Legendele Palatului – Prinţul Jumong

Este serialul pe care-l urmăresc cu interes în acest moment. Îmi place pentru că spune o poveste captivantă, care m-a prins cu totul în ea. Aştept cu interes fiecare episod. Mă exasperează faptul că toate se încheie indecis, parcă aş citi o carte care ar avea final deschis. Şi mă face să mă întreb oare ce s-ar putea întâmpla mai departe. Dacă s-a dus dracului o întreagă armurăria şi a murit fiul înpăratului Jumong ce se va întâmpla. Eh, aflăm episodul următor că de fapt fiul împăratului nu a murit, ci a prins şi pe unul dintre cei care au făcut rău imperiului care avea doar 15 ani... deci totul pare că merge mai departe. Dar nu e aşa pentru că există câte un complot peste tot. Niciodată oamenii nu sunt fericiţi cu poziţia pe care o ocupă şi, în loc să încerce să intre în graţiile celor care au o mai mare putere, să-i ajute să conducă mai bine, nu fac altceva decât să le dea la cap şi să pună în frunte pe cineva docil şi uşor de controlat. De obicei tineri. Ca să vezi cât de invidioasă poate să fie lumea pe succesul altora. Şi în loc să respecte un conducător capabil şi care reuşeşte să ridice un adevărat imperiu aproape din nimic, unii din cei pe care chiar împăratul i-a cruţat în trecut preferă să-l vadă mort. Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. Ba mai mult... aceşti oameni preferă să se vândă altora, să fie obedienţi faţă de nişte străini şi să aibă o oarecare influenţă în popor – dar dată de puterea autorităţii străine – decât să încerce să ajungă la un consens cu cei de acelaşi sânge. Îmi place modul cum e pusă problema aici. Nimănui nu-i convine să fie cotat mai slab... deşi se vede clar că o anume strategie e mai proastă decât alta.

Ce mi se pare totuşi aiurea la acest film? Modul în care vorbesc personajele... când se adresează unei persoane cu un rang mai mare... zici că sunt constipate. E acolo şeful armurărie un personaj tare ciudat. Şi modul lui de a vorbi, de a se comporta mi se pare greu de acceptat. Artificial. Se strofoacă prea tare şi nu mă impresionează deloc. Aş vrea să remarc şi modul în care se adresează oamenii acolo. Dacă e împărat îi spun într-un anume fel, dacă e prinţ îi spun nu mai ştiu cum... fac plecăciuni şi tot tacâmul. Ciudat mod de a se comporta. Lume bizară. Apoi e povestea romanţioasă legată de o căsătorie anterioară a împăratului Jumong cu fiica unei căpetenii de trib ce i-a salvat în trecut viaţa, dar care a pierit odată cu tribul său. E bine şi cu lacrimi... dar... eh, asta e şi o chestie de gust.

Dar cine e acest Jumong? Păi, e fiul unui mare războinic, adoptat de prietenul acestui răzbinic – care a devenit peste ani şi rege. Complicate sunt căile astea ale domniilor. Şi popoarele chiar respectau faptul că pentru a fi conducător suprem într-un stat trebuie să ai descendenţă nobilă. Şi ce face acest Jumong? El pleacă din regat – fiind şi nevoit să facă asta pentru că cei doi fraţi vitregi îi pun gând rău întrucât le-ar putea ameninţa succesiunea la titlul de rege – şi împreună cu trei vagabonzi îşi crează o întreagă armată. Armată care cu ce se ocupă într-o primă fază? Cu nimic altceva decât cu jefuirea caravanelor chineze ce se perindau prin arealul lor de răspândire. Cum era filosofia lui Niccolò Machiavelli? „Scopul scuză mijloacele, dacă scopul este nobil”. Crează în jurul acestei armate şi o mică aşezare omenească formată din sclavi ai Imperiului Chinez, dar ei atacă orice caravană chineză şi le fură merinde, ucigându-i pe cei care se opon. Oricum Jumong vrea să răzbune moartea tatălui său... care a fost distrus practic de conducătorii chinezi. Şi apoi, profitând de nişte conjuncturi favorabile Jumong pune bazele unei noi naţii... care va avea mult de suferit la început. Mi se par prosteşti comportările „preoteselor”. Şi ideile că ele ar fi avut într-adevăr puteri magice. Şi că ele pot prevedea sau nu viitorul sau pot vindeca unele răni mai speciale. Sau mor trăsnite de fulger când încearcă să blesteme pe cineva. Mai reală mi se pare lupta pentru putere şi ura. Ura care se iscă între cei de acelaşi sânge din cauza unor avantaje, titluri. Şi aşa mai departe. Sunt unii care aplică aceeaşi tactică de mai multe ori pentru a prelua tronul. Din păcate nu învaţă niciodată din trecut. Şi sperând că filosofia „divide et impera” se pliază oricum şi oriunde numai aplicată doar aşa la suprafaţă îşi dau de gol propria prostie. Ce bine că au pe cine să dea vina. Un sfătuitor... e întotdeauna bun când iei propriile decizii.

A apărut şi revista Ideea Nr. 19

ideea nr 19