Unul dintre profesorii de la facultate spunea la un curs faptul că Don Quijote este o carte pe care marii intelectuali o recitesc constant. Că este una dintre pietrele de temelie de ale culturii umane. Nu sunt în măsură să contest!
Din perspectiva mea de cititor mediocru - nici măcar n-aș fi sesizat aspectul privind problemele temporale din cadrul acțiunii dacă nu mi-ar fi fost scoase la lumină prin note de subsol! - nu e o carte slabă, dar e dezlânată, mult prea lungă pentru ceea ce vrea să transmită, cu prea multe și obositoare ramificații și povești în poveste, fără o structură... Conține, fără doar și poate, și multă umplutură, ca o carte care a fost scrisă la numărul de semne mai mult decât la numărul de idei. E un text de care s-a tras în prea multe direcții. Mai ales în primul volum!
De ce vă spun asta? Așa... nu știu ce mi-a venit astăzi să compar cuplul Don Quijote - Sancho Panza cu niște lucrători care pleacă, de regulă, în tandem. S-a iscat o întreagă glumă în care cel comparat cu Sancho nu era, de fapt, Sancho, ci Rocinante - calul lui Don Quijote.
Apoi am stat un pic pe gânduri - erau gânduri rezistente dacă am reușit să șad comod pe ele - și am încercat să caut o explicație la apetitul pentru recitit cartea din partea intelectualilor.
Pentru cine nu a citit cartea - nici nu o recomand decât dacă suferiți de snobism intelectual - o să dau din casă. Așa că nu citiți partea asta. La final, Don Quijote moare. El umblă, în ultima parte a vieții, după cai verzi și glorie de cavaler medieval din cărți de aventuri, dar nu reușește decât să intre în buclucuri stupide ca să constate pe patul de moarte că identitatea pe care și-a contruit-o în capul lui e doar o ficțiune.
În cele din urmă, asta e o descriere perfectă a felului cum funcționează viața! Oamenii intră în tot soiul de încurcături fără noimă, sar de la o poveste la alta, se luptă cu imprevizibilul și pierd - fiirndcă ei caută structură - și, să nu uităm, că în capul fiecăruia zace nu doar unul, ci mai multe personaje în fucție de situație. Ca fiecare să constate la final că totul nu-i decât o farsă în care au investit mult prea multă energie fără rost!
Nu putem trăi fără identitate... Dar trebuie să fim conștienți că fiecare om se bazează pe subiectele din exterior pentru a-și forma personajul. Și nimini nu a regretat pe patul de moarte că nu a rămas în personaj suficient de mult timp încât să capete glorie și... bani!
Doar sperăm că timpul se poate întoarce, că putem lua de la capăt aceeași zi și să o trăim altfel. Uneori și greșelile de calcul narativ pot căpăta semnificații mai importante decât se preconiza!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu