din tată-n fiu

Taximetristul a fost dus de tatăl său la bibliotecă - "acolo în Piața Poligon, în centru" - iar acolo a prins drag de istoria României. Citea cu sârg despre domnitori: Ștefan cel Mare, Cuza, Vlad Țepeș... Până în clipa în care a prins avânt discursul său: "Citeam toate cărțile de două trei ori. Pe mine mă atrăgeau pozele". Se știe că o poză face deja cât o întreagă poveste așa că lectura omului era consistentă! Nu mai râdeți că voi nu ați înțeles nimic!

La rândul său, și-a dat fiul la școală. Și, pe lângă lucrarea de licență, studentul a avut parte și de practică în Statele Unite. A fost printre ăia 40 de discipoli de frunte. Numai 10 pe linie. Și acum așteaptă să fie chemat acolo. să i se facă repartiție pentru jobul pe care o să-l aibă. Cuvintele nu i se precipită, are un debit verbal bine susținut. Respirația nu i se taie. Nu stă pe gânduri, doar turuie. Parcă ar fi un tocilar fără discernământ. Fără niciun dubiu. "Știe să-ți demonteze laptopul până la ultimul șurub și-l montează la loc". E capabil. Și poate să găsească soluții de back-up la toate problemele pe care le întâmpină.

Angajatorii că câr, că mâr, salariu de doar 3000 de lei. Urât domnilor angajatori! Urât! Nu se procedează așa! Soluția sugerată din spate a fost, evident, Bucureștiul. Nu se duce el la București? Că deja are gagică acolo! Se mută, nu se măta el? Salariu de minimum 6000 de lei pe lună... Păi, tu știi ce poate face fiul taximetristul? E as în știința computerelor!

Are o cunoștință la Yazaki, care știe că se va desființa fabrica japoneză, dar că se va deschide o nouă mare întreprindere care produce panouri fotovoiltaice. Doar conducea Yazaki o să fie angajată la noua companie,  iar muncitorii o să fie nepalezi. De ce? "Vă zic eu... românului nu-i place să muncească Vine, semnează contractul, stă în perioada de training (2-3 zile), după care demisionează. E corect?

Dar stai! Că are un of și pentru angajatori! Adică, aceștia cer experiență. Ce lucru absurd și inventat recent. Iar fiul de 24 nu o are. Dar, vă spun, povestea taximetristului îl făcea să pară scoborând de pe cerul înstelar cu computere. Geniu. Nasa, Microsoft și Apple se vor bate în curând pe el dupa experiența de practică din State. Fiindcă așa funcționează lumea asta a bătutului pe insul valoros. Îl lași un pic ca pe un pește mare să se agațe mai bine în cârlig. Pe urmă îl tragi cu toată forța și cu un salariu baban la tine. Și nici nu ma scapă.

Ăștia aici îl consideră păduche. El merită cel puțin 6000 de lei pe lună. Doar așteaptă chemarea Americii! Aroganța nu-i șade în fire, dar uneori angajatorii sunt chiar nesimțiți!

Și-a adus aminte apoi că fiul ca fiul, dar el e baza. Păi, are o firmă de încălțăminte! Cu care iese la târg în weekend. Ce? Facturi și toate cele, mizilic. E expert și în contabilitate și plata impozitelor. Dacă nu se încheia drumul, aflam, poate, că e capabil să mute munții cu puterea minții lui chelioase. 

Sunteți niște insensibili

A luat foc lumea mediatică din România fiindcă Simona Creţu - o consilieră de la Primăria București - și-a expus public credința ei. Sigur că miștouri se pot face pe tema asta gârlă, dar azi am să fiu îngăduitor.

De ce s-o numim cu termeni medicali pe biata femeie? În definitiv, care-i diferența între ea și cei care îl venerează pe Arsenie Boca?!

Normal că expunerea ideii unei credințe este incoerentă! Nu există dovezi clare că scrijelitul cu pixul pe o foaie de hârtie aduce beneficii decât dacă ești scriitor celebru sau vedetă... sau, eventual, turnător la DNA. Că te scoate de la șobolan.

Inconsistența explicației ei este dată de faptul că la mijloc nu avem de-a face decât cu o credință modernă. Ecologistă. Plantezi pomi și universul te ajută. Eiiiii! Uraaaaaaaaaaaaaaaaa!

Până la urmă nu văd de ce se pierde vremea în încercarea de a o stigmatiza pe doamna/domnișoara Simona Crețu! Lipsă de subiecte, am înțeles. Dar... tot așa ați putea să-i condamnați pe ăia care se duc la biserică în fiecare duminică. Doar „naivii” (ca să nu folosesc termenii medicali cu care este etichetată Simona Crețu) pot să creadă că Biblia e o carte care expune adevăruri de netăgăduit!

În definitiv, ce face femeia greșit? Scrie pe hârtie. E total inofensivă! Că se face singură public de rahat... e altă poveste! Când o să avem alt subiect o să uităm că Simona Crețu a existat.

Multă lume - care a văzut filmul The Secret - are impresia că dorințele fără acțiune se pot îndeplini. Fiindcă universul conspiră. Că el n-are nimic mai bun de făcut. E un fel de religie. Sau suntem la ora de condamnare a religiilor? Că eu aștept pauza...

Hotelul Cișmigiu a revenit la origini la împlinirea centenarului

Deși directorul general al filialei Bulgaria-România a companiei spaniole ce a achiziționat în 2004 clădirea de pe Bulevardul Regina Elisabeta s-a plâns de faptul că Bucureștiul și curățenia sunt două noțiuni care se întâlnesc rar și pe arii restrânse, capitala României - pe vremuri numită Micul Paris - fiind asuprintă de o cantitate inacceptabilă de gunoaie fizice, cât și fonice, totuși firma pentru care Mauricio Mesa Gomez lucrează a văzut în Hotelul Cișmigiu o oportunitate de business. Prin urmare, cei de la Hercesa Internacional s-au decis că 2012 este anul cel mai indicat pentru renovat această construcție!

Ca orice clădire ce a atins venerabila vârstă de 100 de ani și acest hotel are o istorie demnă de ascultat în iernile friguroase la gura sobei. Anul în care a luat naștere această bijuterie arhitecturală este 1912, părinții săi fiind arhitectul Arghir Culina și inginerul Nicolae Nacu Pissiota.

La începuturi construcția a fost botezată Palace Hotel, dar după instaurarea regimului totalitar comunist hotelul a fost luat cu japca de la familia Pissiota de către administrația statală de la acea vreme. Bineînțeles că nu au putut să numească acțiunea asta furt pe față, ci i-au spus: naționalizare. Neavând imaginație, dar vrând să piardă urma originilor hotelului, comuniștii i-au atribuit construcției un alt nume, după cea mai apropiată grădină din capitală: Parcul Cișmigiu.

După așa-zisa revoluție din 1989, hotelul a devenit cămin studențesc al Academiei de Teatru și Film. În această calitate și-a atribuit în palmares și o tragedie. O studentă venită de peste Prut pentru a-și face un drum în viață în capitala tuturor posibilităților a căzut de la etajul al doilea în casa liftului unde a decedat! Năpasta l-a inspirat pe actorul Cristi Iacob în scrierea unor versuri, iar pe cei de la Vama Veche - varianta cu Tudor Chirilă - în adaptarea unui cântec străin mai vechi pe versurile lui Iacob. Bancologii consultați de noi au declarat - off the records - faptul că și bancurile celebre cu hotelurile bântuite de către „fantoma de miezul nopții” și-ar avea originea tot în evenimentul tulburător din Cișmigiu. Noi, însă, avem rezerve față de aceste răutăți.

După asta, ideea că hotelul ar putea fi blestemat le-a îndreptățit pe autorități să închidă zona și să o lase să cadă sub ochii trecătorilor, zi de zi... știrbită de reputația frumoasă pe care ar fi meritat-o. A devenit treptat loc de cazare pentru oamenii străzii și un depozit a gunoaielor ordinare. Măcar dacă ar fi fost de lux... s-ar fi justificat întrucâtva faptul că azi... clădirea e renovată și aici se dorește crearea unui hotel de patru stele în care prietenii mei să-mi povestească faptul că s-ar fi petrecut următorul dialog:

- Nevastă, ăștia probabil sunt francezi. Ai ocazia acum să vorbești în limba lui Napoleon!

- Ce tot spui acolo, Vasile! Eu nu știu Franceză!

- Cum nu știi? De 25 de ani de când suntem căsătoriți, nu e zi de la bunul D-zeu în care să nu-mi repeți că te-ai născut la 2 ore de Paris!

- Păi, da... m-am născut la două ore de Paris, dar la Londra... care se află la două ore de Paris... dacă iei avionul!

P.S. Am scris textulețul ăsta iar pentru un concurs. E mai mult la comandă, prin urmare... nu e un subiect pe care să-l fi întrevăzut eu... Am zis să-l pun și aici... sper să vă placă. Mi-am dat tot interesul! :)

Cum e să te lovească glonţul

„Întreaga experieţă de a fi lovit de un glonţ e foarte interesantă şi cred că merită s-o descriu în amănunţime. [...]
Aproximativ vorbind, am încercat senzaţia de a fi au centre unei explozii. Mi se părea că sunt înconjurat de un bubuit puternic şi de o orbitoare scânteiere de lumină şi am simţit un şoc imens - nu de durere, ci numai un şoc violent, aşa cum simţi că eşti lovit şi redus la neputinţă totală. Sacii de nisip din faţa mea se îndepărtaseră la o distanţă imensă. Îmi închipui că te simţi la fel când te loveşte trăsnetul. Am ştiut imediat că am fost lovit, dar din cauza bubuitului şi a scânteierii aparente m-am gândit că o puşcă din aproapiere s-a descărcat din întâmplare şi m-a nimerit. Totul s-a petrecut în mai puţin de o secundă. În clipa următoare mi s-au îndoit genunchii şi am căzut, izbind pământul cu capul cu un zgomot violent, dar, spre uşurarea mea, nu m-a durut. Aveam un sentiment de amorţeală, de buimăceală, conştiinţa că am fost rănit foarte grav, dar nu simţeam nici o durere în sensul obişnuit.
Santinela cu care vorbeam, un american, o pornise înainte. «Dumnezeule! Eşti rănit!» Oamenii s-au adunat în jur. S-a produs obişnuita agitaţie. «Ridicaţi-l! Unde-i lovit? Deschideţi-i gulerul cămăşii», etc. Americanul a cerut un cuţit ca să-mi taie cămaşa. Ştiam că am un briceag în buzunar şi am încercat să-l scot, dar am descoperit că braţul drept mi-e paralizat. Nesimţind nici o durere, încercam o vagă satisfacţie. Asta avea să-i placă soţiei mele, mă gândeam; ea spera întotdeauna să fiu rănit, ceea ce m-ar fi ferit să fiu ucis când avea să vină marea bătălie. Şi abia atunci mi-a trecut prin minte să mă întreb unde eram lovit şi cât de grav; nu simţeam nimic, dar eram conştient că glonţul mă nimerise undeva în partea din faţă a trupului. Când am încercat să vorbesc m-am pomenit că nu am glas, am scos doar un sunet lipsit de vlagă, dar la a doua încercare am reuşit să întreb unde am fost lovit. În gât, mi-au spus. Harry Webb, brancardierul nostru, a adus un bandaj şi o sticluţă de alcool pe care o păstram pentru prim ajutor. Când m-am ridicat, mi-a curs din gură o mulţime de sânge şi l-am auzit pe spaniolul din spatele meu spunând că glonţul a trecut prin gât. Am simţit alcoolul, care de obicei ustură ca dracul, răspândindu-se pe rană ca o plăcută senzaţie de răcoare.
M-am întins pe jos din nou, până să aducă o brancardă. De îndată ce am aflat că glonţul mi-a trecut prin gât m-am gândit că s-a terminat cu mine. N-am auzit vreodată ca vreun om sau un animal să fie împuşcat în gât şi să supravieţuiască. Sângele mi se scurgea din colţul gurii. «Mi-a străpuns artera», m-am gândit. Mă întrebam cât timp mai trăieşti după ce ţi-a fost tăiată carotida, probabil nu multe minute. Totul părea a pluti în ceaţă. Trebuie să se fi scurs vreo două minute, în care am presupus că am murit. Şi acest lucru era interesant - e interesant să ştii ce vei gândi atunci. Primul meu gând, destul de convenţional, s-a îndreptat către soţia mea. Al doilea a fost un resentiment violent că părăsesc această lume în care, la drept vorbind, mă simţeam atât de bine. Am avut răgazul ca să încerc aceste sentimente cu mare acuitate. Neşansa aceasta stupidă m-a înfuriat. Ce lipsă de sens! Să fii doborât, nici măcar în luptă, ci în colţul banal al tranşeelor, datorită unui moment de neglijenţă! M-am gândit şi la omul care mă împuşcase - m-am întreba cum era el, dacă era spaniol sau străin, dacă ştia că m-a nimerit, şi aşa mai departe. Nu aveam nici un resentiment faţă de el. Mă gândeam că, fiind fascist, l-aş fi omorât dacă aş fi putut, dar dacă ar fi fost luat prizonier şi ar fi fost adus înaintea mea în clipa aceea l-aş fi felicitat pentru că este un ţintaş atât de bun. S-ar putea totuşi, ca în cazul în care mori într-adevăr, gândurile să-ţi fie total diferite.
Abia m-am aşezat pe brancardă, că braţul meu drept paralizata revenit la viaţă şi a început să mă doară îngrozitor. Atunci mi-am închipuit că trebuie să mi-l fi rupt când am căzut, dar durerea mă mai liniştea, deoarece ştiam că senzaţiile nu-ţi devin mai acute când mori. Am început să mă simt mai normal şi să-mi pară rău de cei patru nefericiţi care asudau şi alunecau cu targape umeri. Până la ambulanţă era o distanţă de o milă şi jumătate, pe un drum prost, pe cărări alunecoase, cu bolovani. Ştiam ce caznă e, deoarece cu o zi sau două în urmă, ajutasem la transportul unui rănit. Frunzele plopilor argintii care, în unele locuri, mărgineau tranşeele noastre, îmi atingeau uşor obrajii; mă gândeam ce bine e să trăieşti într-o lume în care cresc plopi argintii. Dar durerea din braţ nu mă lăsa, afurisită, şi mă făcea să înjur şi apoi să încerc să mă abţin, deoarece de fiecare dată când respiram mai adânc sângele mi se vărsa pe gură.” - George Orwell (pe numele său real Eric Blair) în Omagiul Cataloniei (în original Homage to Catalonia), Editura Univers, Bucureşti, 1997, traducere din engleză Radu Lupan.
Din ce scrie aici - destul de banal faţă de analiza detaliată din carte - experienţa descrisă mai sus... este una reală, autentică. Aşa că am zis că merită să o pun aici. Lectură plăcută!