Vine la mine un strat de ruj împodobit cu zâmbet şi chip de femeie şi mă strigă pe nume ca şi cum ar chema pe cineva drag din singurătatea lui selenară. Vin la mine doi cercei împodobiţi cu urechi, tot aproape, şi asta mă face să şoptesc cocteiluri cu gust de aiurea – plăcut, aş zice – să şoptesc, în sfârşit, efervescenţa sângelui. Vine la mine o pereche de ochelari împodobită cu o privire căprui şi-mi deschide poarta sufletului citind acolo, cum citesc eu adevărul de seară, într-o secundă până în abisul indecis al sufletului care tremură dezgolit... citeşte la lumina scânteii ce-mi însufleţeşte deodată dorinţa. Vine la mine o panglică împodobită cu zulufi şi-mi trezeşte invidia pe adierea jucăuşă a vântului de primăvară...
Vine la mine un lănţişor cu medalion împodobit cu gât de femeie şi-mi sufocă voinţa, îmi trezeşte adormitul meu spirit estetic. Vin la mine nişte haine multicolore împodobite cu un corp de femeie (cu umeri goi, sânii micuţi) în care zvâcneşte o inimă... şi îmi accelerează până la deraiere sfiala îndrăzneață care-mi strigă că aş vrea să pot strânge în braţele mele totul, să fiu invidios pe îngeri pentru că-l pot acoperi împotriva ploilor cu aripile. Vin la mine un ceas şi o brăţară împodobite cu mâini... şi mă iau cu blândeţe şi speranţă de braţe trăgându-mă către trenul 2049, trenul care te duce în locul în care nu există durere/suferință!
Vine la mine o fustă şi nişti tocuri de pantofi împodobite cu picioare şi mă poatră pe drumul cu ecoul tocurilor, cu ecoul acesta ce-ţi anunţă parcă un plic cu o invitaţie în viaţa cuiva... Cum spuneam vin la mine tot soiul de accesorii şi de haine sofisticate cu trup şi suflet de domniţă şi astea mi se întâmplă mie de parcă eu nu aş fi tot eu, cel de ieri... cel de tot timpul ăsta superficial până şi în superficialitate... Cine ştie... o fi de la asteania de primăvară (în miez de iarnă?)...
Vine la mine un lănţişor cu medalion împodobit cu gât de femeie şi-mi sufocă voinţa, îmi trezeşte adormitul meu spirit estetic. Vin la mine nişte haine multicolore împodobite cu un corp de femeie (cu umeri goi, sânii micuţi) în care zvâcneşte o inimă... şi îmi accelerează până la deraiere sfiala îndrăzneață care-mi strigă că aş vrea să pot strânge în braţele mele totul, să fiu invidios pe îngeri pentru că-l pot acoperi împotriva ploilor cu aripile. Vin la mine un ceas şi o brăţară împodobite cu mâini... şi mă iau cu blândeţe şi speranţă de braţe trăgându-mă către trenul 2049, trenul care te duce în locul în care nu există durere/suferință!
Vine la mine o fustă şi nişti tocuri de pantofi împodobite cu picioare şi mă poatră pe drumul cu ecoul tocurilor, cu ecoul acesta ce-ţi anunţă parcă un plic cu o invitaţie în viaţa cuiva... Cum spuneam vin la mine tot soiul de accesorii şi de haine sofisticate cu trup şi suflet de domniţă şi astea mi se întâmplă mie de parcă eu nu aş fi tot eu, cel de ieri... cel de tot timpul ăsta superficial până şi în superficialitate... Cine ştie... o fi de la asteania de primăvară (în miez de iarnă?)...
P.S. Am găsit vechitura asta printre fișierele mele (pe care le credeam într-o vreme pe veci pierdute)...
