M-am uitat noaptea trecută la meciul dintre Stephen Maguire și Graeme Dott de la Mastersul Londrei și - cred eu - că mi-am dat seama de ce Maguire nu e totuși un jucător de neînvins.
L-am văzut cu toții colorându-se la față precum un bețiv care s-a înșelat când și-a spus că a ajuns în bar doar pentru alunele gratis. Părea omul cu un temperament de ins care întors acasă și-ar fi altoit nevasta. Și timp de trei frame-uri pe care le-a lăsat să se scufunde precum vasul Costa Concordia - vedeți n-am mai folosit-o pe aia cu Titanicul - a tot ținut-o în felul ăsta rectiliniu și uniform.
Ajunsese la 5-3 când a considerat că ar fi timpul să revină în joc (după ce a fabricat cu mâna lui un gest total nesportiv), dar dacă ar fi continuat să rateze, ar fi rămas în aceeași stare vecină cu lipsa de luciditate.
Nu l-aș fi văzut niciodată pe Mark Selby sau pe John Higgins să renunțe la un frame atunci când încă sunt suficiente puncte pe masă! Oricât de slab ar juca! Ba mai mult cei doi au alerga și după câte patru snookere!
Degeaba Maguire e talentat, poate mai talentat decât cei doi, dar are doar un singur discurs la masă. Vrea să introducă bile în buzunar. E un jucător de atac și asta e spectaculos la el. Când e în formă e greu de pus stavilă în calea sa. Dar când e vorba să-și schimbe tactica nu se prea pricepe... când adversarul său se ține scai de el și-l aduce în jocuri încâlcite nu mai e capabil să gândească lucid... Mai bine spage masa cu tacul sau invers decât să mai joace încă o lovituă defensivă și încă una și încă una... și încă o greșeală și încă o ratare și încă una... etc.!
Temperamentul său dificil îi afectează lui Stepehn Maguire și jocul și perfomanțele.
