„Întreaga experieţă de a fi lovit de un glonţ e foarte interesantă şi cred că merită s-o descriu în amănunţime. [...]
Aproximativ vorbind, am încercat senzaţia de a fi au centre unei explozii. Mi se părea că sunt înconjurat de un bubuit puternic şi de o orbitoare scânteiere de lumină şi am simţit un şoc imens - nu de durere, ci numai un şoc violent, aşa cum simţi că eşti lovit şi redus la neputinţă totală. Sacii de nisip din faţa mea se îndepărtaseră la o distanţă imensă. Îmi închipui că te simţi la fel când te loveşte trăsnetul. Am ştiut imediat că am fost lovit, dar din cauza bubuitului şi a scânteierii aparente m-am gândit că o puşcă din aproapiere s-a descărcat din întâmplare şi m-a nimerit. Totul s-a petrecut în mai puţin de o secundă. În clipa următoare mi s-au îndoit genunchii şi am căzut, izbind pământul cu capul cu un zgomot violent, dar, spre uşurarea mea, nu m-a durut. Aveam un sentiment de amorţeală, de buimăceală, conştiinţa că am fost rănit foarte grav, dar nu simţeam nici o durere în sensul obişnuit.
Santinela cu care vorbeam, un american, o pornise înainte. «Dumnezeule! Eşti rănit!» Oamenii s-au adunat în jur. S-a produs obişnuita agitaţie. «Ridicaţi-l! Unde-i lovit? Deschideţi-i gulerul cămăşii», etc. Americanul a cerut un cuţit ca să-mi taie cămaşa. Ştiam că am un briceag în buzunar şi am încercat să-l scot, dar am descoperit că braţul drept mi-e paralizat. Nesimţind nici o durere, încercam o vagă satisfacţie. Asta avea să-i placă soţiei mele, mă gândeam; ea spera întotdeauna să fiu rănit, ceea ce m-ar fi ferit să fiu ucis când avea să vină marea bătălie. Şi abia atunci mi-a trecut prin minte să mă întreb unde eram lovit şi cât de grav; nu simţeam nimic, dar eram conştient că glonţul mă nimerise undeva în partea din faţă a trupului. Când am încercat să vorbesc m-am pomenit că nu am glas, am scos doar un sunet lipsit de vlagă, dar la a doua încercare am reuşit să întreb unde am fost lovit. În gât, mi-au spus. Harry Webb, brancardierul nostru, a adus un bandaj şi o sticluţă de alcool pe care o păstram pentru prim ajutor. Când m-am ridicat, mi-a curs din gură o mulţime de sânge şi l-am auzit pe spaniolul din spatele meu spunând că glonţul a trecut prin gât. Am simţit alcoolul, care de obicei ustură ca dracul, răspândindu-se pe rană ca o plăcută senzaţie de răcoare.
M-am întins pe jos din nou, până să aducă o brancardă. De îndată ce am aflat că glonţul mi-a trecut prin gât m-am gândit că s-a terminat cu mine. N-am auzit vreodată ca vreun om sau un animal să fie împuşcat în gât şi să supravieţuiască. Sângele mi se scurgea din colţul gurii. «Mi-a străpuns artera», m-am gândit. Mă întrebam cât timp mai trăieşti după ce ţi-a fost tăiată carotida, probabil nu multe minute. Totul părea a pluti în ceaţă. Trebuie să se fi scurs vreo două minute, în care am presupus că am murit. Şi acest lucru era interesant - e interesant să ştii ce vei gândi atunci. Primul meu gând, destul de convenţional, s-a îndreptat către soţia mea. Al doilea a fost un resentiment violent că părăsesc această lume în care, la drept vorbind, mă simţeam atât de bine. Am avut răgazul ca să încerc aceste sentimente cu mare acuitate. Neşansa aceasta stupidă m-a înfuriat. Ce lipsă de sens! Să fii doborât, nici măcar în luptă, ci în colţul banal al tranşeelor, datorită unui moment de neglijenţă! M-am gândit şi la omul care mă împuşcase - m-am întreba cum era el, dacă era spaniol sau străin, dacă ştia că m-a nimerit, şi aşa mai departe. Nu aveam nici un resentiment faţă de el. Mă gândeam că, fiind fascist, l-aş fi omorât dacă aş fi putut, dar dacă ar fi fost luat prizonier şi ar fi fost adus înaintea mea în clipa aceea l-aş fi felicitat pentru că este un ţintaş atât de bun. S-ar putea totuşi, ca în cazul în care mori într-adevăr, gândurile să-ţi fie total diferite.
Abia m-am aşezat pe brancardă, că braţul meu drept paralizata revenit la viaţă şi a început să mă doară îngrozitor. Atunci mi-am închipuit că trebuie să mi-l fi rupt când am căzut, dar durerea mă mai liniştea, deoarece ştiam că senzaţiile nu-ţi devin mai acute când mori. Am început să mă simt mai normal şi să-mi pară rău de cei patru nefericiţi care asudau şi alunecau cu targape umeri. Până la ambulanţă era o distanţă de o milă şi jumătate, pe un drum prost, pe cărări alunecoase, cu bolovani. Ştiam ce caznă e, deoarece cu o zi sau două în urmă, ajutasem la transportul unui rănit. Frunzele plopilor argintii care, în unele locuri, mărgineau tranşeele noastre, îmi atingeau uşor obrajii; mă gândeam ce bine e să trăieşti într-o lume în care cresc plopi argintii. Dar durerea din braţ nu mă lăsa, afurisită, şi mă făcea să înjur şi apoi să încerc să mă abţin, deoarece de fiecare dată când respiram mai adânc sângele mi se vărsa pe gură.” - George Orwell (pe numele său real Eric Blair) în Omagiul Cataloniei (în original Homage to Catalonia), Editura Univers, Bucureşti, 1997, traducere din engleză Radu Lupan.
Din ce scrie aici - destul de banal faţă de analiza detaliată din carte - experienţa descrisă mai sus... este una reală, autentică. Aşa că am zis că merită să o pun aici. Lectură plăcută!
Aproximativ vorbind, am încercat senzaţia de a fi au centre unei explozii. Mi se părea că sunt înconjurat de un bubuit puternic şi de o orbitoare scânteiere de lumină şi am simţit un şoc imens - nu de durere, ci numai un şoc violent, aşa cum simţi că eşti lovit şi redus la neputinţă totală. Sacii de nisip din faţa mea se îndepărtaseră la o distanţă imensă. Îmi închipui că te simţi la fel când te loveşte trăsnetul. Am ştiut imediat că am fost lovit, dar din cauza bubuitului şi a scânteierii aparente m-am gândit că o puşcă din aproapiere s-a descărcat din întâmplare şi m-a nimerit. Totul s-a petrecut în mai puţin de o secundă. În clipa următoare mi s-au îndoit genunchii şi am căzut, izbind pământul cu capul cu un zgomot violent, dar, spre uşurarea mea, nu m-a durut. Aveam un sentiment de amorţeală, de buimăceală, conştiinţa că am fost rănit foarte grav, dar nu simţeam nici o durere în sensul obişnuit.
Santinela cu care vorbeam, un american, o pornise înainte. «Dumnezeule! Eşti rănit!» Oamenii s-au adunat în jur. S-a produs obişnuita agitaţie. «Ridicaţi-l! Unde-i lovit? Deschideţi-i gulerul cămăşii», etc. Americanul a cerut un cuţit ca să-mi taie cămaşa. Ştiam că am un briceag în buzunar şi am încercat să-l scot, dar am descoperit că braţul drept mi-e paralizat. Nesimţind nici o durere, încercam o vagă satisfacţie. Asta avea să-i placă soţiei mele, mă gândeam; ea spera întotdeauna să fiu rănit, ceea ce m-ar fi ferit să fiu ucis când avea să vină marea bătălie. Şi abia atunci mi-a trecut prin minte să mă întreb unde eram lovit şi cât de grav; nu simţeam nimic, dar eram conştient că glonţul mă nimerise undeva în partea din faţă a trupului. Când am încercat să vorbesc m-am pomenit că nu am glas, am scos doar un sunet lipsit de vlagă, dar la a doua încercare am reuşit să întreb unde am fost lovit. În gât, mi-au spus. Harry Webb, brancardierul nostru, a adus un bandaj şi o sticluţă de alcool pe care o păstram pentru prim ajutor. Când m-am ridicat, mi-a curs din gură o mulţime de sânge şi l-am auzit pe spaniolul din spatele meu spunând că glonţul a trecut prin gât. Am simţit alcoolul, care de obicei ustură ca dracul, răspândindu-se pe rană ca o plăcută senzaţie de răcoare.
M-am întins pe jos din nou, până să aducă o brancardă. De îndată ce am aflat că glonţul mi-a trecut prin gât m-am gândit că s-a terminat cu mine. N-am auzit vreodată ca vreun om sau un animal să fie împuşcat în gât şi să supravieţuiască. Sângele mi se scurgea din colţul gurii. «Mi-a străpuns artera», m-am gândit. Mă întrebam cât timp mai trăieşti după ce ţi-a fost tăiată carotida, probabil nu multe minute. Totul părea a pluti în ceaţă. Trebuie să se fi scurs vreo două minute, în care am presupus că am murit. Şi acest lucru era interesant - e interesant să ştii ce vei gândi atunci. Primul meu gând, destul de convenţional, s-a îndreptat către soţia mea. Al doilea a fost un resentiment violent că părăsesc această lume în care, la drept vorbind, mă simţeam atât de bine. Am avut răgazul ca să încerc aceste sentimente cu mare acuitate. Neşansa aceasta stupidă m-a înfuriat. Ce lipsă de sens! Să fii doborât, nici măcar în luptă, ci în colţul banal al tranşeelor, datorită unui moment de neglijenţă! M-am gândit şi la omul care mă împuşcase - m-am întreba cum era el, dacă era spaniol sau străin, dacă ştia că m-a nimerit, şi aşa mai departe. Nu aveam nici un resentiment faţă de el. Mă gândeam că, fiind fascist, l-aş fi omorât dacă aş fi putut, dar dacă ar fi fost luat prizonier şi ar fi fost adus înaintea mea în clipa aceea l-aş fi felicitat pentru că este un ţintaş atât de bun. S-ar putea totuşi, ca în cazul în care mori într-adevăr, gândurile să-ţi fie total diferite.
Abia m-am aşezat pe brancardă, că braţul meu drept paralizata revenit la viaţă şi a început să mă doară îngrozitor. Atunci mi-am închipuit că trebuie să mi-l fi rupt când am căzut, dar durerea mă mai liniştea, deoarece ştiam că senzaţiile nu-ţi devin mai acute când mori. Am început să mă simt mai normal şi să-mi pară rău de cei patru nefericiţi care asudau şi alunecau cu targape umeri. Până la ambulanţă era o distanţă de o milă şi jumătate, pe un drum prost, pe cărări alunecoase, cu bolovani. Ştiam ce caznă e, deoarece cu o zi sau două în urmă, ajutasem la transportul unui rănit. Frunzele plopilor argintii care, în unele locuri, mărgineau tranşeele noastre, îmi atingeau uşor obrajii; mă gândeam ce bine e să trăieşti într-o lume în care cresc plopi argintii. Dar durerea din braţ nu mă lăsa, afurisită, şi mă făcea să înjur şi apoi să încerc să mă abţin, deoarece de fiecare dată când respiram mai adânc sângele mi se vărsa pe gură.” - George Orwell (pe numele său real Eric Blair) în Omagiul Cataloniei (în original Homage to Catalonia), Editura Univers, Bucureşti, 1997, traducere din engleză Radu Lupan.
Din ce scrie aici - destul de banal faţă de analiza detaliată din carte - experienţa descrisă mai sus... este una reală, autentică. Aşa că am zis că merită să o pun aici. Lectură plăcută!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu