ordine etc. Ci doar trebuia să introduci toate bilele de pe masă în „găurile” (căci atunci nu ştiam de buzunare, tacul fiind băţ!). Mesele erau din ce în ce mai complicate de la un nivel la altul. Cam la asta se rezumau cunoştinţele mele de biliard: o luptă surdă pentru introducerea unor bile aiurea în buzunare. Nu văzusem niciodată o partidă adevărată de snooker. Nu ştiam nici că există o foarte mare diferenţă între snooker şi biliard. Şi că sunt mai multe tipuri de biliard. Tot ce-mi aminteam despre asta era faptul că odată – mergând pe strada Grigore Alexandrescu, pe lângă o crâşmă unde pe atunci exista o masă de biliard (cred că era bila 8... din ce pot eu să-mi dau seama, dar se poate ca memoria să mă înşele... aveam cam 8-9 ani!) – am văzut un gras cu mustaţă că-i dădea cu tacul în cap unui puşti care se uita după gagici, asta trebuia să-l someze pe cel din urmă de faptul că urma la masă.

Evident că tratam asta cu indiferenţă, mai ales că în casă nimeni nu-mi explica să nu privesc lucrurile aşa simplist. Toţi îmi spuneau „Ce tot dau ăştia la televizor biliard! Ce-i porcăria asta...” sau oricum ceva de genul. Nimeni nu m-a educat deloc în acest sens. Multe lucruri le-am aflat singur, nimeni nu mi-a pus Asimov în mână... nimeni nu m-a ajutat să citesc. Poate doar nişte profesori din liceu, dar nu decisiv. Că erau ocupaţi cu predatul materiei. Aveam şi eu prejudecata: „biliard = boring”... şi mutam canalul cum vedeam snooker.

Ţin minte că era un meci între Ken Doherty şi Mark Williams. Nu ştiu ce competiţie era... nu ştiu exact în ce an... nu-mi mai amintesc aceste amănunte! Ştiu doar că Doherty a revenit de la un scor foarte mare în favoarea lui Williams! Şi mai ţin minte privirea aceea de criminal pe care o avea „Kendo” în timpul cât stătea la masă. Deşi unul din comentatori (cred că era Marius Ancuţa, din ce-mi amintesc eu) spunea ceva de genul: „Privirea asta nu e neapărat rea. Mai degrabă denotă concentrarea...”; mie privirea aia îmi dădea impresia că jucătorul se va ridica din moment în moment şi-l va plesni în cap cu tacul pe Mark Williams! Parcă era în transă şi-şi repeta în minte, uitându-se fix la tac: „Îl termin! Îl distrug! Îl fac fărâme! Îl împrăştii în 500 de părţi!” şi tot aşa la infinit! Şi de asta am aşteptat! Chiar credeam amuzat că vrea să-l bată rău pe Williams. Cum ar fi fost ca meciul să se transforme în unul de scrimă între cei doi care foloseau tacurile pe post de arme? Eh, vedeţi ce fantezie m-a adus la snooker? Apoi... am încercat să înţeleg şi eu cum stă treaba pe masă. Pentru că, deşi cameramanii insistau să ne arate acei ochi în care era cuprinsă o enciclopedie întreagă a crimei, trebuia să ne concentrăm şi la jocul în sine. Eu eram la început amuzat că un jucător nu alege anumite bile care se află deja pe marginea buzunarului şi face nişte lovituri complicate. Nu mă întrebam de ce unele bile sunt roşii, iar altele de altă culoare... şi ce semnificaţie are acest lucru. La jocul pe televizor nu vedeam culoarea (foloseam un televizor alb-negru... că cică dacă l-aş fi folosit pe cel color îi stricam culorile LOL!), iar numele de pe ele nu însemnau nimic! Aşa că am crezut că şi aici e la fel! Apoi mi-am dat seama cum stă treaba, cum e snooker... sau alte lucruri din acestea de fineţe. Că trebuie să-ţi calculezi lovitura şi să te asiguri că vei avea şi o poziţie bună după ce introduci o bilă, că trebuie să anticipezi şi aşa mai departe. Şi aşa mi-am dat eu seama privind că nu e o chestie simplu... „dai cu băţu' şi bagi bile în găuri”. Am avut timp pentru că au fost multe jocuri... iar Doherty revenise de la un scor mare în favoare lui Williams. E un sport greu şi necesită talent şi mult exerciţiu! Şi multă inteligenţă. Şi de atunci am rămas fascinat de acest sport. Dar am ratat deznodământul acelui meci! Pentru că m-a strigat unchiul în timp ce se desfăşura jocul decisiv ca să mai facem un şah după amiaza! Şi nu puteam să-l refuz... deşi am regretat enorm! Că era aşa interesant şi voiam să ştiu cine va câştiga. Cred că era Campionatul Mondial din 2003... dar nu pot să vă spun sigur ce meci era... mie mi se pare că era august... Deci nu ştiu!!! Îmi amintesc doar privirea lui Kendo... şi că am rămas pe Eurosport... am privit, am încercat să înţeleg. Şi mi-am dat seama că nu trebuie să judeci lucrurile despre care nu ştii niciodată. Mai bine spui că nu ştii... nu te pricepi, decât să spui că nu te interesează!

P.S. De ce am scris asta? Simplu... am început o colaborare cu un site de sport! Sunt editor onlinela sport101.ro! La rubrica snooker! Mă puteţi citi acolo: gata cu pseudonimul Florentin Pavel sau Golan Trevize... Acolo semnez cu numele meu din buletin: Florentin Nica.

P.P.S. Multă lume mă întreabă de ce Florentin Pavel. Simplu şi nu e chiar atât de neadevărat: am împrumutat numele de dinainte de căsătorie al mamei. Ion Creangă, Marin Preda... sunt primele nume care-mi vin în minte când vine vorba de artificiul acesta.

Şi să lansăm şi numărul 3 al revsitei Ideea!

Ideea nr. 3:

Ideea3