Lectură pe viață și pe moarte

În trecut, întrucât scrierea avea un caracter oral, iar cuvintele de pe hârtie nu erau despărțite de spații, lectura se realiza cu voce tare. În cartea „Superficialii”, Nicholas Carr amintește de un ins bizar pentru epoca lui. Cei din jur bănuiau că și-ar fi menajat glasul plăpând. Le era imposibil să înțeleagă cum de omul acela putea să se afunde în lectură fără să emită sunete pe cavitatea bucală. Între timp, însă, reprezentanții speciei noastre au inventat gramatica și au pus norme pentru vorbire și scriere. Cuvintele au fost atunci separate, iar indivizii alfabetizați puteau să-l imite destul de simplu pe acel personaj istoric despre care am amintit mai devreme. Iar în sălile de lectură din mai toate bibliotecile există îndemnul adresat oricui să tacă dreacu' din gură! Că lumea încearcă să citească!

De regulă, insul avid să îngurgiteze cât mai multe povești și informații prezente în paginile dintre coperți este reprezentat simbolic printr-un cap ce poartă în fața ochilor niște funduri de sifon. Se presupune că buchisitul slovelor dăunează grav vederii, dar antrenează gândirea...

Mersul la sala de fortă este o activitate absolut onorabilă. Evidențierea tuturor grupelor exterioare de mușchi cu care corpul uman a fost înzestrat poate impune impresia de sănătate, armonie, forță, potență, frumusețe chiar... Doar că nu neapărat agerime a minții (știu, ăsta e doar un clișeu, dar e bazat pe ideea de management al timpului; dacă îți concentrezi zilnic atenția pe felul cum este modelat corpul tău, este posibil să nu mai ai chef apoi și de citit... deoarece nu mai ai energia necesară să faci asta). La urma-urmelor, suntem niște animale cu nevoi biologice.

Tatuajul poate fi o artă. Pentru ăla care desenează simboluri - de toate felurile - pe corpurile doritorilor. Cultura noastră urbană leagă, însă, ideea de piele mâzgălită cu pușcăria sau golăneala. Sau cu nevoia de individualizare a unor inși cam nesiguri pe ei. Sau cu marketingul. Omul cu tatuaj nu e neapărat un ins isteț, ci doar cool. Sau care vrea să pară așa. Sau e membru al unui trib sau grup infracțional. Tatuajul e un simbol al primitivismului.

„Enigma Otiliei” - cartea scrisă de criticul George Călinescu - nu e nici pe departe opera de căpătâi a umanității. Nici măcar opera de căpătâi a literaturii române. Există guri rele care susțin chiar că scriitorul George Călinescu ar fi fost unul slab, dar temut. Întrucât opiniile lui cântăreau greu când venea vorba de aparițiile editoriale de la noi, a reușit să-și impună și cărțile de ficțiune cu valoare îndoielnică. În plus, dacă ești novice și dai peste paginile alea greoaie cu descrieri complicate a unor case și străzi, te lecuiești de lectură. Cartea e mai mult concentrată pe mârșăvia lui Stănică Rațiu și avariția stupidă a lui Costache Giurgiuveanu și mai puțin pe enigmatica Otilia.

În plus, e și lectură obligatorie la liceu! Dacă n-ai căpătat pasiune pentru lectură până la vârsta la care ajungi la liceu și ți se cere să citești „Enigma Otiliei”, e greu de crezut că o să te îndrăgosteți de cărți după! Asta e și problema școlii românești încremenite în proiect! Frate, cărți precum „Ion”, „Mara”, „Enigma Otiliei” nu pot fi citite cu pasiune de niște puști de 15-17 ani! Sunt scrieri masive, pentru care ai nevoie de răbdare! Lumea din ziua de azi n-are răbdare cu absolut nimic. Ca să ajungi să-ți placă Rebreanu, de exemplu, eu aș fi propus altă lectură: „Pădurea spânzuraților”. Dar asta e iar o chestie subiectivă. Și s-ar putea să aibă efectul contrat celui scontat. Povestea prezentată nefiind una foarte încărcată de speranță...

Din puntul meu de vedere, ca să poți îndrăgi ca elev autorii români importanți ar fi utilă o enciclopedie „funny” despre ei. Unde să găsești povestită viața lor și a contextului în care au scris. Lectura trebuie să pară o acțiune mișto la început. Ca să te facă dependent apoi.

Înțeleg, prin urmare, ideea de a căuta metode prin care să faci să pară că lectura e o chestie cool:

Dar însumând toate elementele de mai sus, nu cred că rezultatul o să fie „periclitarea ignoranței”. Doar îndepărtarea posibililor viitori cumpărători de carte de la Book City - Orașul Cărții.

Personal aș fi creat un altfel de simbol al librăriei cu pricina. Un creieraș cu brațe musculoase, care ridică o carte pe cotorul căruia scrie ceva amuzant și profund în același timp... Homo ludens. Dar poate că există deja drepturi de autor asupra unei astfel de abordări. Mers la sală pentru creier.

P.S. Și... haideți să o spunem și pe aia dreaptă. Nu ești neapărat ignorant dacă nu citești cărți! Și există și cărți care sunt ele însele scrise de ignoranți! Sigur că poți să înveți și de la ei, dar - dacă nu ești suficient de capabil în privința asta - te poți tâmpi!

Biblioteca pentru piromani

O poveste veche ce vorbește despre o bibliotecă foarte celebră în istoria lumii, amintește de argumentarea care are în centrul ei propoziția: Coranul conține tot adevărul și toată înțelepciunea lumii. Prin urmare, remarca omul care a pornit de la această premisă, dacă în biblioteca din Alexandria sunt doar cărți care confirmă învățăturile Coranului, atunci ele sunt de prisos! Deci biblioteca merită să fie mistuită de incendiu. Dacă, însă, biblioteca are în componență și cărți contrare învățăturilor Coranului, atunci ea merită să fie dată flăcărilor, fiindcă doar cartea sfântă conține adevărul!

Mă întreb de la ce premisă o fi plecat cel care a decis că Biblioteca Județeană „Panait Istrati” Brăila poate funcționa bine mersi într-o clădire care nu are autorizație de protecție la incendiu:

Nu de alta, dar hârtia, din cunoștințele mele, e un material inflamabil... Nu-i nevoie decât de un piroman înarmat cu o blichetă, rătăcit printre rafturile cu cărți.

Probabil se mizează pe ideea că astăzi cultura s-a mutat pe internet... Și ca să distrugi toate cunoștințele lumii, azi mai bine ai incendia Internetul decât o bibliotecă. Totuși... în sala de lectură a bibliotecii amintite mai sus, am văzut că se petrec tot soiul de evenimente la care se aducă uneori destule persoane pentru ca - în cazul nefericit al unui incendiu - să existe victime ca la Colectiv! Căci nici corpul ăla de clădire nu are autorizație de protecție la incendiu:

P.S. Bine că teroriștii islamiști ai zilelor noastre preferă mijloacele de transport în comun sau turnurile gemene. Nu se mai încurcă ei cu unități în care se depozitează cărți. Probabil ca să demonstreze că povestea de la începutul acestui text nu e decât o răutate pusă pe seama lor de creștini. Sau poate doar ca să demostreze că au învățat ceva din istorie...

Childhood's End - Sfârșitul Copilăriei

Premise de la care pornește povestea:

1. la cursurile de filosofie din facultate, profesorul meu amintea faptul că Nietzsche considera că omul e o ființă ratată, întrucât nu a reușit până acum să evolueze în ceva superior. Exact cum Pikachu putea evolua într-un Raichu, așa și omul ar fi trebuit să poată deveni altceva. Dacă maimuța a devenit om, atunci și omul să devină... supraom. De la ideea asta s-a născut și povestea în sine: în ce ar trebui să se transforme omul/oamenii? Și ocolind X-Men și mutanții putem ajunge (pe calea puterilor parapsihologice latente) la Conștiința Supremă - The Overmind. Ceva foarte aproape de D-zeu. La asta a ajuns și una dintre povestirile lui Asimov, doar că pe calea tehnologiei computerizate... și a integrării energiei universale la sistemul de alimentare.

