De ce am vrut să mă las de scris

Am promis odată că am să scriu şi despre asta. Bine... nu am zis în clar că ăsta era subiectul pe care-mi doream să-l abordez, dar nu asta e important. Mă interesează esenţa problemei. Am vrut să mă las de mai multe ori de scris. De scris orice. De aşternut cuvinte pe foi, pe display sau oriunde... cu degetul prin praf sau nisip nişcător. Prima dată a fost atunci când mi-am dat seama că sunt atât de mulţi oameni care au scris atât de multe lucruri importante înaintea mea... încât m-am întrebat eu de ce să mai scriu? Unde sunt eu în noianul acesta de cuvinte? Şi nu eram...

Apoi am încercat pe un site de literatură să pun nişte texte. Ce-i drept, erau unele foare slabe... şi atunci am fost pus la punct sistematic. Şi cumva m-a durut. Şi tindeam să le dau dreptate criticilor. Oricum pentru acele texte nu-mi dădusem aşa mult interes şi erau într-adevăr slabe, meritam o critică dură căci eu o cerusem... şi eu credeam că mă joc. Şi apoi mi s-a cam acrit... aşa că am zis că nu mai scriu. Probabil că o să ziceţi că sunt ca vulpea care nu ajunge la struguri. Probabil! Posibil!... oricum am văzut şi acolo nişte comentarii ale unor „editori”, care numai inteligente nu erau. Într-un fel e aiurea... oricum citeam şi poezii elogiate... şi mie nu-mi spuneau nimic. Poate că eram eu un ins lipsit de cultura scrierii actuale. Însă, erau şi poezii pe care chiar le apreciam, scrise cu talent. Îmi spun că o poezie o simţi mai degrabă decât o gândeşti. Deşi nu e exclusă nici prima variantă... Eu uneori fac experimente... şi încrucişez cuvinte. Alteori îmi vin în minte versuri şi le uit dimineaţă... că nu le notez. Nu are importanţă cum scriu sau de ce. Important e că eu cred că am capacitatea să înţeleg şi să fac distincţia între ce e scris cu talent şi... o chestie foarte pretenţioasă, dar care nu înseamnă mai nimic la scuturat. Cred că talentul ştie să-i facă pe toţi să-l înţeleagă bine. Şi să nu pară nici kitsch.

Am mai vrut să mă las de scris după ce am citit nişte texte. Recunosc că nu-mi stă în fire să subestimez lumea. Dar am făcut-o! Şi sunt vinovat de acest lucru. Credeam că cineva nu poate să scrie prea bine... şi când a deschis gura recitându-şi versurile am rămas uimit. Câtă măiestrie. Iar în semn de respect pentru această lipsă de subtilitate din partea mea... am zis că nu trebuie să mai scriu. Pentru că persoana respectivă scrie cu mult mai bine decât mine, iar eu... revin la ce spuneam la început. Unde mă aflu în acest noain de cuvinte?

M-am reîntors la cuvinte în joacă. La rugămintea cuiva. Şi-i mulţumesc pe această cale acelei persoane. Mulţumesc mult şi sincer! pentru că azi... nu! Nu vreau să mă las. Pot să scriu bine. Pot! Sunt sigur de asta. Şi într-un fel nu-mi mai pasă de părerea celorlalţi. Pentru că pe texte pe care le credeam reuşite am primit aprecieri negative, iar pe unele pe care nu le-aş fi ridicat în slăvi... am primit aprecieri prea elogioase! În acest domeniu... uneori e greu să-ţi dai seama care e drumul. Pentru că e şi în funcţie de aprecierea subiectivă. Azi... am ajuns să constat că se scrie în cercuri restrânse. Cutare pentru o mână de oameni... şi alţii la fel. Rar sunt oameni care reuşesc să publice şi să fie cunoscuţi pentru toţi. Cumva nici nu ştiu dacă mai merită să scrii.

Că fac presă e altceva. Şi aici poţi să găseşti exprimări foarte interesante. Dar... mai întâi e să intuieşti subiectul. Am capacitatea asta... şi am dovedit-o de mai multe ori. Iar să îmbraci totul ca lumea... mă pot strădui. Dacă mă interesează. Dacă nu... o dau nudă. Ca o ştire (cine, ce, când, unde, cum, de ce?). Sau dacă am timp. Că şi timpul joacă un rol important.

A apărut şi revista Ideea NR. 6

Revista Ideea nr 6 by Golan Trevize on Scribd