Cum să fii fericit în viață

Când vine vorba de fericirea în viață există două școli mari de gândire: aia a secretului universului, în care trebuie să ai așteptări mari ca să-l convingi pe univers să-ți ofere pe tavă împlinirea visului și aia a pragmatico-realiștilor care spune că trebuie să-ți calibrezi cât mai jos așteptările, iar viața ta o să fie simplă, predictibilă și pe alocuri fericită.

Primii o să-ți arunce în față un argument pe care nu-l poți răsturna prea simplu: fără vise și oameni care să creadă în ele (deci fără așteptări mai mari decât pare posibil) nu am fi ajuns ca specie prea departe!

Cei din cea de-a doua categorie se vor agăța de ideea că universul, de fapt, nu joacă niciun rol în ecuația speranței. Și chiar dacă succesul ține și de încrederea cu care acționezi, este important să nimerești în locul potrivit, cu oamenii potriviți, care să înțeleagă și să accepte faptul că e și în interesul lor să creadă în visul tău. Așa că acceptarea posibilității înfrângerii te scutește de multe neplăceri, de dezamăgire și de depresie. Orice vine peste așteptările tale contribuie la starea ta de bine.

Sigur că astea sunt doar niște simplificări grosolane, dar ăsta e un articol pe blog - cititor de pe net avid de înțelepciune și adevăr. Iar eu cred că trebuie să mergem pe calea înțelepților. Calea de mijloc. E bine să ai scenarii optimiste în cap, dar e la fel de indicat să ai și așteptări scăzute. Cum funcționează asta? Mă bucur că ai întrebat, cititor avid de înțelepciunea și adevăr de pe internet! O să-ți dau un exemplu ca să pricepi mai bine. Căci exemplele sunt făcute ca să priceapă și proștii.

În clipa în care îți propui să încropești ceva trebuie să ții seama de două borne. Aia pozitivă - care trebuie să fie la cel mai mic grad al scenariului pozitiv și aia negativă - care să fie pe o treaptă de mijloc a eșecului. Adică, nici dracul nu trebuie să fie chiar atât de întunecat, căci altfel nu ai mai funcționa ca om și nici succesul nu trebuie exclus din start din schemă. Practic, așteptarea ta trebuie să penduleze între aceste două borne. Să poți să fii fericit și dacă o dai în bară, fiindcă ai învățat ceva și poți încerca din nou altceva cu un plan mai bun; dar să fii și mai fericit în cazul în care reușita depășește cu mult cea mai optimistă așteptare a ta.

Cum să te angajezi ca bonă

Nu cu mult timp în urmă, exista un curent de gândire (probabil mai există, dar, nefiind interesat de prostii, nu m-am mai intersectat eu cu el) conform căruia dacă-i ceri universului ceva și te comporți cu încredere că universul o să-ți ofere acel ceva la care ai aspirat, atunci universul are să facă pe dracu-n patru pentru tine! Pe înțelesul tuturor, treaba se cheamă autosugestie. Îți pui în minte că o să ai o minge cu semnătura lui Messi pe ea, te comporți zi de zi ca și cum ai deja mingea respectivă, iar din cer n-o să pice o pară mălăiață, ci chiar mingea cu cu autograful celebrului fotbalist.

Duduia de mai jos nu privește cu încredere viitorul, ci mai degrabă cu aroganță! A depășit de mult încrederea, deci... în conformitate cu superstițiile unora... ar trebui să reușescă mai repede decât ceilalți, nu?

Copila asta de 20 de ani îți face ție un hatât, alocând din timpul ei valoros de mers la cumpărături pentru îngrijirea plodului tău! Auzi ce exprimare: „Aloc timp pentru îngrijire copil”, după care continuă: „aș fi dispusă să am grijă de copilul tău”. Ar fi dispusă, bă! Nu-i ca toate alea de fac treaba asta pentru bani. Asta-i dispusă!

La următoarea propoziție se scapă totuși: „Îmi place mult să petrec timpul cu copii!” Să fie din pricina faptului că la 20 de ani, gândește ca o puștoaică de 14?

Finalul parcă e adresat unui tătic pervers: „Aștept mesajul tău pentru a vorbi despre mai multe detalii și totodată pentru a ne cunoaște!”... Lăsăm la o parte exprimarea stângace (și eu mă mai grăbesc uneori, deseori adică) și ne axăm pe ceea ce contează: modul delicios în care încheie... cu faptul că e dispusă să îl cunoască pe tăticul pervers cu un copil din flori și nevastă în Spania...

Sunteți niște insensibili

A luat foc lumea mediatică din România fiindcă Simona Creţu - o consilieră de la Primăria București - și-a expus public credința ei. Sigur că miștouri se pot face pe tema asta gârlă, dar azi am să fiu îngăduitor.

De ce s-o numim cu termeni medicali pe biata femeie? În definitiv, care-i diferența între ea și cei care îl venerează pe Arsenie Boca?!

Normal că expunerea ideii unei credințe este incoerentă! Nu există dovezi clare că scrijelitul cu pixul pe o foaie de hârtie aduce beneficii decât dacă ești scriitor celebru sau vedetă... sau, eventual, turnător la DNA. Că te scoate de la șobolan.

Inconsistența explicației ei este dată de faptul că la mijloc nu avem de-a face decât cu o credință modernă. Ecologistă. Plantezi pomi și universul te ajută. Eiiiii! Uraaaaaaaaaaaaaaaaa!

Până la urmă nu văd de ce se pierde vremea în încercarea de a o stigmatiza pe doamna/domnișoara Simona Crețu! Lipsă de subiecte, am înțeles. Dar... tot așa ați putea să-i condamnați pe ăia care se duc la biserică în fiecare duminică. Doar „naivii” (ca să nu folosesc termenii medicali cu care este etichetată Simona Crețu) pot să creadă că Biblia e o carte care expune adevăruri de netăgăduit!

În definitiv, ce face femeia greșit? Scrie pe hârtie. E total inofensivă! Că se face singură public de rahat... e altă poveste! Când o să avem alt subiect o să uităm că Simona Crețu a existat.

Multă lume - care a văzut filmul The Secret - are impresia că dorințele fără acțiune se pot îndeplini. Fiindcă universul conspiră. Că el n-are nimic mai bun de făcut. E un fel de religie. Sau suntem la ora de condamnare a religiilor? Că eu aștept pauza...