Limbajul reprezintă o convenție! De asemenea, nu întotdeauna ceea ce spunem oficial este și ceea ce spunem de fapt. Adică, luând înțelesul propoziției la bani mărunți, dăm de o exagerare imensă, de exemplu. Iar cel care a comunicat a vrut să fie mai nevinovat decât ar lăsa să se înțeleagă.
O expresie des întâlnită în vorbire este și cea prin care se manifestă antipatia față de o persoană. O repulsie clară, fără menajamente, definitivă: "ne l-am plăcut niciodată".
"Niciodată" ăsta, însă, e un interval foarte lung. Și implică și momentele în care doi oameni nici măcar nu s-au cunoscut. Cum ar putea cineva să fie îndârjit în privința altcuiva atunci când nici măcar nu cunoaște persoana respectivă? Dacă am accepta speculațiile care ne spun că specia noastră e înzestrată cu suflet și acesta se reîncarnează - sau măcar este etern - atunci am putea să presupunem că aversiunea asta provine din "eternitate", de dincolo de timpuri și de dincolo de naștere.
Doar că omul trăiește un timp finit și despre infinit nu poate spune că l-a atins cu adevărat. La matematică jargonul menționează că o anume necunoscută poate tinde către infinit, că un șir tinde către infinit... numai axa reală reprezintă însă infinitul. Iar pe aia nu o putem decât reprezenta simbolic.
Dar oricine are capacitatea să treacă dincolo de înțelesul de bază și poate să facă distincția dintre denotație și conotație știe că expresia se referă la faptul că "l-am detestat pe individul ăsta din clipa în care l-am cunoscut". Și fiecare ocazie în care cele două personaje aflate în asemenea raport interpersonal s-au întâlnit nu i-a oferiti nicio ocazie celei care detestă să-și modifice opinia. E drept că nici nu prea ne place să ne schimbăm părerile, fiindcă altfel creierul s-ar scurtcircuita o vreme și ar resimți o durere mare. Mâhnirea provocată de autodezamăgire este foarte chinuitoare, așa că toată lumea preferă să evite asemenea neplăceri!
De aia se spune că "prima impresie contează". Pentru că după preferăm să rămânem orbi la orice ne poate deranja o convingere. Ba mai mult, vânăm fiecare greșeală, fiecare stângăcie a cuiva doar ca să ne autoconfirmăm părerea. Iată, de ce "nu l-am plăcut niciodată"! "Ha, știam eu!"
E nevoie de un eveniment cathartic, de un fel de purificare, care să echilibreze personalitatea cuiva care acceptă că s-a înșelat în privința cuiva. Și de niște intimitate. De o comuniune. În filme șocul ăsta apare când lași două personaje singure în situații extreme. Când importanța speciei primează și ambele personaje văd în celălalt un om, nu o bestie. Altfel, presiunea socială și rușinea că ai judecat greșit rămân mai puternice și poți să detești un om toată viața.