2. dacă am spune că diavolul este de fapt... mai mulți? Adică, ne referim aici la o rasă extraterestră care să ajute omenirea să-și împlinească destinul cosmic. Iar teama față de ființele astea superioare să vină taman din cauza faptului că ele chiar conduc către dispariția omenirii așa cum o știm noi!

Neajunsuri ale poveștii:

1. Care e clipa cea mai indicată pentru ca extratereștrii să vină pe Pământ?! De ce să vină în timpul Războiului Rece (romanul) sau în zilele noastre (seria televizată)? Doar fiindcă a spus cineva: secolul ăsta o să fie religios sau n-are să fie deloc?! De ce nu în evul mediu, când omenirea era superstițioasă și mai ușor de strunit (fără să se arate... ca de altfel și în prima parte a poveștii)? Sau de ce nu într-un viitor mai îndepărtat (secolul XXX - a se citi treizeci) când rațiunea și toleranța ar fi de bănuit că au atins niște cote superioare celor din zilele noastre? Doar fiindcă jucându-se cu forțele nucleare omul ar fi putut să se autodistrugă nu e de ajuns! Și o să vă explic și de ce.

2. În cartea lui Arthur C. Clarke, Karellen îi explică reprezentantului Națiunilor Unite faptul că forța brută nu e niciodată cea mai bună soluție! Și dă un exemplu: dacă Hitler ar fi avut o voce care să-i sufle zi și noapte în ureche faptul că e incapabil... ce s-ar fi ales de al Doilea Război Mondial?! Or, venirea pe Pământ a Overlorzilor a fost una ostentativă! A provocat un șoc emoțional puternic. Și a destrămat elanul creativ al omului! Dacă se dorea discreție, atunci supravegherea și îndrumarea Administratorului s-ar fi putut face foarte bine și fără să se arate el sau fără să-și arate măreția. Stelele nu-s pentru om?! Ok, atunci tainic se făceau intervenții ca omul să nu mai umble să cucerească universul, ci să se dezvolte „spiritual”... Aproape că generația asta care iubește dacii, astrologia și parapsihologia face voia lui Karellen! Fiindcă dacă o privim atent, trasformarea asta este una artificială!

3. De ce să nu se mai poată reproduce lumea după începerea fenomenului de transformare?! Ce maimuțele nu și-au continuat stilul de viață după ce l-au dat pe om?!

Cartea versus seria televizată (de departe prima e mai bună decât filmul):

1. Dacă Arthur C. Clark a propus o rezolvare pe cale politică, rațională a problemelor lumii - Karellen adresându-se președintelui Națiunilor Unite în vederea realizării unui guvern mondial - creatorii filmului de televiziune au optat pentru magie: un fel de lampă a lui Aladdin, care odată deschisă împrospătează aerul, vindecă bolile și mai-mai că învie morții!

2. Administratorul din film apelează la manipularea grosolană a unui om obișnuit de pe Pământ. Care are darul la rândul lui de a-i manipula pe ceilalți! De aceea, și filmul e bazat foarte mult pe manipulare emoțională. El nu dezbate o idee, ci atașează unei telenovele niște elemente de science-fiction.

3. În carte religia este desființată rapid. Omenirea înțelege că miturile religioase sunt doar niște mituri... și le abandonează. Supraviețuiește doar o formă ciudată de budism. În seria televizată, creștinismul rămâne viu... într-o minoritate... și interacționează chiar cu primul copil care manifestă puteri paranormale! Și aș putea spune că religia creștină nu iese prea bine din „încleștarea” asta!

4. Romanul lui Arthur C. Clarke propune un scenariu interesant: femeia dând naștere primului copil „special” se teme de Overlorzi, dar acceptă consilierea acestora. Pe de altă parte în film, Karellen atrage familia femeii la o reuniune misterioasă care se încheie după un ritual de inițiere, ce ar face-o invidioasă și pe Mama Urania. Din nou... magie!!

5. În filmul de televiziune, planeta de baștină a Overlorzilor arată precum Iadul - râuri de lavă, nori sulfuroși... Or, Arthur C. Clarke n-a descris decât un satelit al planetei Overlorzilor în acest mod! În niciun caz planeta în sine.

6. Dacă discuția dintre Overlorzi și ultimul om se încheie în cadrul romanului fără cerințe speciale din partea ultimului, în film... avem parte de un skepsis. Observând că Pământul are să dispară pe vecie, omul îi roagă pe Overlorzi să păstreze în amintirea civilizației ce a trăit pe a treia planetă de la Soare ceva semnificativ. Orice. Iar ei aleg o partitură muzicală: se pare că asta ne definește pe noi, bipezii de pe Pământ. Muzica. Cerința asta este posibilă și pentru că există o diferență fundamentală între Overlorzii din film și cei din carte! Primii vin aici ca să practice magia, ceilalți vin aici ca să ajute la evoluția omenirii și la observarea fenomenului de transformare! Fiindcă și raționalii Overlorzi ar dori să aibă parte de o asemenea metamorfoză, doar că sunt „sterpi”. LOL. Poate fiindcă aleg calea rațiunii și nu pe cea a parapsihologiei...

... e pretutindeni.

Universul e pretutindeni.

Infinitul e pretutindeni.

Originalitatea e pretutindeni.

Politicul e pretutindeni.

Prostia e pretutindeni.

Hidrogenul e pretutindeni.

Numele Ana e pretutindeni (deși nu-mi dau seama de ce).

LOL e pretutindeni.

Smartphone-ul e pretutindeni.

Hoția e pretutindeni.

Publicitatea e pretutindeni.

Manipularea e pretutindeni.

Lumina e pretutindeni.

Plagiatul e pretutideni.

Internetul e pretutindeni.

Conștiința e pretutindeni.

Sexul e pretutindeni.

Disperarea e pretutindeni.

Minciuna e pretutideni.

P.S. Ho, bre! Că nu m-am țicnit. Doar am participat la un mic concurs ca să câștig și eu o cărticică. LOL.

P.P.S. Cei de la emisiunea Starea Nației mă plagiază! LOL...

Specie de cretinaut...

Când n-ai citit o carte în viaţa ta... n-ai cum să compari cititul cu o altă activitate să-i zicem înrudită.

Propoziţia încercuită mai sus este sinonimă cu: "Mă simt de parcă am futut-o pe Georgia Jones (sau o altă actriţă porn de vă place vouă) după ce am făcut labă cu posterul ei în faţă... şi l-am şi slobozit (pe el... pe poster)!". Culmea e că filosofia acestui guru cu creierul impotent şi-a găsit adepţi printre sclavii internetului. Ultima dată când am verificat avea peste 50 de "like-uri" sau cum s-or numi alea!

La fel insul ăsta poate să spuie: "Mă simt de parcă am făcut un antrenament serios pentru război după ce am jucat ultima variantă de Counter Strike (sau eu mai ştiu ce joc vreţi voi cu împuşcături şi militari în acţiune... împotriva teroriştilor)". Aşa că poate ajunge prin Irak şi... viaţa reală îi vine de hac. "Terrorist Win!" Amin!

Confesiunile unui derviş

Am terminat de lecturat această lucrare de câteva gânduri ale tovarăşului meu Achim Macarie. O am şi acum sub ochi şi nu pot să nu vorbesc despre ea. Păcat că nu am cum să vă enumăr câteva lucruri despre autor, un om pe care-l consider prieten şi căruia i-am încredinţat multe din secretele mele, deşi m-a trădat adesea. Ne-am certat şi ne-am împăcat; asta se întâmpla când eram copii, azi ne contrazicem des pe teme neimportante: genul acela de discuţii după care nu se ajunge la nicio concluzie şi ambii indivizi ce au avut dialogul pleacă în direcţii opuse cu ideile lor. El e cel cu speranţa, cu avântul economic pe cele mai înalte culmi (mă rog, înţelegeţi voi ce vreau să spun); eu sunt cel pesimist şi-i repet întruna un refren tâmpit: până azi cum a fost? Uneori îmi zic de fapt că dacă până acum nu a fost ca lumea şi dacă de aici încolo are să fie la fel încă cel puţin 5-6 ani... atunci nu mai are nicio importanţă dacă după toate astea va curge lapte şi miere. E starea aia care-ţi dă senzaţia că ai tras de tine atâta timp aiurea pentru nimicuri. Parcă visul tău părea mai măreţ, când pui mâna pe ceea ce ţi-ai dorit te simţi sleit de putere şi încerci să zâmbeşti. Uneori trebuie să treci peste cadavre, peste paturi de spital, peste lucruri îngrozitoare de care nu-ţi aminteşti cu plăcere şi simţi cum totul a fost de-a dreptul inutil!!

El, spre deosebire de mine, la fel cum o arată şi lucrarea despre care vă voi spune, este cel care consideră că fără durere nu există plăcere. Adică, cel care nu a simţit cum e să fii în ţărână, să-ţi iei pumni şi picioare-n gură de la multă lume, cum e să te scuipe lumea în faţă şi să nu-ţi permiţi să mori cu ei de gât doar pentru că ai un vis mai mare de atât... ei bine, spune prietenul meu că dacă nu ai simţit toate astea nu ai cum să simţi ce e bucuria adevărată. Eu îi spun că e o teorie greşită şi că de fapt ea întreţine minţile spălate pe cărarea acceptării tiraniei celor puternici, care cu astfel de vorbe măsluite înfierbântă mintea naivă şi idealistă a copiilor.

Dar el, ca şi personajul din carte (al căruit nume nu ni-l dezvăluie pe parcursul a aproxmativ 200 de pagini care pe mine mă pun uneori rău de tot pe gânduri), vrea să rămână la ideea că tot ce i se întâmplă are un sens şi că dacă va ajunge să i se pară că a ratat viaţa asta nu e decât din vina sa... Nu vrea să creadă că şi locul unde te naşti, familia... istoria, contextul joacă un rol important în ceea ce priveşte caracterul şi personalitatea pe care ţi-o vei crea de-a lungul timpului. Şi nu înţelege ce-i spun uneori cu lacrimi în ochi şi mă ia de guler, mă scutură şi-mi spune că eu de fapt îmi caut scuze pentru faptul că sunt laş... că nu am puterea să mă ţin de niciun fel de promisiune şi că multe altele. De asta personajul său mai cere divinităţii şanse. Şi e într-o continuă contradicţie între ceea ce spune că va face şi ceea ce face cu şansele de care din nu se ştie ce noroc are parte. Şi iese noapte afară privind stelele şi strigă: "Doamne, iartă-l pe nevrednicul tău fiu risipitor al timpului, ca pe nisipul din clepsidră, te rog mai dă-mi o şansă! Încă una!"... Priveşte la oamenii mai flămânzi ca el şi se priveşte adesea în oglindă... e măcinat de îndoieli. Unde e egalitatea? Şi constată imediat că dacă s-ar fi născut pe vremea comuniştilor cu siguranţă că ar fi devenit turnător cu firea lui timidă şi uşor de influenţat în copilărie. Îşi dă lesne seama de faptul că sărăcia l-a învăţat totuşi destul de multe: să fie mai cumpătat, să nu se arunce imediat în vorbă, să fie mai circumspect şi să măsoare pe toată lumea pe toate părţile. Să nu judece în cele din urmă oamenii după aparenţe, să încerce să-i înţeleagă şi să coopereze cu ei. I-a dat chiar şi caracterul său pragmatic.

Cu toate astea totuşi nu crede că nu există bine şi rău, ci doar puncte de vedere asupra acestor concepte. Adică el crede doar în binele absolut. În sinceritate şi caracter. Răul absolut este şi el imediat pus la zid. Pentru el orice crimă este rea! Chiar şi cea pentru autoapărare şi preferă să moară decât să atenteze la viaţa cuiva. Sigur că un astfel de om nu există în realitate, dar probabil că autorul a vrut să sugereze faptul că atunci când te decizi să iei viaţa cuiva trebuie să-ţi asumi o responsabilitate extrem de mare!!! E viaţa cuiva şi să atentezi la ea înseamnă nu o simplă crimă, ci o crimă faţă de toată umanitatea. Cel puţin aşa consideră autorul şi personajul său.

E un ins sensibil, care atunci când îşi atinge visul se sinucide (p.195). Ultimele pagini nu sunt încărcate cu ceremonia de înmormântare - despre care nu se ştie dacă are loc sau el este incinerat, ci întreg sfârşitul cărţii este o întreagă explicaţie morală a gestului. Dar despre asta vă voi povesti într-o ediţie viitoare!