"nu l-am plăcut niciodată"

Limbajul reprezintă o convenție! De asemenea, nu întotdeauna ceea ce spunem oficial este și ceea ce spunem de fapt. Adică, luând înțelesul propoziției la bani mărunți, dăm de o exagerare imensă, de exemplu. Iar cel care a comunicat a vrut să fie mai nevinovat decât ar lăsa să se înțeleagă.

O expresie des întâlnită în vorbire este și cea prin care se manifestă antipatia față de o persoană. O repulsie clară, fără menajamente, definitivă: "ne l-am plăcut niciodată".

"Niciodată" ăsta, însă, e un interval foarte lung. Și implică și momentele în care doi oameni nici măcar nu s-au cunoscut. Cum ar putea cineva să fie îndârjit în privința altcuiva atunci când nici măcar nu cunoaște persoana respectivă? Dacă am accepta speculațiile care ne spun că specia noastră e înzestrată cu suflet și acesta se reîncarnează - sau măcar este etern - atunci am putea să presupunem că aversiunea asta provine din "eternitate", de dincolo de timpuri și de dincolo de naștere.

Doar că omul trăiește un timp finit și despre infinit nu poate spune că l-a atins cu adevărat. La matematică jargonul menționează că o anume necunoscută poate tinde către infinit, că un șir tinde către infinit... numai axa reală reprezintă însă infinitul. Iar pe aia nu o putem decât reprezenta simbolic.

Dar oricine are capacitatea să treacă dincolo de înțelesul de bază și poate să facă distincția dintre denotație și conotație știe că expresia se referă la faptul că "l-am detestat pe individul ăsta din clipa în care l-am cunoscut". Și fiecare ocazie în care cele două personaje aflate în asemenea raport interpersonal s-au întâlnit nu i-a oferiti nicio ocazie celei care detestă să-și modifice opinia. E drept că nici nu prea ne place să ne schimbăm părerile, fiindcă altfel creierul s-ar scurtcircuita o vreme și ar resimți o durere mare. Mâhnirea provocată de autodezamăgire este foarte chinuitoare, așa că toată lumea preferă să evite asemenea neplăceri!

De aia se spune că "prima impresie contează". Pentru că după preferăm să rămânem orbi la orice ne poate deranja o convingere. Ba mai mult, vânăm fiecare greșeală, fiecare stângăcie a cuiva doar ca să ne autoconfirmăm părerea. Iată, de ce "nu l-am plăcut niciodată"! "Ha, știam eu!"

E nevoie de un eveniment cathartic, de un fel de purificare, care să echilibreze personalitatea cuiva care acceptă că s-a înșelat în privința cuiva. Și de niște intimitate. De o comuniune. În filme șocul ăsta apare când lași două personaje singure în situații extreme. Când importanța speciei primează și ambele personaje văd în celălalt un om, nu o bestie. Altfel, presiunea socială și rușinea că ai judecat greșit rămân mai puternice și poți să detești un om toată viața. 

de ce urăsc oamenii

Detest oamenii. În general. Sunt obositori și emoțiile lor impredictibile mă exasperează. Ca să nu mai spun că, având ca primă fază de reacție "gândirea rapidă", sunt și foarte proști. Pe mine incluzându-mă în tagma asta!

Am încercat să urmăresc zilele astea un clip recomandat de youtube. Subiectul era oarecum interesant. O să mai scriu despre chestia asta cândva. De ce ar trebui bărbații să reînceapă să citească? Recunosc că nu am avut răbdare să urmăresc toată argumentația. A fost o săptămână obostiare, lungă și energia mea este limitată. Și mai e și modul ăsta de dădăceală explicativ-plictisitoare de contextualizare și povestire, care mă face să închid imediat. Cert e că, pe diagonală, insul cu barbă roșcată bine stilizată la coafor spunea că avem chestii de învățat din cărți. Și enumera tot soiul de chestii clasice din care el trăgea învățăminte.

Or, el se referea la bărbați, nu la puștani fără experiență de viață. Dacă îți trebuie Iliada și Odiseea ca să înțelegi unele chestii... poate că îți lipsește capacitatea să le înțelegi într-o primă fază, iar cititul tot nu are să te ajute cu nimic. Dar fie... Nu am stat să văd exact ce a spus omul în 20 de minute, fiindcă timpul este prețios, deci există posibilitatea să mănânc rahat!

Subiectul însă m-a făcut să mă întreb de ce aș putea să fiu mai empatic cu personajele din cărți? Iar răspunsul ar fi destul de simplu: fiindcă nu trebuie să trăiesc zi de zi cu personajele respective! Când începi să îi cunoști cu adevărat pe cei mai buni dintre oameni vezi cât sunt de plicticoși, de obositori și încărcați de o răutate absolut banală. Personajele fictive rămân așa cum le creionezi în minte pe de o parte, iar pe de alta cum a dorit autorul să le facă să pară. Nu există niciun dinamism la ele, sunt statice, închise precum prințesele din globurile de cristal în care "ninge" dacă le scuturi.

Ba chiar, atunci când le revizitezi, să poți avea impresia că ți-a scăpat nu știu ce detaliu. Dar tot tu adaugi un strat de înțelege asupra situației. Cuvintele din care sunt construite rămân aceleași. Deci, de fapt, tu te-ai schimbat. Ai evoluat. Ăsta fiind un lucru pozitiv pentru tine!

Pe când despre oameni - odată ce ți-a intrat în cap o anume meteahnă - nu mai poți să spui că sunt altfel. De fiecare dată când fac un gest care te scoate din sărite îți vin în minte, nechemate, toate impresiile alea nasoale. Nu contează că a avut o zi proastă, că are probleme la fel ca tine, că tu însuți/însăți i-ai creat probleme... Nu contează!

De aceea, mă simt mult mai bine în singurătate. Ador cel mai tare clipele când nu e nimeni în jur, când e liniște și pot să mă relaxez. Poate că inabilitatea asta socială mă ține pe loc - în sensul că evitând oamenii cu orice preț nu primesc nici oportunități pe care să le fructific - dar ăsta sunt. Un om prost care detestă alți oameni fiindcă sunt proști. 

Cum să fii fericit în viață

Când vine vorba de fericirea în viață există două școli mari de gândire: aia a secretului universului, în care trebuie să ai așteptări mari ca să-l convingi pe univers să-ți ofere pe tavă împlinirea visului și aia a pragmatico-realiștilor care spune că trebuie să-ți calibrezi cât mai jos așteptările, iar viața ta o să fie simplă, predictibilă și pe alocuri fericită.

Primii o să-ți arunce în față un argument pe care nu-l poți răsturna prea simplu: fără vise și oameni care să creadă în ele (deci fără așteptări mai mari decât pare posibil) nu am fi ajuns ca specie prea departe!

Cei din cea de-a doua categorie se vor agăța de ideea că universul, de fapt, nu joacă niciun rol în ecuația speranței. Și chiar dacă succesul ține și de încrederea cu care acționezi, este important să nimerești în locul potrivit, cu oamenii potriviți, care să înțeleagă și să accepte faptul că e și în interesul lor să creadă în visul tău. Așa că acceptarea posibilității înfrângerii te scutește de multe neplăceri, de dezamăgire și de depresie. Orice vine peste așteptările tale contribuie la starea ta de bine.

Sigur că astea sunt doar niște simplificări grosolane, dar ăsta e un articol pe blog - cititor de pe net avid de înțelepciune și adevăr. Iar eu cred că trebuie să mergem pe calea înțelepților. Calea de mijloc. E bine să ai scenarii optimiste în cap, dar e la fel de indicat să ai și așteptări scăzute. Cum funcționează asta? Mă bucur că ai întrebat, cititor avid de înțelepciunea și adevăr de pe internet! O să-ți dau un exemplu ca să pricepi mai bine. Căci exemplele sunt făcute ca să priceapă și proștii.

În clipa în care îți propui să încropești ceva trebuie să ții seama de două borne. Aia pozitivă - care trebuie să fie la cel mai mic grad al scenariului pozitiv și aia negativă - care să fie pe o treaptă de mijloc a eșecului. Adică, nici dracul nu trebuie să fie chiar atât de întunecat, căci altfel nu ai mai funcționa ca om și nici succesul nu trebuie exclus din start din schemă. Practic, așteptarea ta trebuie să penduleze între aceste două borne. Să poți să fii fericit și dacă o dai în bară, fiindcă ai învățat ceva și poți încerca din nou altceva cu un plan mai bun; dar să fii și mai fericit în cazul în care reușita depășește cu mult cea mai optimistă așteptare a ta.

1st rule of chats