din tată-n fiu

Taximetristul a fost dus de tatăl său la bibliotecă - "acolo în Piața Poligon, în centru" - iar acolo a prins drag de istoria României. Citea cu sârg despre domnitori: Ștefan cel Mare, Cuza, Vlad Țepeș... Până în clipa în care a prins avânt discursul său: "Citeam toate cărțile de două trei ori. Pe mine mă atrăgeau pozele". Se știe că o poză face deja cât o întreagă poveste așa că lectura omului era consistentă! Nu mai râdeți că voi nu ați înțeles nimic!

La rândul său, și-a dat fiul la școală. Și, pe lângă lucrarea de licență, studentul a avut parte și de practică în Statele Unite. A fost printre ăia 40 de discipoli de frunte. Numai 10 pe linie. Și acum așteaptă să fie chemat acolo. să i se facă repartiție pentru jobul pe care o să-l aibă. Cuvintele nu i se precipită, are un debit verbal bine susținut. Respirația nu i se taie. Nu stă pe gânduri, doar turuie. Parcă ar fi un tocilar fără discernământ. Fără niciun dubiu. "Știe să-ți demonteze laptopul până la ultimul șurub și-l montează la loc". E capabil. Și poate să găsească soluții de back-up la toate problemele pe care le întâmpină.

Angajatorii că câr, că mâr, salariu de doar 3000 de lei. Urât domnilor angajatori! Urât! Nu se procedează așa! Soluția sugerată din spate a fost, evident, Bucureștiul. Nu se duce el la București? Că deja are gagică acolo! Se mută, nu se măta el? Salariu de minimum 6000 de lei pe lună... Păi, tu știi ce poate face fiul taximetristul? E as în știința computerelor!

Are o cunoștință la Yazaki, care știe că se va desființa fabrica japoneză, dar că se va deschide o nouă mare întreprindere care produce panouri fotovoiltaice. Doar conducea Yazaki o să fie angajată la noua companie,  iar muncitorii o să fie nepalezi. De ce? "Vă zic eu... românului nu-i place să muncească Vine, semnează contractul, stă în perioada de training (2-3 zile), după care demisionează. E corect?

Dar stai! Că are un of și pentru angajatori! Adică, aceștia cer experiență. Ce lucru absurd și inventat recent. Iar fiul de 24 nu o are. Dar, vă spun, povestea taximetristului îl făcea să pară scoborând de pe cerul înstelar cu computere. Geniu. Nasa, Microsoft și Apple se vor bate în curând pe el dupa experiența de practică din State. Fiindcă așa funcționează lumea asta a bătutului pe insul valoros. Îl lași un pic ca pe un pește mare să se agațe mai bine în cârlig. Pe urmă îl tragi cu toată forța și cu un salariu baban la tine. Și nici nu ma scapă.

Ăștia aici îl consideră păduche. El merită cel puțin 6000 de lei pe lună. Doar așteaptă chemarea Americii! Aroganța nu-i șade în fire, dar uneori angajatorii sunt chiar nesimțiți!

Și-a adus aminte apoi că fiul ca fiul, dar el e baza. Păi, are o firmă de încălțăminte! Cu care iese la târg în weekend. Ce? Facturi și toate cele, mizilic. E expert și în contabilitate și plata impozitelor. Dacă nu se încheia drumul, aflam, poate, că e capabil să mute munții cu puterea minții lui chelioase. 

Lectură pe viață și pe moarte

În trecut, întrucât scrierea avea un caracter oral, iar cuvintele de pe hârtie nu erau despărțite de spații, lectura se realiza cu voce tare. În cartea „Superficialii”, Nicholas Carr amintește de un ins bizar pentru epoca lui. Cei din jur bănuiau că și-ar fi menajat glasul plăpând. Le era imposibil să înțeleagă cum de omul acela putea să se afunde în lectură fără să emită sunete pe cavitatea bucală. Între timp, însă, reprezentanții speciei noastre au inventat gramatica și au pus norme pentru vorbire și scriere. Cuvintele au fost atunci separate, iar indivizii alfabetizați puteau să-l imite destul de simplu pe acel personaj istoric despre care am amintit mai devreme. Iar în sălile de lectură din mai toate bibliotecile există îndemnul adresat oricui să tacă dreacu' din gură! Că lumea încearcă să citească!

