Kim Clijsters a câştigat şi semifinala Openului de la Paris. Ea o va întâlni în finală pe jucătoarea din Cehia Petra Kvitova. Ce mi s-a părut interesant la meciul lui Kim a fost faptul că la un moment dat, în setul al doilea, adversara sa - Kaia Kanepi, din Estonia - a ajuns să aibă 4-1! Un alt 3-0... pe care belgianca trebuia să-l răstoarne pentru a câştiga semifinala în minimum de seturi. Şi ce credeţi că face antrenorul lui Kaia Kanepi? Coboară din tribună şi se duce să-i de-a sfaturi. Mi-a amintit de acel "Be happy with your shot!" pe care antrenorul Victoriei Azarenka i l-a dat într-un meci cu Svetlana Kuzneţova. Numai că aici mi se pare că a fost taman invers. De atunci Kaia nu a mai luat decât un game... şi a pierdut cu 7-5. În loc să o lase să joace atunci când era pe val, antrenorul a coborât şi i-a dat sfaturi. De parcă ar fi simţit că ceva nu e în regulă cu jocul elevei sale. Ceea ce mi s-a părut profund greşit. Dacă tot era pe val, fiind normal ca un astfel de scor să-ţi dea încredere, cred că ar fi trebuit să o lăse în pace cu gândurile ei. Să-şi analizeze jocul singură, nu să adauge tensiune suplimentară. Făcând acel gest omul i-a spus cumva faptul că jocul ei nu este în regulă, că nu are încredere că ea poate să o ţină tot aşa... pentru a câştiga setul. E ca atunci când pui o întrebare şi interlocutorul îţi răspunde anticipat şi la altele - pe care le-ai avea în minte, dar poate pe care nu vrei să le rosteşti sau nu le vei rosti în forma aia... - când tu te referi strict la ceva anume, iar celălalt îţi dă şi alte detalii... ca şi cum s-ar simţi cu musca pe căciulă. Sau aşa ceva... Antrenorul era acolo doar în caz că fata era în degringoladă. Pierduse setul întâi cu scorul de 6-1, dar acum părea în meci. Ba chiar părea că găsise leacul împotriva jocului belgiencei. Dar el nu a lăsat-o... şi mi se pare că i-a zis astfel că nu are încredere în ea.
În finala turneului ATP de la Rotterdam se vor întâlni Jo-Wilfried Tsonga şi Robin Soderling. Ultimul a trecut ieri de compatriotul lui Novak Djokovic, Viktor Troiţki. Şi în acest meci am constatat care e diferenţa dintre jucătorii de top şi restul plutonului: e ca diferenţa dintre Roger Federer şi restul! Aşa mi se pare mie. E o opinie personală pe care am să o şi argumentez. Robin Soderling a câştigat meciul cu Viktor Troiţki foarte uşor, de pe picioare, cu genunchii uşor flexaţi, concentrat şi lovind precis. La fel ca Federer în meciurile cu oricine. El joacă elegand, eficient, de pe picioare. Fără să se întrebuinţeze prea mult. De partea cealaltă a fileului este Rafael Nadal, cel care aleargă ca un tigru după fiecare minge, face alunecări... încercând să scoată totul. Şi-şi macină genunchii, gleznele... încheieturile în mod special. Viktor Troiţki încerca să se zbată din toate forţele şi să returneze orice minge ce vedea de la adversarul său... făcea şi el alunecări, se întindea după minge; dar Robin era prea bun. Prea exact în execuţie. Mai talentat. Jocul acesta în care dai tot ce ai pentru orice minge nu poate să dureze foarte mult. Căci vârsta o să-şi spună la un moment dat cuvântul, iar Nadal a mai fost odată accidentat la genunchi. El e spectaculos şi merită toată aprecierea pentru efortul pe care-l depune pe teren, însă Roger Federer va putea juca şi la 40 de ani tenisul pe care-l practică acum. Fără prea mult efort. Poate că nu va rezista la un maraton de cinci seturi, dar meciuri demonstrative tot va putea să facă. Pe când Nadal... nu va fi chiar atât de capabil. Pentru că n-or să-l ţină încheieturile. Aşa a câştigat şi Robin Soderling în meciul său cu Viktor Troiţki! Din talent, la serviciu fiind inbatabil... iar la primire surprinzându-şi de fiecare dată adversarul care nu ştia de unde a venit mingea. Cum de poate să facă aşa ceva un jucător... simplu! E talentat. E între primii patru-cinci ai lumii.
În finala turneului ATP de la Rotterdam se vor întâlni Jo-Wilfried Tsonga şi Robin Soderling. Ultimul a trecut ieri de compatriotul lui Novak Djokovic, Viktor Troiţki. Şi în acest meci am constatat care e diferenţa dintre jucătorii de top şi restul plutonului: e ca diferenţa dintre Roger Federer şi restul! Aşa mi se pare mie. E o opinie personală pe care am să o şi argumentez. Robin Soderling a câştigat meciul cu Viktor Troiţki foarte uşor, de pe picioare, cu genunchii uşor flexaţi, concentrat şi lovind precis. La fel ca Federer în meciurile cu oricine. El joacă elegand, eficient, de pe picioare. Fără să se întrebuinţeze prea mult. De partea cealaltă a fileului este Rafael Nadal, cel care aleargă ca un tigru după fiecare minge, face alunecări... încercând să scoată totul. Şi-şi macină genunchii, gleznele... încheieturile în mod special. Viktor Troiţki încerca să se zbată din toate forţele şi să returneze orice minge ce vedea de la adversarul său... făcea şi el alunecări, se întindea după minge; dar Robin era prea bun. Prea exact în execuţie. Mai talentat. Jocul acesta în care dai tot ce ai pentru orice minge nu poate să dureze foarte mult. Căci vârsta o să-şi spună la un moment dat cuvântul, iar Nadal a mai fost odată accidentat la genunchi. El e spectaculos şi merită toată aprecierea pentru efortul pe care-l depune pe teren, însă Roger Federer va putea juca şi la 40 de ani tenisul pe care-l practică acum. Fără prea mult efort. Poate că nu va rezista la un maraton de cinci seturi, dar meciuri demonstrative tot va putea să facă. Pe când Nadal... nu va fi chiar atât de capabil. Pentru că n-or să-l ţină încheieturile. Aşa a câştigat şi Robin Soderling în meciul său cu Viktor Troiţki! Din talent, la serviciu fiind inbatabil... iar la primire surprinzându-şi de fiecare dată adversarul care nu ştia de unde a venit mingea. Cum de poate să facă aşa ceva un jucător... simplu! E talentat. E între primii patru-cinci ai lumii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu