M-am lăudat că am să continui privirea mea asupra textului pe care l-am lecturat nu de mult - text ce aparţine autorului trilogiei "Fotograful şi mângâierea", "Fotograful şi sărutul femeii de lut", "Fotograful şi amânarea" (roman în trei părţi publicat al editura "Times" din Brăila, în anii 1995, 2001 şi respectiv 2006, ultima parte fiind reeditată şi în 2007 - scrieri ce vizează o zi din viaţa unui fotograf obişnuit când o femeie vine la salonul său şi-i cere să-i facă nişte poze nud (ceva totuşi artistic) pentru un album personal. El nu-i înţelege intenţia încă de la început, dar intră în acest joc care-l face să alunece către adolescenţă când urmărea cu tot aşa mare interes un corp armonios de femeie şi mintea începe să creeze realităţi paralele ale evenimentului şi nu mai ştii dacă te afli acolo în salonul acela obişnuit sau în garsoniera personajului - loc împărţit în patru incinte în care uneori pereţii sunt acvarii cu peşti coloraţi sau camere în care sălăşluieşte atmosfera japoneză sau imaginea navei Enterprise din Star Trek the Next Generation sau un pat ordinar al zvârcolirii gâdurilor negre din ziua anterioară... dar asta nu e decât un rezumat simplist, trilogia e mult mai complexă şi labirintică) - dar am fost ocupat până peste cap: licenţă, proiecte, referate... îţi mănâncă toată energia creatoare şi te lasă singur cu mintea goală pe o stradă însorită şi plină de pomi înfloriţi, privind în gol totuşi, nuanţele fiind de gri ca cele ale blocurilor vechi pe care nu s-a aşezat nici măcar un graffiti. Dar azi vreau să fac asta, chiar dacă ştiu că prea puţină lume va citi textul acesta, eu îl voi scrie, voi scrie ca şi cum i-aş aduce un omagiu unui prieten cum îmi este Achim Macarie pe care l-am cunoscut într-o bibliotecă ajutându-l să caute o carte în catalogul electronic (pentru că el nu se prea pricepe la calculatoare şi se cam teme de ele - deşi eu sincer nu înţeleg... nu există aparate mai supuse decât electronicele ("Odă ţie, Doamne, cu puterile tale straşnice/Că nu ţi-a trecut prin cap să dai creier aparatelor casnice" - capătă pentru mine ciudate nuanţe în astfel de condiţii!). Atunci nu am făcut decât cunoştinţă... el mi-a întins mâna prieteneşte şi s-a prezentat (eu nu prea vorbesc cu necunoscuţii şi nu mă prezint în faţa nimănui atâta vreme cât nu ştiu mai nimic despre cel de lângă mine, sunt mai introvertit... mama m-a învăţat să nu comunic prea multe necunoscuţilor). Nu prea am luat în seamă evenimentul: "Am zis şi eu un Încâtat plictisit, ca să nu par nepoliticos" şi apoi mi-am văzut de drum. L-am reîntâlnit după câteva luni în luna lui ianuarie - era un frig de crăpau damigenle cu vin în beci - când eu umblam zgribulit pe stradă după ce fusesem să-mi cumpăr CD-uri. Umblam hai-hui cum fac uneori când vreau să întârzii acasă şi... visez cu lacrimi pe hainele sufletului la diverse... M-am trezit din reveria mea dezorientată cu o mână pe umăr şi eram gata să reacţionez violent, dar m-am oprit spunându-mi că nu vrea decât să-mi dea o carte. Era el... şi mi-a întins cartea din 1995, mi-a cerut să o lecturez şi să-i spun părerea mea: de parcă eu aş fi putut să mă pricep la aşa ceva. Nu aveam mai mult de 18 ani şi sincer nu cred că pot să emit păreri de specialist nici acum. Nu am înţeles niciodată acel gest: poeţii ăştia şi naivităţile lor! Am luat cartea şi am zis că i-o citesc şi că am să-i spun când ne vom întâlni altă dată ce părere am.
Îmi amintesc pe atunci că nu l-am mai văzut aproape jumătate de an, deşi eu lăsasem cartea în biblioteca mea... iar pe carte se aşternuse praful. Am lecturat-o într-un final... părea incompletă, greu de înţeles, cu prea multe planuri, oglinzi şi umbre. A doua zi a sunat telefonul şi vocea lui mă întreabă: "Ia zi maestre, cum ţi-a părut cartea?" Atunci am rămas mirat! Ce mai înseamnă şi asta? De unde ştie că i-am citit cartea? Mi-a explicat că se iscă între el şi cărţile pe care le scrie un fel de legătură telepatică, mistică, sau nu mai ştiu ce cuvânt a folosit, astfel încât el îmbracă personalitatea tuturor celor care-i citesc textul şi-i văd lucrarea într-un alt fel. Şi cu o zi în urmă avusese o revelaţie despre lucrare sa: o văzuse neterminată. I-am zis că asta e şi părerea mea. Şi a fost pentru prima dată când am început să mă tem de personajul acesta.
A doua oare când m-am temut a fost atunci când mi-a propus să scrie ceva despre mine, adică să mă ia pe mine drept personaj şi să contruiască el o poveste în jurul acestui personaj. Mă irita ideea! Îmi părea că înţelege prea multe despre mine şi că nu vreau să vadă lumea cum sunt în realitate. Nu ştiu, poate că e doar o prejudecată, dar are tendinţa să analizeze cu precizia unui teoretician oamenii cu care intră în contact şi să le vadă mai ales partea înunecată ca un medic la radiografie, ca un medic care vede cancerul din fiecare pacient al său... Şi asta mă speria mai ales că aveam atunci un secret pe care nu aş fi vrut să-l afle nimeni: mai ales o anume persoană (la opinia căreia ţineam mai tare decât la a mea! şi care însă m-am dezamăgit enorm, dar asta e de domeniul trecutului...) şi deci am refuzat!!
Să ne întoarcem însă la oile noastre, la povestea noastră - care spre deosebire de celelalte lucrări nu a văzut lumina tiparului decât pentru câteva persoane. Şi asta pentru că în cadrul ei medicul Macadie a vrut să-şi analizeze propria boală, a vrut să se pună în oglindă pe sine şi să se descrie cât poate el de bine: lucid, fără să omită nimic... chiar dacă în modul cel mai subiectiv cu putinţă, totuşi, fără să omită nicio părere pe care şi-o crease despre sine, niciun complex pe care simte că-l are, nimic. Să se închidă pe sine între paginile unei cărţi... aşa cum s-a văzut la un moment dat.
Deşi poate că mulţi cititori ai acestei opere artistice o să considere paradoxală atitudinea lui de la final - dacă era un om care spera tot timpul, era cel mai optimist cu putinţă, cum de s-a sinucis. Răspunsul vine foarte simplu, din punctul meu de vedere: unei speranţe fără margi îi urmează imediat şi inevitabil o deznădejde foarte mare. O secundă de neatenţie, un pas greşit şi căzătura în starea aceasta te duce într-o prăpastie fără fund. De aceea se întâmplă la finalul povestirii ce se întâmplă: personajul, deşi e un om care speră foarte tare, e totuşi realist în ceea ce-l priveşte (adică simte că nu-i poate oferi fericirea pe care şi-ar dori-o iubitei sale... şi asta îl subminează dintr-o singură lovitură). Acest final, însă, nu e cu totul surprinzător! într-una din notele de la pagina 22, personajul nostru îi dă o replică tăioasă cuiva care îi dă un exemplu de tip care a ratat ceva important în viaţa sa; el îi spune când e întrebat ce anume ar face cu zâmbetul pe buze: "Aş prefera să mor!" (p. 22). Cumva anticipând pe departe deznodământul.
Şi nu numai atât: meditând ajunge la următoarele idei la pagina 99: îşi spunea că azi nu mai există războaie ca în romanele citite de el... când cei mai mulţi voluntari mergeau acolo ca să moară mai repede, doar gândul acesta îi mâna acolo... şi căutau cele mai nebuneşti metode de a se expune pericolului, dar totuşi trebuia să pară accident, nu voiau să-şi arate niciunul din ei slăbiciunea... ideea că totul e pierdut. Îşi spunea că azi oamenii sunt ucişi în cele mai perfide moduri şi că războaie nu se mai dădeau pe fronturi militare, ci pe cele economice, politice şi sociale. Iar ce se întâmplă prin alte zone nu-s decât diversiuni... Nu va mai fi un război mondial în care să se primească şi voluntari nesăbuiţi când situaţia o cere, când nu mai sunt trupe, când pur şi simplu avem nevoie de războinici kamikaze.
Dar să nu rezumăm totul la acest contrast dintre speranţă şi deznădejde, ci să mai amintim şi sentimentul de singurătate pe care-l resimte câteodată personajul nostru. De obicei, caută singurătatea pentru că se simte bine, dar la un moment dat i se întâmplă ceva ciudat. Să lăsăm textul să vorbească, căci o face cel mai bine... am să copiez pur şi simplu:
"Vrei să ştii ce e singurătatea? Mergi şi aşază-te în mijlocul unei mulţimi de oameni pe care-i cunoşti (aşa din vedere), mulţime împărţită în bisericuţe care discută fiecare despre altceva... Pune-ţi mâinile la urechi, acoperindu-le atât cât din exterior să nu mai ajungă la tine decât un murmur dezodonat ca de la un stadion de care nu eşti foarte departe... şi închide ochii încercând să-ţi auzi gândurile. Vei avea atunci singurătate în cea mai pură formă - ca pe o curtezană pe care o poţi mirosi, atinge (pipăi), căreia îi poţi gusta sărutul, pe care o poţi vedea goală cum se zvârcoleşte în braţele tale, căreia îi poţi auzi gemetele de plăcere... dar al cărei suflet nu-l poţi pângări!!! O posezi în toată voluptate ei... dar privirea îi rămâne vidă, cristalină. Nu-i poţi avea şi sufletul ca să-l fărmiţezi." (p. 8).
Astea fiind spune am să închei aici (cred) pledoaria mea despre cartea aceasta. Nu ştiu cât de bună este sau cât de proastă important e că mi-a plăcut.
Îmi amintesc pe atunci că nu l-am mai văzut aproape jumătate de an, deşi eu lăsasem cartea în biblioteca mea... iar pe carte se aşternuse praful. Am lecturat-o într-un final... părea incompletă, greu de înţeles, cu prea multe planuri, oglinzi şi umbre. A doua zi a sunat telefonul şi vocea lui mă întreabă: "Ia zi maestre, cum ţi-a părut cartea?" Atunci am rămas mirat! Ce mai înseamnă şi asta? De unde ştie că i-am citit cartea? Mi-a explicat că se iscă între el şi cărţile pe care le scrie un fel de legătură telepatică, mistică, sau nu mai ştiu ce cuvânt a folosit, astfel încât el îmbracă personalitatea tuturor celor care-i citesc textul şi-i văd lucrarea într-un alt fel. Şi cu o zi în urmă avusese o revelaţie despre lucrare sa: o văzuse neterminată. I-am zis că asta e şi părerea mea. Şi a fost pentru prima dată când am început să mă tem de personajul acesta.
A doua oare când m-am temut a fost atunci când mi-a propus să scrie ceva despre mine, adică să mă ia pe mine drept personaj şi să contruiască el o poveste în jurul acestui personaj. Mă irita ideea! Îmi părea că înţelege prea multe despre mine şi că nu vreau să vadă lumea cum sunt în realitate. Nu ştiu, poate că e doar o prejudecată, dar are tendinţa să analizeze cu precizia unui teoretician oamenii cu care intră în contact şi să le vadă mai ales partea înunecată ca un medic la radiografie, ca un medic care vede cancerul din fiecare pacient al său... Şi asta mă speria mai ales că aveam atunci un secret pe care nu aş fi vrut să-l afle nimeni: mai ales o anume persoană (la opinia căreia ţineam mai tare decât la a mea! şi care însă m-am dezamăgit enorm, dar asta e de domeniul trecutului...) şi deci am refuzat!!
Să ne întoarcem însă la oile noastre, la povestea noastră - care spre deosebire de celelalte lucrări nu a văzut lumina tiparului decât pentru câteva persoane. Şi asta pentru că în cadrul ei medicul Macadie a vrut să-şi analizeze propria boală, a vrut să se pună în oglindă pe sine şi să se descrie cât poate el de bine: lucid, fără să omită nimic... chiar dacă în modul cel mai subiectiv cu putinţă, totuşi, fără să omită nicio părere pe care şi-o crease despre sine, niciun complex pe care simte că-l are, nimic. Să se închidă pe sine între paginile unei cărţi... aşa cum s-a văzut la un moment dat.
Deşi poate că mulţi cititori ai acestei opere artistice o să considere paradoxală atitudinea lui de la final - dacă era un om care spera tot timpul, era cel mai optimist cu putinţă, cum de s-a sinucis. Răspunsul vine foarte simplu, din punctul meu de vedere: unei speranţe fără margi îi urmează imediat şi inevitabil o deznădejde foarte mare. O secundă de neatenţie, un pas greşit şi căzătura în starea aceasta te duce într-o prăpastie fără fund. De aceea se întâmplă la finalul povestirii ce se întâmplă: personajul, deşi e un om care speră foarte tare, e totuşi realist în ceea ce-l priveşte (adică simte că nu-i poate oferi fericirea pe care şi-ar dori-o iubitei sale... şi asta îl subminează dintr-o singură lovitură). Acest final, însă, nu e cu totul surprinzător! într-una din notele de la pagina 22, personajul nostru îi dă o replică tăioasă cuiva care îi dă un exemplu de tip care a ratat ceva important în viaţa sa; el îi spune când e întrebat ce anume ar face cu zâmbetul pe buze: "Aş prefera să mor!" (p. 22). Cumva anticipând pe departe deznodământul.
Şi nu numai atât: meditând ajunge la următoarele idei la pagina 99: îşi spunea că azi nu mai există războaie ca în romanele citite de el... când cei mai mulţi voluntari mergeau acolo ca să moară mai repede, doar gândul acesta îi mâna acolo... şi căutau cele mai nebuneşti metode de a se expune pericolului, dar totuşi trebuia să pară accident, nu voiau să-şi arate niciunul din ei slăbiciunea... ideea că totul e pierdut. Îşi spunea că azi oamenii sunt ucişi în cele mai perfide moduri şi că războaie nu se mai dădeau pe fronturi militare, ci pe cele economice, politice şi sociale. Iar ce se întâmplă prin alte zone nu-s decât diversiuni... Nu va mai fi un război mondial în care să se primească şi voluntari nesăbuiţi când situaţia o cere, când nu mai sunt trupe, când pur şi simplu avem nevoie de războinici kamikaze.
Dar să nu rezumăm totul la acest contrast dintre speranţă şi deznădejde, ci să mai amintim şi sentimentul de singurătate pe care-l resimte câteodată personajul nostru. De obicei, caută singurătatea pentru că se simte bine, dar la un moment dat i se întâmplă ceva ciudat. Să lăsăm textul să vorbească, căci o face cel mai bine... am să copiez pur şi simplu:
"Vrei să ştii ce e singurătatea? Mergi şi aşază-te în mijlocul unei mulţimi de oameni pe care-i cunoşti (aşa din vedere), mulţime împărţită în bisericuţe care discută fiecare despre altceva... Pune-ţi mâinile la urechi, acoperindu-le atât cât din exterior să nu mai ajungă la tine decât un murmur dezodonat ca de la un stadion de care nu eşti foarte departe... şi închide ochii încercând să-ţi auzi gândurile. Vei avea atunci singurătate în cea mai pură formă - ca pe o curtezană pe care o poţi mirosi, atinge (pipăi), căreia îi poţi gusta sărutul, pe care o poţi vedea goală cum se zvârcoleşte în braţele tale, căreia îi poţi auzi gemetele de plăcere... dar al cărei suflet nu-l poţi pângări!!! O posezi în toată voluptate ei... dar privirea îi rămâne vidă, cristalină. Nu-i poţi avea şi sufletul ca să-l fărmiţezi." (p. 8).
Astea fiind spune am să închei aici (cred) pledoaria mea despre cartea aceasta. Nu ştiu cât de bună este sau cât de proastă important e că mi-a plăcut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu