Gică Contra Popescu

Aţi văzut filmul "Sclavia modernă" (circula acum câţiva ani pe internet... ar trebui să ştiţi de el)? În mare parte nu spune mare lucru. Nu ceea ce nu aţi putea bănui singuri. Chestii pe care le puteţi gândi: de exemplu, faptul că evenimentele sportive importante - la care participă afectiv mase mari de oameni - sunt momente prielnice de distragere a atenţiei populaţiei de la lucrurile cu adevărat importante! În conformitate cu schema: "pâine şi circ".

Mă uit la propaganda ce se face în favoarea eliberării din închisoare a lui Gică Popescu. Şi văd doar argumente de ordin afectiv. Or, trebuie să facem nişte distincţii:

1. există un principiu: Nimeni nu e mai presus de lege!

2. calitatea de inculpat (condamnat de către o instanţă) nu îi poate luat nimic din meritele fostului mare sportiv... el rămâne tot un fost jucător important al istoriei sportului, care, însă, la bătrâneţe s-a împrietenit cu fraţii Becali (proastă mişcare!);

3. nu văd de ce să cerem eliberarea unui om doar pentru că are prestigiu (sau a avut). Nimeni nu e mai presus de lege! Dacă e vinovat să-şi ispăşească pedeapsa. Dacă e nevinovat are posibilitatea să conteste decizia la o instanţă superioară! Şi atunci ar căpăta libertatea care i se cuvine şi daune morale pentru că i s-a produs o nedreptate! Să plâng pentru faptul că un fost mare jucător al naţionalei e condamnat pentru furt - dar e inadmisibil aşa ceva! dar cum se poate?!!! - e ca şi cum aş spune că e legal să mă fure Justin Bieber... îl iubesc atâtea fete de la grădiniţă... cum să-i pătez eu imaginea lui de star?!

4. Campania ce se duce pe televizor e doar o distrare a atenţiei... multă lume participă afectiv la ceva care nu are importanţă reală. Să se aducă dovezi că e nevinovat... şi atunci o să cred şi eu că merită să nu rămână închis. Altfel, e bine acolo unde este!

(fără titlu)

gestul de implorare

s-a aşezat cuminte pe scaun

curând îşi va lua bagajele şi se va

pierde în ceaţă

precum chipurile

cuvintele

literele

şi se prefac în foc

închisoarea nu e decât un refugiu

toată viaţa ai fugit de colo-colo

aşteptând trenul în care

cineva să-ţi ofere ţigara

care să-ţi aprindă suflarea

să te sufoce

ca o sinucidere

ca un vis...

ca un război mondial.

Suburbii (3)

Motto: „Decât să ne certăm, mai bine-un cântec vesel să cântăm.”
 

Această poveste este una imaginară; orice asemănare cu situaţii reale este întâmplătoare.

Candid – aşa îl vom numi pe cel care va fi protagonistul istorisirii de faţă – a dat de belea. A fost închis pentru calomnie. Ghinion de neşansă; el, de fapt, încerca să tragă un foc de avertizare în aer când a nimerit o cioară, care, înainte să-şi dea obştescul sfârşit, s-a găinăţat în fruntea unui demnitar de prin preajmă. Şi apoi s-a prăbuşit prin părul acestui om respectabil. Proces, martori... tot. Şi Candid a fost încarcerat.

 

Temniţa sa era una sperială. Veche de vreo mie de ani, clădirea era, de fapt, rămăşiţa unui turn de cetate nereabilitată. Nu avea mai mult de doi metri înălţime, iar peretele părea destul de fragil. O fereastră joasă şi foarte îngustă era acoperită de trei gratii ruginite. Dacă s-ar fi străduit puţin, Candid le-ar fi putut rupe, deşi nu era cel mai puternic om de pe planetă. Nu ar fi trebuit decât să dea la o parte câteva cărămizi şi ar fi ieşit. Poarta era reprezentată de un sistem de lemne putrede bătute cam şui. Părea că se va dărma la primul şut îndreptat în acea direcţie. Paznicul nu venea decât o dată pe zi pentru a le aduce masa: tocană de fasole cu gust de tinichea şi morcovi cu gust de mină de creion. Candid era totuşi mulţumit că cerul era liber şi-l putea privi. Poate că ploile nu vor fi aşa de blânde, dar măcar stelele îi vor alina durerea.

 

Colegul său de celulă era un individ bătrân, orb, chinuit de dureri de oase în tot corpul din cauza şederii sale în captivitate. Când a observat că singurătatea i-a fost tulburată de venirea unui nou infractor, întrebă: „De ce ai ajuns aici?” Răspuns: „Pentru că am nimerit o cioară”; „Ah, te-au încadrat la discriminare”; „Nu chiar, era o cioară reală”; „Înţeleg, afectarea ecosistemului”; „Nu, am fost învinuit de calomnie”. Şi aşa a ajuns Candid să-şi spună povestea.

 

Animat mai mult de patimă decât de raţiune, orbul îi propuse colegului său de suferinţă să-l ajute să evadeze. Ba mai mult... chiar să se realizeze în viaţă. Cică îl ştia el pe un anume El Comandante, care va face şi va drege. Că l-a văzut odată la televizor şi că vorbeşte mai bine chiar decât secundul său! Şi că acest personaj îl va scoate din rahatul în care se află. Îi va da o cale. Bătea chiar violent din picior. Şi-l ameninţa pe Candid că el nu va tolera niciodată să-şi vadă prietenul batjocorit! Eroul nostru ar fi vrut să-i spună că deja i se întâmplă asta... şi că nu are sens să se vitrioleze în felul acela. Nu imaginile contează! Va trebui întâi să-şi ispăşească pedeapsa... apoi o să vadă el...

 

Despre toate aceste evenimente îşi amintea John (personajul din Suburbii (2)) că-i fuseseră povestite de către unchiul său, acum în lumea celor drepţi. Odihnească-se-n pace.

A apărut şi Revista Ideea Nr. 9

Revista Ideea nr 9 by on Scribd