Eu, gen, Tomac

Eu am crezut la început că e o glumă. Politica este plină de ironii din acestea. Despre Hitler am citit în "Humans - A Brief History of How We Fucked It All Up" a lui Tom Phillips faptul că - în clipa când a ajuns cancelar - parlamentarii germani cu experiență considerau că e tipul manevrabilului perfect. Se discuta în cercurile vechi despre perioada scurtă de timp în care va fi dat pe brazdă.

Așa și cu Eugen Tomac. O propunere de premier venită de niciunde, adus să acopere un vid de putere pe care nu o mai revendică nimeni! Doamne ferește să-l compar cu vreun dictator, care se cațără la putere treptat și distruge lumea așa cum o știm noi, impunând lumii noi standarde de moralitate și aruncând o pată asupra politicilor de extremă dreapta. Dar cum s-a îngroșat o glumă într-o parte, așa pare să se îngroașe și-n lumea asta a cotidianului românesc.

Pentru cine își aduce aminte, Tomac nu e decât o formă fără fond, un ins insipid, incolor și inodor, un pupil politic al lui Băsescu, care admitea în jurul lui doar insignifiați fără aspirații profunde. Oameni care să rostească în mod corect și cu accent slugarnic "Da, șefu'!".

Uneori consilierii politici sau, dacă nu ei, politicienii înșiși construiesc povești dramatice pentru a creiona un portret interesant acolo unde bate vântul în sufletul și mintea omului. Despre caracter nici nu trebuie să mai vorbim. Peisajele cu sârmă ghimpată și hiperbolicele distanțe parcurse de copilul Eugen Tomac descurț doar ca să privească încruntat în zare, au considerat unii oameni sau doar Tomac că impresionează lumea avidă după eroi. Doar că au venit jurnaliștii și-o demontat mitul copilului patriot, dar, așa cum spunea dnul Tomac, ne mai luăm din asta. Haideți să privim în viitorul fără speranțe și să continuăm să îmbrățișăm minciunile ca pe zeițele plăcerilor.

Dacă totuși gluma rămâne valabilă și se materializează eu cred că nu e atât de rău. Așa cum în tolba oricărui soldat șade bastonul de mareșal, așa și în diplomatul politicianului șade postul de premier. Iar dacă Tomac ajunge premier - fie el și pentru o singură zi - atunci acel clișeu atriburi lui Napoleon Bonaparte se extinde la îngreaba populație a unui stat. În traista oricărui amărât de cetățean șade între pâine și brânză și posibilitatea de a ajunge premier.

Nu trebuie decât să crezi, în nesimțirea ta, că totul trebuie să se rezolve de la sine, că meritul e doar hazard... iar experiența de viață și de conducere nu au nicio importanță! Slugărnicia, securicitatea și tupeul sunt singurele atribute care contează. Și statornicia întru convigerea că ești special, lipsa simțului ridicolului sau a caracterului... Tomac ne demonstrează - dacă ajunge premier - că oricine poate ajunge premier! Și tu cititor rătăcit pe acest blog!