Am descoperit online o schemă interesantă de a obține de la oameni poze cu carduri de identitate!
Prima dată, vine anunțul în care se promit joburi de 3000-4000 de lei în orașe în care pentru joburi de felul ăla nu există salarii mai mari de 2000 lei, ci sub:
Și zic: Ia, bre, să vedem ce vrea omușorul ăsta cu anunțul. Ah, și să nu-l deranjați cu telefoane! Pe WhatsApp!
La întrebarea mea „Care-i obiectivul la care se face paza?” am primit următoarele mesaje:
Că vezi, c-o păți, dar să-i trimit lui poze cu cardul meu de identitate, să i se vadă colțurile, că altfel nu poate să citească datele de pe el... și nu mă poate băga în baza lui de date.
Bă, băiatule! Hai să discutăm face-to-face prima dată, să schimbăm o vorbă ca oamenii! Nu-mi ceri mie pașaportul, că nu te-a născut mă-ta controlor la vamă! Legitimează-te prima dată și pe urmă, ok... mă legitimez și eu.
Mă întreb dacă nu cumva așa află oamenii ăștia date personale, pe care să le exploateze în viitor prin metoda accidentul. Alo, DIICOT! Nu te face că dormi. Ai date clare aici. Vezi cine stă în spatele numerelor ăstora de telefon și fă-le o vizită! Sigur e grup infracțional, ca umblă cu prea multe cartele!
Scenariul e atât de prost că nici nu știu cum să încep acest text. De fapt, ce nu e prost în acest lungmetraj? Poate doar clipele de sex filmate. Însă dacă ești preocupat cu adevărat să vezi faze fierbinți între femei poți să cauți material pe întreg internetul. E din belșug. Cu elemente mai explicite chiar! Altfel, tentativa cinematografică se găsește la ani lumină de artă. Forța ispirației n-a fost cu Louise Wadley în clipa în care a pus pe hârtie fantasmagoria asta lesbo-gangsta. Simțul ridicolului nici atât de vreme ce după ce și-a citit capodopera a decis ca să o și ecranizeze, în loc să o arunce într-un sertar secret în care se depozitează ratările sau să o ardă.
Titlul este dat în doi peri. Dintr-o chestie care se cheamă All About E aflăm așa de puține despre E (și atât) că schemele alea de la comentariile de pe youtube „Look son a good song” sunt de vreo sută de ori mai relevante! Chiar și compunerile cu caracterizări ale unui elev mai răsărit de clasa a patra ar putea depăși relevanța legăturii dintre titlul și film ăsta.
Dar hai să fim indulgenți și să acceptăm că nu se pot spune așa multe în 93 de minute. Asta fiindcă în loc să închege un personaj cu adevărat complex, interesant, cu aură de artistă ce sparge bariere și merge pe drumul ei - femeia care a scris și regizat scenariul a preferat să adauge niște gangsteri. Aiurita noastră rebelă pune din întâmplare (idee care n-are logică decât în mintea celor care visează că universul chiar conspiră ca ei să fie bogați!) mâna pe banii șefului ei pe care-l cam înșală cu ăia de-i sunt concurenți! Culmea este că nici ea nu știe cum au ajuns banii la ea acasă.
Bagajul cu foi e luat pe drum și purtat de la părinții fetei la fost iubită! Șeful înnebunește de furie. Își dă foarte mult ochii peste și se joacă cu un briceag pe masă, aruncă și devastează casa fostei angajate, pe care o sună neîncetat. Până și Nuțu Cămătaru ar fi mai isteț decât domnul Favoriți pe Obraji! Situația devine cu adevărat tensionată fiindcă și prostul are clipele lui de revelație: după ce discută cu o păpușă găsește o carte poștală de la gagica fostei angajate! Bravo, boss! Credeam că-ți petreci timpul prea mult în oglindă să dichisești părul ăla ridicol pe față, dar se pare că știi cum să le iei pe păpuși ca să-ți arate calea!
Bun. Și începe urmărirea. Din păcate, fără prea mare succes. Fiindcă duduia îi tot cânta precum Sarah Howells: „Maybe you were getting close/But I'm already gone”! La clarinet. Sau saxofon. Cine le mai ține evidența?!
Într-un final, infractorul nostru ajunge la destinație. Este prostit de femeia de la magazin (fiindcă nu este la fel de inteligent ca Nuțu Cămătaru) - dar doar lasă mașina împotmolită, nu își pierde speranța că are să-și recupereze banii făcuți în urma celei mai mari lovituri a lui! Omul se respectă!
Femeia de la magazinul din zonă o lasă pe gagica eroinei noastre să înțeleagă faptul că tre' s-o tulească. Pe asta o apucă însă crizele de conștiință. Face toate pregătirile (armă, haine, haleus), dar ea îi lasă doar pe ceilalți doi să plece pe jos (digeița și prietenul ei masculin gay). Ea, deși speriată de consecințele tragice, are nevoie de niște consiliere psihologică de la altă prietenă! Care-i miroase hormonii de la o poștă! Și fiindcă rămâne în urmă este și persoana care îl aduce pe șef la magazia-ascunzătoare. Palpitant, nu?!
Infractorul prostește câinele să crape în el niște carne cu drog. Gata și cu loialitatea lui Tiny - care oricum dădea semne că n-o respectă pe stăpână de când a rugat-o frumos să se împace cu digeița. Bine cățelul a fost ajutat și de pantalonași roșii, care a plâns frumos ca o domnișoară că altă opțiune nu mai există!
Așa că blonda - gagica lu' digeița clarinetistă - își ia nițică păruială și este pe cale să-și piardă înghițitoarea. Doar că artista noastră îndreaptă țeava armei înspre muianu' lu' Perciuni pe Obraji și-l convinge că e mai bine să îi dea drumul blondei. Păi, bine, mă-maestre-mă! Așa te comporți tu cu femeiele?!
Ca finalul să fie mai ridicol de tensionat de atât, digeița își amintește că a lăsat potaia în urmă! Și, cum e foarte deșteaptă, aruncă arma și convinge patrupedul să se urce în avion! Arma ajunge în brațele fostului șef și acum țeava ei este îndreptată către brunetă... Na belea! Doar că eroina noastră nu se pierde tată cu firea. Ea a mai arătat într-un rând de ce este capabilă: a luat apărarea a doi travestiți când i-a futut unui vlăjgan un șut între picioare și i-a speriat pe ceilalți doi vlăjgani cu un tomberon ridicat deasupra capului! Să nu vă puneți cu lesbienele supărate, că jar mâncați când o luați la fugă. Eu v-am prevenit!
Fata îi spune, prin urmare, șefului că n-are el sânge în instalație cât să-și distrugă propria creație - care a crescut și-și ia zborul - și trece mai departe urcând în avion. Păi, ce făcuși, mă-maestre-mă? În loc să îndoi țeava puștii pe ea cum făcea Tom pe Jerry otrăvitul, tu o lași să plece pur și simplu?!!!! Ori suntem infractori, ori nu mai suntem?!!!!
Dar clișeul trebuia dus până la capăt: digeița îi aruncă bagajul cu hârtii bancare fostului șef și-i mărturisește fostei-actuale-fostă iubită că ea de fapt n-are nevoie de bani, ci de iubire. Ce darnici sunt nebunii câteodată!
Jocul actorilor este mediocru. De departe cea care excelează în mediocritate este Mandahla Rose. Pur și simplu, nu e credibilă. Nu are deloc chimie cu partenera de film, care chiar se străduiește și reușește pe alocuri să fie credibilă. Julia Billington - aduce al naibii de tare cu Taylor Schilling în Orange is the New Black doar că n-are ochii albaștri - își face meseria. Și o și înțelege. Transmite dincolo conflictul ei interior: pe de-o parte... sexul cu fosta e fantastic... pe de alta... relația e instabilă cu o insă rebelă. Nu mai vrea să treacă prin ce a trecut deja. E în dubii. Și chiar arată ca o persoană în dubii. Iarăși mai credibil decât Mandahla Rose este și Brett Rogers pe care dacă l-aș vedea cu pantalonașii roșii ușor strâmți și manierele de domnișoară pe undeva chiar l-aș bănui de înclinații sexuale interzise în vremea inchiziției. Deși ușor exagerat pe alocuri... Matt este un personaj cam neîmplinit, cu afecțiune fața de prietena E... cu care se ciondănește uneori și căreia îi reproșează fățiș că nu-l înțelege.
Întrebare filosofică: dacă sufletul petrecerii e blocat în baie trei ore jumate mai este el sufletul petrecerii?
____________________________________________________________
- Nu poți să fii căsătorită cu doi bărbați în același timp.
- Da' ce, frate, suntem în anii 1800?!
____________________________________________________________
- Ce-o să faceți? Trimiteți asta poliției și cereți recompensă?
- Ce? Noi nu vrem bani! Vrem doar să trăim senzația de a fi infractori.
- Ca Bonnie și Clyde?
- Da' ce tu crezi că suntem în filme aici? Află că nu. Asta e pe bune!
- Și Bonnie și Clyde au fost adevărați.
- Da, dar întâi a fost filmul.
- Nu, de fapt filmul a fost făcut după faptele lor...
- Mai taci!
____________________________________________________________
N-ai cum să fii sufletul petrecerii dacă nu aparții locului. Ca să devii sufletul petrecerii întâi trebuie să știi unde ți-e locul, să-i înțelegi pe oameni. Nu să îmbraci un costum cu beculețe, să porți mustață falsă sau să ademenești proastele cu traiul într-un submarin.
Era îmbrăcat cu un tricou roz. Cu guler. Descheiat. Cum se poartă. Ținea la vedere - destul de sus - o legitimație. Mintea mea îl asocia cu omul ce-ți poate mânca vremea dacă-l lași. Așa că am ridicat labele superioare în semn că nu mă interesează deloc ce are să-mi comunice și am dat să-l evit cum evita Hagi adversarii. Omul însă era insistent. Mi-a blocat calea cu brațul stâng: „Unde te duci?!”. PLM, acasă! Dăăăă! Îmi cere: „Bonu' fiscal!” Ah, despre asta era vorba. Ok... extrag precum un chirurg nepriceput din buzunar hârtia pe care o mototolisem acum câteva clipe și i-o întind cu încrederea celui care speră că o hârtie stă între el și libertate. În regulă, verifică... „Ai la tine produse care nu se află înscrise pe bonul fiscal?!” What? Hell, NO! Da, da. „Am primit de la dispecerat informația că ai avut mișcări bruște. Erai la un moment dat cu alea în mână după care umblai în buzunar.” LOL. Și asta înseamnă că? Cel mai probabil ai furat ceva. Din buzunarul propriu! Ce deducție logică. Fiindcă lângă raftul cu crătiți lui i se părea pesemne adecvat să fi pus în buzunar o furculiță sau ceva.
Normal. Intră tu în magazin fără cărucior, având ten bronzat și mers oarecum ciudat și scrie suspect pe tine. Prostul care o freacă toată ziua cu ochii beliți în monitoare abia așteaptă să dovedească cât este de zelos. Dă-te la un colț ca să-ți așezi banii pentru plata unor amărâte de periuțe și se va striga BINGO! Felicitări, ești norocosul câștigător al unei vizite la camera de percheziție. Nemaifiind trecut prin situația asta, panicându-mă... nu mi-am mai apărat cu încredere drepturile și integritatea! Nu cred că e un lucru foarte deștept să te lași dus departe de ochii unor martori - care nu neapărat să intervină, dar măcar să vadă! - într-o odaie cu doi oameni ceva mai solizi decât tine. Vrei să-mi faci percheziție? Cheamă poliția și câțiva martori. Eventual cineva care să mă reprezinte și pe mine. Iar dacă nu găsești nimic să plătească ăla care e vinovat pentru umilirea unui client inocent! Să-mi dea tot salariul lui brut pe cinci luni. Și așa sunt șomer de cursă lungă.
Când am auzit: „Hai cu noi să facem o verificare”... mi-am zis: gata, precis mă pun să mă dezbrac. Din fericire, nu a trebuit decât să scot jerpeliturile din buzunar și să mă las pipăit de insul cu tricou roz. Am scăpat de striptease. Umilit? Ei, nope. Să te simți umilit că unii te consideră hoț? Doamne ferește! Doar că nu mai calci în magazinul cu pricina să cumperi nici măcar gumă orbit. Toată lumea greșește. Toți avem „calități proaste” (doar la mama am mai auzit expresia asta - iar ea are doar 7 clase), nu defecte. Calități proaste! Există doar calități - ele pot fi bune sau proaste. Interesant mod de a comunica faptul că abilitatea de a fura e o calitate! Proastă, dar o calitate! :)
Managerul - l-am considerat șef fiindcă avea cămașă albă și pantaloni negri și părea să le poată dea ordine celor doi - a început un discurs penibil în care: „Ne cerem scuze, se vor face reinstruiri, se vor lua măsuri, se vor face verificări... bla-bla-bla” - sincer, aș fi vrut să-l opresc, să-i spun: Știi cât de penibil îmi pare treaba asta?! Am luat suficiente cursuri de PR încât să nu dau nici măcar un ban pe vorbele tale. Sigur, mai frumos să pari profesionist decât să mă umilești în continuare, dar vorbele tale nu mă impresionează! Deloc.
Am întârziat apoi fiindcă tipul cu tricoul roz a trebuit să scrie ceva pe o hârtie. Cum că nu m-au bruscat sau ceva. Nu, m-ați umilit. Și prin faptul că tricoul roz mă tot contrazicea: eu încercam să-i spun că ar trebui să existe scannere la porți... el nu! că dacă am chiloți antifurt. Plm, nici nu știu dacă există așa ceva. Cum să fiu atât de prost încât să mă duc la supermarket să fur?!!!! Citisem cu o zi în urmă faptul că un băiat cu un laptop, cu o antenuță și un soft reușea să depisteze rețelele nesecurizate și deci să acceseze datele stațiilor de acolo (tranzacții, conturi bancare, social media... everything!). Și eu să mă duc la supermarket ca să ce? Să-mi pun în pantaloni patru flacoane - deși nu prea pare termenul adecvat - de pastă de dinți (fiindcă „sunt flexibile, se mulează pe corp, doar capacele rămân vizibile” LOL - sigur, n-am putut crede așa ceva, dar nu l-am mai contrazis pe tricou roz fiindcă nu e bine pentru integritatea ta să contrazici oamenii când ești în inferioritate. Oricum vorbea cam mult, multe explicații, iar eu aveam în cap doar ideea că trebuie să mă car dreacu' de acolo cât mai curând!) de 30 de lei bucata (există pastă de dinți așa scumpă? ok, m-am uitat pe net și se pare că există flacoane de Colgate și de 26 lei... deși majoritatea nu depășesc 5 lei). Doar că pasta de dinți nu se comercializează în cutii de carton? Ca să scoți un flacon de acolo, oricât de iluzionist ai fi, cred că se cam observă!
Ce bine pregătit ești tricou roz să devii politcian. Discurs atent, calități proaste și o amabilitate prefăcută. Plus capacitatea de a explica orice! Chiar și frecvențele radio și cum interferează ele unele cu altele. Am să te țin minte! Nu mai calc eu în vechiul supermarket Kaufland din Brăila - doar era Penny în drumul meu! - dar când am să-ți văd chipul chel pe afișele electorale să nu te votez niciodată! Stai liniștit, domnu' manager, că nici pe tine nu te votam. Păreai că faci aia din obligație. Ai sesizat că nu dau prea mulți bani pe prostiile tale. Fiindcă mă concentram să par atent, dar nu-mi păsa! Ți se părea așa o corvoadă să mă convingi că îți pare rău cu adevărat pentru umilința produsă...
Le-am întins mâna lui tricou roz și celui care semăna cu un fost coleg de liceu - rotofei dar mic de statură - ăsta fiind ceva mai înalt... și dus am fost. Și așa nu-mi plăcea să văd de fiecare dată când merg la cumpărături pe bătrânul cerșetor cu picior lipsă.
P.S. am tendința uneori să las bonul fiscal acolo. și de data asta voiam să las hârtia acolo - mai ales că ochelarista părea începătoare și se mișca greu la casă, iar eu sunt contra pierdutului vremii la cumpărături - și să mă duc. vă dați seama ce circ ar fi ieșit?! oh, da!
- Scuze, sunt avocata ta - ar trebui, teoretic, să te reprezint cum se cuvine, dar m-am uitat pe calendarul de anul trecut când am făcut programarea. Doar n-o să mă concediezi acum... uită-te cum ești îmbrăcat. Trebuia să-l pui pe Alfred să-ți facă programul. Valetul n-are alte chestii de făcut și se comportă ca un sclav din secolul al IX-lea.
Curând am înțeles că ideea ca un cetățean care să se lupte cu infractorii este ridicolă. Asta e treaba poliției care are antrenamentul adecvat și echipamentul de rigoare. Și chiar o responsabilitate socială să facă asta. Cum de i-o fi scăpat asta lui Batman... nu-mi dau seama!
Dar apoi am renăscut și mi-am dat seama că există ceva ce-l face pe Batman bun - căutarea dreptății. Și mai era ceva: ceva ascuns în umbra sufletului. Ceva care poartă numele de FURIE. Nu știam care dintre cei doi are dreptate. Disputele civilizate oricum n-au sorți de izbândă. Dreptatea necesită acțiune. De regulă, vânzătorul trebuie s-o încaseze! Ca și automatul de haleală nesănătoasă! Sunt Batman!
