Mărturie (un fel de P.D.J.)

Citeam oarecum cu invidie în Istoria presei lui Pamfil Şeicaru despre generaţia tinerilor din perioada interbelică adunându-se în cârciumi şi făcând politică. Socializau şi aveau idei, susţineau doctrine... luptau pentru anumite lucruri. Şi am presupus că îmi lipseau treburile astea. Că sunt străine de mine şi că mi le doresc! Am presupus chiar că generaţiei tinere îi lipseşte o idee în care să creadă... ceva!

Şi recent a apărut Roşia Montană. M-a lăsat indiferent. Pentru că aveam impresia că oricât de bine intenţionaţi ar fi tinerii sunt exploataţi politic de unii sau alţii. Şi liderilor li se plăteau bani grei ca să se ţină de cauză. Plus că era şi partea adversă care nu dorea „decât să muncească”.

A fost la un moment dat protestul anti-Băsescu. Şi mi s-a părut haotic şi fără sens ca unii să strige despre taxa auto, iar alţii despre pensii. Nimeni nu ştia ce voia de fapt. Şi devenise la modă. Până a biruit generalul ger.

Am văzut „maidanezii” ucrainieni. Şi apoi plânsul blond cu împletitură tradiţională-chic. Şi am zâmbit. Ba chiar i-am maimuţărit scheunatul.

Azi, dacă vrei să susţii o cauză, trebuie să fii înregimentat politic. Idealismul nu ţine de foame.

Multe din astea sunt doar justificări. Pe mine mă lasă indiferent lumea asta din multe puncte de vedere. Nu mă regăsesc în trăiri aşa zis fireşti... am citit despre un astfel de personaj în Pythia lui Cristian Tudor Popescu. Dar nici acolo nu m-am regăsit până la capăt. Iubesc computerul nu zic nu... dar uneori şi el mă dezamăgeşte tare... pentru că a devenit un instrument care-mi poate mânca timpul inutil.

Eu sunt un artist. Ca acel marinar din filmul The Curious Case of Benjamin Button (până ieri îl confundam cu Lt. Dan din Forrest Gump). Care-i arta mea? Nu ştiu exact. Ştiu doar că sunt artist...

Chiar dacă sunt copilul mijlociu al istorie, crescut şi educat de societate şi mass-media să cred că într-o zi am să ajung cineva (aşa cum scria Palahniuk în Fight Club)... şi mi-am dat seama la un moment dat că asta nu o să se întâmple, n-o să vreau să dărâm nimic din temelii. Pentru că simt că nu am puterea să dau peste cap lumea. Şi că nici nu merită. Ea nu vrea să se schimbe oricum.

Şi în definitiv... nici nu-mi pasă! Sunt egoist. Şi nu-mi doresc decât foarte puţine chestii... care îmi aduc bucurii şi relaxare. În rest, ştiu că sunt afectat de deciziile la nivel înalt, dar nu mă regăsesc în nicio mulţime. Dorinţele mele sunt străine celorlalţi...