De regulă, insul avid să îngurgiteze cât mai multe povești și informații prezente în paginile dintre coperți este reprezentat simbolic printr-un cap ce poartă în fața ochilor niște funduri de sifon. Se presupune că buchisitul slovelor dăunează grav vederii, dar antrenează gândirea...

Mersul la sala de fortă este o activitate absolut onorabilă. Evidențierea tuturor grupelor exterioare de mușchi cu care corpul uman a fost înzestrat poate impune impresia de sănătate, armonie, forță, potență, frumusețe chiar... Doar că nu neapărat agerime a minții (știu, ăsta e doar un clișeu, dar e bazat pe ideea de management al timpului; dacă îți concentrezi zilnic atenția pe felul cum este modelat corpul tău, este posibil să nu mai ai chef apoi și de citit... deoarece nu mai ai energia necesară să faci asta). La urma-urmelor, suntem niște animale cu nevoi biologice.

Tatuajul poate fi o artă. Pentru ăla care desenează simboluri - de toate felurile - pe corpurile doritorilor. Cultura noastră urbană leagă, însă, ideea de piele mâzgălită cu pușcăria sau golăneala. Sau cu nevoia de individualizare a unor inși cam nesiguri pe ei. Sau cu marketingul. Omul cu tatuaj nu e neapărat un ins isteț, ci doar cool. Sau care vrea să pară așa. Sau e membru al unui trib sau grup infracțional. Tatuajul e un simbol al primitivismului.

„Enigma Otiliei” - cartea scrisă de criticul George Călinescu - nu e nici pe departe opera de căpătâi a umanității. Nici măcar opera de căpătâi a literaturii române. Există guri rele care susțin chiar că scriitorul George Călinescu ar fi fost unul slab, dar temut. Întrucât opiniile lui cântăreau greu când venea vorba de aparițiile editoriale de la noi, a reușit să-și impună și cărțile de ficțiune cu valoare îndoielnică. În plus, dacă ești novice și dai peste paginile alea greoaie cu descrieri complicate a unor case și străzi, te lecuiești de lectură. Cartea e mai mult concentrată pe mârșăvia lui Stănică Rațiu și avariția stupidă a lui Costache Giurgiuveanu și mai puțin pe enigmatica Otilia.

În plus, e și lectură obligatorie la liceu! Dacă n-ai căpătat pasiune pentru lectură până la vârsta la care ajungi la liceu și ți se cere să citești „Enigma Otiliei”, e greu de crezut că o să te îndrăgosteți de cărți după! Asta e și problema școlii românești încremenite în proiect! Frate, cărți precum „Ion”, „Mara”, „Enigma Otiliei” nu pot fi citite cu pasiune de niște puști de 15-17 ani! Sunt scrieri masive, pentru care ai nevoie de răbdare! Lumea din ziua de azi n-are răbdare cu absolut nimic. Ca să ajungi să-ți placă Rebreanu, de exemplu, eu aș fi propus altă lectură: „Pădurea spânzuraților”. Dar asta e iar o chestie subiectivă. Și s-ar putea să aibă efectul contrat celui scontat. Povestea prezentată nefiind una foarte încărcată de speranță...

Din puntul meu de vedere, ca să poți îndrăgi ca elev autorii români importanți ar fi utilă o enciclopedie „funny” despre ei. Unde să găsești povestită viața lor și a contextului în care au scris. Lectura trebuie să pară o acțiune mișto la început. Ca să te facă dependent apoi.

Înțeleg, prin urmare, ideea de a căuta metode prin care să faci să pară că lectura e o chestie cool:

Dar însumând toate elementele de mai sus, nu cred că rezultatul o să fie „periclitarea ignoranței”. Doar îndepărtarea posibililor viitori cumpărători de carte de la Book City - Orașul Cărții.

Personal aș fi creat un altfel de simbol al librăriei cu pricina. Un creieraș cu brațe musculoase, care ridică o carte pe cotorul căruia scrie ceva amuzant și profund în același timp... Homo ludens. Dar poate că există deja drepturi de autor asupra unei astfel de abordări. Mers la sală pentru creier.

P.S. Și... haideți să o spunem și pe aia dreaptă. Nu ești neapărat ignorant dacă nu citești cărți! Și există și cărți care sunt ele însele scrise de ignoranți! Sigur că poți să înveți și de la ei, dar - dacă nu ești suficient de capabil în privința asta - te poți tâmpi!